”Hanuca 1989 – de dimineața repetam cu corul în sinagogă. Sărbătoarea trebuia să înceapă pe la 5 (?). Dintr-odată am auzit scandări care se apropiau. Habar nu aveam ce se petrece. D-nul Roth a încuiat si legat poarta cu un lanț. Mase de oameni in salopete si pufoaice, scandând, au început să se prăvălească dinspre Poarta Şchei în josul străzii. Eram uimiți. Nu pricepeam. Câțiva oameni printre care şi părinții mei au ajuns totuşi, nu știu cum, dar spectacolul a fost anulat si ne-am împrăștiat cu teama spre casele noastre. Așa a început “un sfârşit ”

Am primit acest mesaj pe ”facebook” – marele consumator al timpului nostru prețios – de la un fost tânăr membru al corului ”B’nei Milu” (al Comunității Evreilor Brașov) doctorul oftalmolog Marcel Dârstaru, acum reputat medic în Israel. Cine știe prin ce întortocheri ale circumvoluțiunilor  craniene a păstrat doctorul Marcel Dârstaru aceste amintiri pe care ”le-a postat” pe facebook, tocmai după 29 de ani de la acel început al ”unui sfârșit ”

Pentru el a fost un nou început. La scurt timp după acel ”sfârșit” al ”Epocii de Aur” cu care a culminat regimul comunist din România, a plecat în Israel. Pentru noi cei care am rămas în România a fost doar un sfârșit care abia a început, cu ale cărui rămășițe încă și acum ne confruntăm.

Dacă în decembrie 1989 a început ”un sfârșit”, atunci în decembrie 1944 pentru mine (și poate nu numai) a început ”un început”. Războiul era încă în toi. Dar pentru noi, evreii din România, urgia a luat sfârșit, cel puțin acesta era sentimentul care era dominant în familia noastră și printre prietenii noștri. Eu eram elev în clasa a III-a a Școlii Primare Israelite din Deva, și mă pregăteam febril împreună cu copiii din clasa mea  pentru festivitatea de Hanuca, sub privirea ocrotitoare a învățătoarei noastre. În acel an prima lumânare  se aprindea pe data de 11 decembrie.  Chiar dacă nu era exprimată explicit, dar se citea parcă din ochii tuturor, bucuria eliberării. Am sărbătorit atunci prima  noastră ”Hanuca” în libertate.

Aveam (aproape:) 10 ani, și precum toți copii generației mele, mai ales copii evrei, eram maturizați precoce, purtând în imaginea copilăriei noastre cei cinci ani de război, cu bombardamente și știri de pe front, cu scenele halucinante ale rebeliunii legionare, cu brutalitățile inimaginabile care s-au petrecut sub ochii noștri de copii. Înțelegeam mult mai mult decât ar fi fost firesc pentru vârsta noastră, dramele prin care au trecut părinții și bunicii noștri. Pe lângă lipsurile vieții de zi cu zi, simţeam disprețul, ura, excluziunea sau  pur și simplu batjocura cu care ne înconjurau ceilalți copii care nu avuseseră ”năpasta” de a se fi născut evrei. Eram la curent cu toate evenimentele, din ziarele pe care le citeam cu nesaț, dar mai ales din știrile de la radio. Ascultam Radio Londra la puținii vecini creștini de ”încredere”, căci evreilor li se ridicaseră de mulți ani aparatele de radio.

Ultimul act de război pe care l-am simțit nemijlocit, a fost ocuparea în septembrie 1944 a orașului Arad de către trupele maghiare controlate de guvernul fascist al Ungariei. O mare parte a evreilor din Arad (printre care  mătușa și bunica mea) s-au refugiat la rudele din alte orașe ale României care deja întorsese armele împotriva Germaniei și Ungariei.  Armata maghiară era o unealtă în mâna celei mai barbare și inumane organizații fasciste din Europa, a ”crucilor cu săgeți” condusă de Szálasy. Prima ”grije” a  ungurilor care au ocupat pentru o scurtă vreme Aradul, a fost să extermine locuitorii evrei. N-au apucat însă să o facă.

Abolirea persecuțiilor și legilor antievreiești – cu schimbarea petrecută prin întorsătura politicii din România inițiată de tânărul Rege Mihai I și înlăturarea mareșalului Antonescu de la putere – la 23 august 1944, a însemnat, pentru evrei, desființarea tuturor umilințelor, inechităților, barierelor impuse de legile rasiale ale guvernării fasciste și dreptul la o viață normală de cetățeni  ai acestei țări. Antisemitismul însă nu a dispărut ca prin farmec odată cu aceste schimbări, fundamentale. Sub diferite forme evidente sau disimulate, această ”moștenire” a rămas cu multă vreme bântuind, intensități diferite,  societatea românească.

Odată cu redobândirea drepturilor, evreii au fost supuși – de  data asta în mod egal cu cetățenii de alte etnii sau religii – vexațiunilor mai mici sau mai mari, ale unei armate de ocupație, nu foarte blânde sau condescendente față de cetățenii unui stat devenit peste noapte aliat, după mult mai mulți ani în care a fost dușman de moarte.

Locuiam la Deva. În sfârșit mica noastră familie – mama, tata și cu mine (unicul copil:) – eram împreună după ani în care ”vremurile” ne-au despărțit. Cu ”rușii” nu am avut conflicte majore, niște ofițeri au fost încartiruiți în locuința noastră, dar în ciuda zvonurilor înspăimântătoare s-au purtat pașnic, față de mine chiar prietenos.

La școală, ajunsesem cu succes în ”ultimul an” (clasa a IV-a 🙂 tot la școala primară evreiască deși aș fi putut fi primit deja la cea de stat! Ceea ce m-a făcut să-mi doresc totuși să rămân la școala evreiască a fost – pe lângă prieteniile care le-am legat cu mulți copii evrei, colegii mei de clasă – sentimentul meu de apartenență, ”davka” (tocmai de acea:). ”Pentru că nu mai sunt obligat să urmez școala evreiască eu vreau acum s-o fac ”, mă gândeam probabil în sinea mea. Cred că a fost prima mea ”manifestare” sionistă.

Atunci am pentru prima dată conștient despre Palestina, despre Herzl, despre ”haluțim” (pionierii evrei care au creat primele așezări evreiești moderne din Ereț Israel). Am cotrobăit  (cu aprobarea și chiar imboldul părintesc al tatălui meu care și el fusese sionist – tot de ”salon” – în tinerețe) în biblioteca bogată de cărți tipărite în editura ”Kiriat Sefer” a scriitorilor sioniști din Ardeal (între cele două războaie mondiale). Așa ”pe sărite” am început să înțeleg și să mă atașez prin gânduri și convingeri mișcării sioniste. Dacă e adevărat – ce afirma Herzl, mai în glumă mai în serios – că cea mai eficientă răspândire a ideii sioniste a fost determinată de persecuțiile suferite de evrei, atunci eu aveam toate motivele chiar la frageda vârstă de 10 ani să devin sionist. Unul din prietenii mei de la școală, Zoli Huber, m-a dus la prima mea întrunire (siha-ebr) sionistă în organizația de tineret Dror Habonim care avea un ”ken” (cuib,filială-ebr) și la Deva, proaspăt înființat în 1945.

Moşava Dror Habonim 1947

În mișcarea sionistă cea mai mare atenție a fost îndreptată spre educarea multilaterală a tinerilor. Obiectivul major al sionismului a fost renașterea națională a poporului evreu și pregătirea sa pentru a se reașeza în țara sa ancestrală – Ereț Israel – (Țara Israel – ebr), pe care trebuia s-o reconstruiască și s-o redobândească. Fireşte, pentru o asemenea misiune trebuie să te bizui îndeosebi pe generațiile tinere capabile să clădească în perspectivă, o țară. Dintre numeroasele grupări și organizații sioniste – născute mai cu seamă după Primul Congres de la Basel  din 1897 (să nu uităm nici de cel de la Focșani  din1881:) și mai ales în Europa de Est – una și-a dobândit o denumire care oglindește fidel această misiune.  Dror Habonim semnifica libertate și construire.

Mai întâi s-a constituit în Polonia, în timpul Primului Război Mondial, în anul 1915, organizația sionistă de tineret ”Dror” de orientare social-democrată (laburistă), a căror membri au luptat mai apoi eroic în Răscoala Ghetoului din Varșovia. Unul dintre fruntașii organizației, Mordechai Tenenbaum a organizat Răscoala  Ghetoului din Bialystock.

”Habonim”, cealaltă jumătate a viitoarei organizații, a luat ființă în anul 1929, în Anglia, la Londra. În capitala Marii Britanii era un cartier mai mărginaș, care și astăzi poartă numele consacrat de ”East End”, unde își ducea traiul greu sărăcimea londoneză. .La începutul secolului 20 era locuit mai ales de evrei din Europa de Est, refugiați în căutarea unei vieți mai bune într-un loc ferit de sălbăticia pogromurilor sau excesele antisemite din țările lor de origine. Copiii lor învăţau, conform tradiției, cu câte un ”melamed” (învățător-ebr) să citească slovele ebraice din cărțile sfinte, în încăperi mici și sărăcăcioase, la ”heder” . În inima Londrei capitala Imperiului Britanic.

Omul care a adus puțină lumină în mahalaua evreiască din Londra a fost maiorul Aron Wellesley întemeietorul unei mișcări de tineret căreia  i-a dat numele promițător de ”Habonim”. Din iniţiativa inimosului maior, În luna mai 1929 s-a publicat statutul noii mișcări și un manual care reglementa comportamentul tinerilor săi membri. Anglia era în acea perioadă, centrul vital al mișcării sioniste. Declarația Balfour, Mandatul Palestinian, și chiar activitatea de zi cu zi a  a WZO (Organizația Sionistă Mondială) confirmau importanța Marii Britanii în viitorul mișcării sioniste. Președintele în funcție al mișcării, Chaim Weizman, era londonez prin adopție având relații importante cu guvernul britanic și cu elita conducătoare. Înființarea  unei organizații – având similarități remarcabile cu ”Mișcarea Cercetașilor” dedicată educației tinerilor evrei din periferiile londoneze – a  fost primită cu entuziasm, și a crescut repede mai ales după ce a devenit preponderentă componenta ei sionistă.

Aron Wellesley era și el un fel de imigrant în Anglia, părinții lui fiind evrei originari din Germania.  El devenise un britanic ”sadea” educat la Cambridge, și ofițer de carieră în armata ”Majestății Sale”. Cu toate că Marea Britanie a fost și rămâne prototipul societății democratice, unde antisemitismul a avut (cel puțin în ultimii 300 de ani) răbufniri foarte rare și fără ecou (recentele ”manifestări” ale domnului Corbyn constituie excepția care întărește regula:),  în viața lui  Wellesley a venit un moment când și-a dat seama că este evreu. Poate l-au mai ajutat și alții ca să priceapă:). Fiind un om de acțiune, s-a hotărât să plece și să se stabilească în Palestina, devenind profesor de sport și de limba engleză la primul liceu (din lume!) cu limba de predare ebraica, liceul ”Herzlia” din Tel Aviv .

În anul 1931, organizația ”Habonim” care între timp s-a extins în mai multe țări, s-a unit cu organizația de tineret ”Dror”, constituind cea mai cunoscută și mai bine consolidată organizație sionistă de tineret Dror Habonim sau cum se numește mai recent Habonim Dror. (Ziditorii Libertății) În multitudinea organizațiilor sioniste de tineret, ”Dror Habonim”, o apariție mai ”recentă”,  cu influențe occidentale, a fost prima mișcare sionistă care nu s-a născut în Europa de Est. Pe meleagurile noastre a apărut întâi în Transilvania, apoi în Bucovina și abia după cel de al Doilea Război Mondial şi-a instalat sediul central la București, pe strada Mircea Vodă Nr 5.

Tineri Dror Habonim Salonta 1937

Un mare număr de organizații sioniste și-au început cu mare elan activitatea în România imediat după surprinzătorul act de schimbare politică din 23 august 1944.  În 28 august îşi anunța, printr-un manifest, reluarea activității Partidul Evreiesc sub conducerea cunoscutului lider sionist A.L.Zissu iar în 22 septembrie se instala noua Executivă Sionistă, condusă tot de A.L.Zissu, secondat de Mișu Benvenisti. Este remarcabil faptul că dintre toate organizațiile evreiești (inclusiv cele ”comunitare”) cel mai rapid s-au repliat sioniștii, cu toate că aveau cea mai mare diversitate de organizații componente. Ele s-au organizat spectaculos de repede atât în București, cât și în provincie. Conform raportului (secret:) al Poliției Capitali, în anul 1945, la Bucureşti, funcționau deja peste 30 de organizații sioniste, incluzând și şapte organizații de tineret. Astfel   ”Hașomer Hațair” (Tânărul Gardian – ebr), ”Hanoar Haționi” (”Sionistul Tânăr), ”Gordonia”, ”Bnei Akiba” ”Tora veAvoda” ( nvățătura și Munca-ebr) ”Dror Habonim” ”Betar”, afiliate sau nu organizațiilor sioniste politice, reprezentau toate tendințele politice de la extrema stânga (Hașomer Hațair) până la extrema dreaptă (Betar).

Această multitudine de organizații nu a surprins pe nimeni. Și probabil că nu ne surprinde nici astăzi. Dacă ne raportăm la faptul că în Israel statul evreilor cu aproape 9 milioane de locuitori funcționează (adică se luptă pentru putere) sute de partide, organizații sau grupări politice, este absolut normal și acceptabil, ca la o populație evreiască în jur de 400.000 de suflete să  fi existat câteva zeci:). Dar să fim corecți. Această inflație de entități diverse se regăsește cu intensități diferite în orice societate care se revendică democratică. Sigur, ne putem pune întrebarea inevitabilă dacă e bine sau e rău? Și mai ales dacă am putea găsi un răspuns pertinent și acceptabil la clasica întrebare ”cui folosește”? Un răspuns cât de cât ar putea fi următorul: ”dacă toate aceste ”fracțiuni” ale unei societăți găsesc un țel comun atunci lupta pentru putere are sens și cel mai apt o va dobândi.  Și o va deține cât rămâne cel mai apt” Sper să nu greșesc prea mult afirmând că în cazul mișcării sioniste fracționată într-o diversitate respectabilă:) acest răspuns (cel puțin deocamdată:) a funcționat!!

Foarte mulți copii și adolescenți evrei au devenit  membri devotați ai organizațiilor sioniste de tineret, unde au căpătat o educație etică cercetășească, dar și de cultură iudaică, de atitudine civică și de conștiință sionistă. Între anii 1944-1949, adică doar în 5 ani, marea majoritate a copiilor evrei din România au dobândit o experiență minunată de viață, care i-a ajutat și susținut în devenirea lor umană, atât pe cei care  au făcut Alia dar și pe cei puțini care au plecat spre alte meridiane ale lumii sau pe cei și mai puțini care au rămas în țara lor natală.

Organizațiile sioniste care beneficiau de sprijinul trimișilor (Șlihim) din Ereț Israel – care au contribuit din plin, cu dedicație, entuziasm și competență la reușita acestei extraordinare acțiuni de educație – au  fost desființate de regimul comunist instalat la cârma României la 6 martie 1945.

Ei au fost susținuți  cu mare zel de o parte din comuniștii evrei care au ajuns în posturi responsabile ale dictaturii bolșevice. Cei mai mulți dintre conducătorii mai mari ai mișcării sioniste au fost schingiuiți, torturați ca să recunoască fapte pe care nu le comiseseră. De trădare, de spionaj, de sabotare a economiei. Indiferent dacă au recunoscut sau nu acuzațiile inventate, au fost condamnați la ani grei de pușcărie.

Despre această istorie complicată a mișcării sioniste din România primelor două decenii de regim comunist, vă invit dragi prieteni care citiți aceste rânduri, la o dezbatere care sunt convins că vă interesează.

În prezent Dror Habonim este cea mai mare organizaţie sionistă de tineret din lume

Până atunci, celor care sărbătoresc Crăciunul le doresc sărbători frumoase și senine, și tuturor prietenilor LA MULȚI ANI

Tiberiu Roth, 19 decembrie 2018