Marea speranță a unei părți importante a evreilor din Europa, care a izbucnit ca un semn divin îndelung așteptat, s-a năruit brusc odată cu moartea lui Theodor Herzl. Acest om cu înfățișare majestuoasă, care a străbătut ca o cometă cerul sângeriu al soartei evreiești din Europa sfârșitului de secol al XIX-lea, a plecat dintr-odată, în plină putere, luând cu el o parte din visurile pe care le-a inspirat poporului său. Organizația pe care a creat-o a fost prima care și-a propus ca țel adunarea tuturor evreilor din lume în jurul unui obiectiv profan și unui drapel. Statul Evreu, o realitate de mult și de multe ori distrusă, a devenit crezul prin care Herzl, cu statura lui regală, cu spiritul lui vizionar și cu dedicația sa nestrămutată a reușit să reînvie și să aducă în actualitate un ideal nicicând abandonat de fiii poporului rătăcit în răspândire, acela al întoarcerii în Țara pentru care au încheiat un legământ indisolubil cu Creatorul, pe care ei l-au descoperit, primii.

Theodor Herzl s-a născut în primăvara anului 1860. A publicat ”proiectul” său vizionar Der Judenstaat (Statul Evreu) în 1896, la 36 de ani. A înființat Organizația Sionistă Mondială (WZO) în 1897, la Basel, la Primul Congres al Organizației. A impus în politica mondială și în atenția Marilor Puteri prioritatea înlăturării persecuției evreilor, prin recunoașterea drepturilor istorice ale poporului evreu la patria sa ancestrală Ereț Israel, redenumită Palestina. A transformat iubirea și atașamentul profund religios al evreilor pentru patria strămoșilor într-o mișcare orientată spre revendicarea pământului sfânt și pregătirea culturală, economică și socială pentru redobândirea și reclădirea patriei din care au fost izgoniți sau au plecat voluntar. Nu Herzl a inventat aceste obiective. Ele au preexistat în conștiința poporului evreu răspândit în cele mai diverse părți ale lumii. Dar Herzl a avut intuiția, vocația și forța de a le pune pe ”masa politică” a lumii. 

Au fost și alte personalități importante care, în această perioadă fecundă pentru destinul întortocheat al poporului evreu (secolul XIX), au propus și au bătătorit căi diferite pentru același țel final. Poporul evreu trebuie să-și redobândească statutul de popor suveran în propria țară. Poate cel mai reprezentativ din rândul acestor personalități, în majoritate din Estul Europei, a fost Leo Pinsker, autorul binecunoscutei cărți Autoemanciparea. Ideea de bază a acestei cărți a fost formulată succint, definind antisemitismul ca pe o ”superstiție împotriva căreia și zeii luptă în zadar”. Pentru desființarea lui, singura soluție este ca poporul evreu să-și ia soarta în propriile mâini, (re)dobândind și (re)clădind propria țară.

Mișcarea socială care a încercat și a început să pună în practică principiul ”ajută-te singur!” a fost Hovevei Țion (Iubitorii Sionului). Membrii ei, porniți aproape simultan din numeroase localități ale Rusiei, Poloniei și României, au lansat ”sionismul practic” al acelor timpuri. Au depășit stadiul vorbelor, au strâns bani și au plecat în Palestina (pe atunci posesiune a imperiului Otoman), să lucreze pământul arid al Țării Biblice unde, potrivit textelor sfinte, ”curgea lapte și miere” (cândva…)

Acești haluțim (pionieri) curajoși, dar lipsiți de experiență, plini de entuziasm, dar fără resurse suficiente, au pornit într-o aventură sublimă, înfruntând cu mâinile goale un mediu ostil și necunoscut lor. Ei nu erau animați doar de idealul reînvierii naționale, ci și de convingerea că structura socială a poporului trebuie însănătoșită, prin răsturnarea așa-zisei ”piramide ocupaționale” și că munca trebuie să fie sursa propriei lor existențe și dezvoltări. Acest mod de abordare constituia o premieră absolută în Țara Sfântă. Puținii evrei care se încăpățânau să trăiască în preajma locurilor unde fusese cândva Templul de la Ierusalim se întrețineau din haluka (donații) primite din diaspora. Pentru bravii întemeietori ale primelor așezări din Palestina înfăptuite de Iubitorii Sionului (Mikveh Israel, Petah Tikva, Ness Ziona, Rosh Pina, Zichron Iacov, Hadera, etc.) era esențială reușita întreprinderii lor, în care au investit credință, trudă, energie și în care mulți și-au pus speranțele de viitor. Dar dificultățile au depășit previziunile și fără sprijinul financiar al baronului Edmond de Rothschild (la intervenția lui Laurence Oliphant, un sionist creștin cunoscut și în România) exista riscul unui eșec. A fost poate prima și cea mai dificilă imigrație sionistă din epoca modernă: Prima Alia, din 1881-1903, constând din aproximativ 30.000 de evrei care fugeau de persecuțiile din Rusia, dar și din alte state ale Europei de Răsărit. Cu toate că această alia a părăsit în mare parte Palestina din cauza condițiilor grele, a climei ostile și a bolilor, ea a rămas totuși în istoria Statului Israel ca cel mai important val de imigrație.

Moartea dramatică a lui Theodor Herzl i-a zguduit în egală măsură pe admiratorii și pe adversarii lui. În ultima parte a vieții lui tumultoase, dedicate până la disperare cauzei poporului evreu, el a fost obiectul unor dispute aprinse, calomniat și acuzat pe nedrept, ceea ce i-a agravat fără îndoială starea sănătății, oricum precară. Mișcarea sionistă în forma de Organizație Mondială, cu caracter politic, recunoscută ca atare de numeroase și importante puteri ale lumii, care a fost în cea mai mare măsură rodul concepției și strădaniei lui, a devenit teatrul unor dispute ireconciliabile, a căror victimă fost însăși viața lui Herzl.

Disputa a pornit de la fapte și interese inițial similare, devenite prin constrângerile împrejurărilor, contradictorii. După 1880, mișcarea Hovevei Zion a cunoscut o creștere rapidă după pogromurile din Rusia, fiind susținută de numeroși intelectuali din Europa de Est, care sprijineau ideea intoarcerii evreilor după aproape două mii de ani în Ereț Israel, țara în care au trăit timp de peste două milenii. Alții, poate mai puțin numeroși, dar mult mai curajoși, au pus în practică ideea întoarcerii poporului evreu în țara strămoșilor. Afirmând același țel, mulți intelectuali din Europa de Vest, sub imboldul unui ”mesia” modern întruchipat de Theodor Herzl, au mobilizat conștiințele Europei în sprijinul ideii că problema evreiască, prezentă de secole în realitatea cotidiană în felurite abordări, trebuie să-și găsească o soluție și că soluția nu poate fi alta decât o patrie pentru poporul ”rătăcitor”. 

Cu un efort politic inegalabil, Herzl a încercat să găsească sprijin la puterile responsabile, care s-ar fi putut implica în susținerea proiectului său de proporții mondiale. A primit multe promisiuni, elogii și decorații de la conducători importanți ai lumii, cu care a reușit să stabilească legături sau contacte personale (în ordine cronologică): împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, sultanul Imperiului Otoman Abdul-Hamid al II-lea, primul ministru al Marii Britanii, Lordul Salisbury, ministrul de interne al Rusiei, Viaceslav Plehve, regele Italiei Victor Emanuel al III-lea și papa Pius al X-lea. Dar în afară de promisiuni și onoruri, nu a obținut niciun sprijin concret de la vremelnicii puternici ai lumii care să faciliteze măcar o perspectivă pe calea împlinirii proiectului sionist. În schimb fără avertizări prealabile, antisemitismul, un blestem milenar, a izbucnit din nou cu furie în primii ani ai noului secol XX, parcă vrând să avertizeze că acest secol va fi marcat de cel mai deșănțat flagel antisemit.

Rusia, un imperiu foarte mare și foarte puternic, a inclus numeroase teritorii deținute anterior de state tolerante față de populația evreiască. La hotarul secolelor XIX-XX aceste teritorii (Polonia, Ucraina, Belarus, Moldova și Țările Baltice) au păstrat caracterul de ”rezervație” pentru evrei, stabilită ca atare de pe vremea împărătesei Ecaterina a II-a. Potrivit unui recensământ din 1901, pe acest teritoriu locuiau aproape 6 milioane de evrei. După pogromurile din 1880-82, motivate de acuzațiile de omor ritual și de presupunerea că evreii l-ar fi ucis pe țarul Alexandru al II-lea, urmașul lui la tron, Alexandru al III-lea, a promulgat așa-zisele ”Legi din mai”. Prin aceste legi, și mai restrictive decât cele anterioare, evreilor li s-a interzis să dobândească locuințe în orașe, cu excepția așa-ziselor colonii agricole. S-a introdus numerus clausus în universități, au fost îngrădite drepturile evreilor de a practica anumite profesiuni, meserii și activități comerciale. Într-un cuvânt, un nou val de discriminări împotriva evreilor, o nouă limitare a drepturilor lor cetățenești. Și lucrurile nu s-au oprit aici. În 1903, în ultima săptămână a lunii aprilie, la Chișinău, în capitala Basarabiei ocupate de Rusia din 1812, asupra evreilors-a abătut un pogrom sângeros. .

Ucideri în masă, violarea femeilor evreice, distrugerea a peste 1500 de case evreiești a fost bilanțul sumbru al acestei ”răscoale” manipulate de Ohrana (serviciile secrete) țaristă. Unul din mijloacele folosite pentru stârnirea sentimentelor antisemite ale populației a fost textul anonim care a circulat sub diverse forme, în diverse limbi, începând din 1903, sub titlul Protocolul înțelepților Sionului. Acest text, asemenea celui care i-a urmat după circa 20 de ani, sub titlul Mein Kampf al lui Adolf Hitler, au încercat și… încearcă, să demonstreze că evreii conduc lumea și lor trebuie să li se impute toate relele din această lume.

O mare parte din cei aproape 6 milioane de evrei care trăiau sub amenințarea incertitudinilor și capriciilor unei autocrații impredictibile în ”Teritoriul de Rezidență”, a folosit șansa oferită de liberalizarea din marile state ale Europei de Vest și acceptarea fără îngrădiri a evreilor în cele două Americi, dar mai cu seamă în Statele Unite, emigrând în masă spre aceste țări. În noile lor patrii adoptive, folosind marea lor capacitate de a se acomoda diverselor medii, disponibilitatea de a întreprinde și a inova, evreii au devenit utili și în scurtă vreme indispensabili. A fost o istorie win-win, toți au avut numai de câștigat. Dar această constatare avea să se concretizeze mult mai târziu. În timpul acestei emigrări tumultoase, multe din țările primitoare au fost șocate de năvala atâtor evrei săraci.

Printre țările-gazdă s-a numărat pe loc de frunte și Marea Britanie. Opinia publică engleză era preocupată de concurența potențială a forței de muncă ieftine cu care numeroșii nou-veniți ar amenința echilibrele economice. O comisie regală a fost numită pentru a analiza consecințele și eventualele corecții necesare. Herzl a sosit la Londra în 1903, după o călătorie în Rusia, soldată cu un semi-eșec în urma discuțiilor cu cei mai importanți miniștri, Witte, ministrul finanțelor și Plehve, ministrul de interne, încercând să obțină înlesnirea emigrației evreiești în Palestina și în același timp ușurarea condițiilor de viață a evreilor îndeosebi în ”Teritoriul de Rezidență”. Din întâlnirile anterioare cu sultanul Abdul Hamid II, i-a fost clar că de la turci nu se poate aștepta la decizii rapide cu privire la migrația evreiască spre Palestina. Turcii aveau timp, dar evreii din Rusia, asupriți și amenințați, nu puteau aștepta. Herzl era conștient de disperarea poporului său oropsit, care aștepta de la el izbăvirea. La Londra a avut întrevederi cu Joseph Chamberlain, ministrul coloniilor, preocupat la rândul său de situația creată de pogromurile în Rusia și exodul evreilor din Rusia spre Europa de Vest. Era nevoie de o soluție rapidă.

Printre evreii cu influență în capitala britanică, în afara familiei Rothschild se afla și un talentat publicist și scriitor evreu, Israel Zangwill, dintr-o familie originară din Rusia, dar născut și crescut în Anglia. Era apropiat de mișcarea sionistă și un admirator al lui Herzl, deși era adeptul unui punct de vedere ”teritorialist”, care susținea că e nevoie de ”o țară fără popor pentru un popor fără țară”.

El a propus o întâlnire între Herzl și Joseph Chamberlain (tatăl lui Neville Chamberlain, prim-ministru în ajunul celui de al Doilea Război Mondial). Guvernului Britanic s-a oferit să cedeze unuteritoriu de 13.000 de kmp (cât jumătate din suprafața Palestinei), în Africa de Est (actuala Kenya) în vederea constituirii unui protectorat britanic pentru poporul evreu.

Evident, Herzl nu putea să-și asume o decizie de asemenea proporții, care contravenea fundamental principiilor de bază ale Mișcării Sioniste, aprobate la Primul Congres de la Basel în 29 august 1897, în care se preciza fără echivoc că țelul mișcării sioniste este întoarcerea și reașezarea poporului evreu în Ereț Israel (Palestina). S-a sugerat totuși ca WZO să formeze o comisie de specialiști care să evalueze potențialul geografic și demografic al teritoriului propus de guvernul englez.

La cel de-al VI-lea congres al Organizației Sioniste, care și-a început lucrările la Basel în 26 august 1903, această propunere a fost acceptată după dezbateri furtunoase, cu 285 voturi pentru și 175 contra, doar ca un ”credit” oferit de Congres lui Herzl. În timpul acestei memorabile dezbateri, care a fost fatală pentru sănătatea lui, Herzl a rostit impresionantul său jurământ Im eșkahech, Yerușalaim, tișkah yemini. (Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce dreapta), subliniind încă odată că soluția ”Uganda” (a rămas astfel în memoria publică dintr-o eroare, teritoriul fiind o provincie din Kenya) nu este o alternativă la ZION ci doar un adăpost vremelnic pentru protejarea vieții evreilor din Europa de Est.

Acesta a fost ultimul congres cu participarea lui Herzl. A murit în 1904, la 44 de ani.

Cel de-al VII-lea Congres a avut loc tot la Basel, în iulie 1905. Proiectul ”Uganda” a fost definitiv respins. S-a ales o nouă structură de conducere (”Comitet de Acțiune”) și un nou președinte: David Wolffsohn, un om de afaceri de succes, stabilit la Köln, în Germania, un tip pragmatic, fost admirator și apropiat lui Herzl, un bun organizator, dar departe de a avea personalitatea și viziunea lui Herzl. Era originar din Lituania și un devotat al mișcării Hovevei Zion. A avut șansa nesperată că în Imperiul Otoman s-a produs Revoluția ”Tinerilor Turci”, care a abolit monarhia absolutistă, a readus la putere regimul constituțional animat de principiile Revoluției Franceze: Libertate, Fraternitate și Egalitate, complet noi pentru Imperiul Otoman!

Sioniștii au încercat să pătrundă la noua conducere otomană cu mijloace noi, mai ales având în vedere situația financiară critică a Turciei. În încercarea sa disperată de a se menține la putere, Sultanul Abdul Hamid II s-a lansat în investiții uriașe pentru modernizarea imperiului. Dar cheltuielile nesăbuite și războaiele pierdute, au adus Imperiul Otoman în pragul falimentului. David Wolffsohn, un om de afaceri cu experiență, a încercat (și în parte a reușit) să mențină deschise porțile emigrației evreiești în Palestina.

A doua alia (1904-1914) a însemnat stabilirea unui număr de 35.000 de evrei în Ereț Israel, aproape toți din Europa de Est. (În aceeași perioadă în Statele Unite au imigrat 1,5 milioane de evrei, tot din aceleași țări ale Europei). În acel deceniu a luat ființă Fondul Național Evreiesc (Keren Kayemeth Leisrael), o instituție specializată în achiziționarea și amenajarea terenurilor agricole. Au fost cumpărate terenuri ale unor latifundiari faliți, mai ales arabi, dar și terenuri aflate în proprietate publică, trezoreria imperiului fiind avidă de bani. Activitatea sionistă din Palestina a căpătat un avânt deosebit prin delegarea lui Arthur Ruppin în fruntea reprezentanței sioniste la Jaffa. El a organizat marile achiziții de terenuri și a inițiat formele colective de așezări agricole Kibuț și Moshav, care au generat nucleul Ișuvului (populația evreiască din Palestina). Primul kibuț a fost Degania, pe malul lacului Kineret, înființat de marele sionist rus A.D. Gordon în 1909.

A doua alia a fost prolifică și din punct de vedere cultural. S-a impus limba ebraică. La Tel Aviv, primul oraș evreiesc clădit din temelii pe pământul ”Vechi-Nou” a luat ființă primul liceu, Herzlia, cu limba de predare ebraică. Au fost puse temeliile primului institut de învățământ superior în Palestina, Institutul Politehnic Tehnion din Haifa, cu limba de predare ebraică (deși conform proiectului inițial ar fi trebuit să fie germană). În 1906 a luat ființă Bezalel, prima Școală de Artă în limba ebraică, finanțată de Organizația Sionistă, În anul 1914 s-a încheiat al doilea val de imigrație și a început Primul Război Mondial.

Încă înainte de începutul războiului, la cel de-al X-lea Congres care a avut loc tot la Basel, David Wolffsohn a renunțat la funcția de președinte al WZO. Următorul președinte a fost Otto Warburg, un botanist de faimă mondială din Hamburg, un expert al agriculturii moderne, care a contribuit la dezvoltarea unei agriculturi performante, industrializate. Pentru o mai eficientă conducere a activității sioniste, el a mutat sediul organizației la Berlin. Multă vreme liderii sionismului politic au sperat în sprijinul Germaniei. Paradoxal, cele mai multe personalități evreiești care sprijineau sionismul erau de cultură germană și fără îndoială contribuția evreilor la progresul remarcabil al Germaniei a fost de excepție. Liderii sioniști (primii trei președinți au fost vorbitori nativi de limbă germană) au curtat asiduu personalitățile politice de prim rang din Germania, având în vedere și relațiile foarte bune pe care Germania le întreținea cu mai-marii Imperiului Otoman, convinși că drumul cel mai scurt și mai sigur spre Palestina trece prin Istanbul. Astfel, Congresul sionist a aprobat tacit orientarea vădit pro-germană a conducerii, inclusiv mutarea sediului WZO la Berlin.

După izbucnirea războiului, WZO s-a trezit într-o capcană periculoasă: o parte a conducerii ei se afla la Berlin și mulți lideri erau cetățeni germani. Interesele majore ale organizației erau legate de Palestina aflată sub suzeranitatea Turciei, aliată cu Germania. Dar majoritatea membrilor WZO, lideri ai organizației sau oameni de rând din Ișuv, erau cetățeni sau originari din Anglia, Franța sau Rusia, state aflate în război cu Germania și Turcia. De aici, lui Djemal Pașa, comandantul militar turc al Palestinei, i-a venit ideea de a deporta pe toți evreii, ca susținători ai dușmanilor Turciei. Era însă prea târziu. Forțele britanice din Australia și Noua Zeelandă erau deja pregătite de atac la Rafa. Era în februarie 1917.

Cele două state beligerante cu interese majore în Orientul Mijlociu erau Marea Britanie și Franța, principalul obiectiv al interesului lor fiind Canalul de Suez, prin care se asigura comunicarea lor cu posesiunile lor din sud-estul Asiei. Cele două puteri, care erau și cele mai mari puteri coloniale și maritime. au ajuns la o înțelegere privind împărțirea sferelor lor de influență: Palestina, unde locuiau deja aproape 90.000 de evrei în vreo 50 de orașe și sate, devenea un potențial teritoriu sub suzeranitate britanică, desigur în ipoteza victoriei puterilor Antantei. Era momentul de convergență între interesele Marii Britanii și a Mișcării Sioniste. Unul din liderii de seamă ai WZO, Chaim Weizmann, chimist renumit, cu contribuții recunoscute în serviciul armatei britanice, în relații privilegiate cu Lordul Balfour, ministrul de externe al Majestății Sale, l-a convins pe acesta să dea publicității un angajament ferm al Guvernului, de susținere a obiectivelor sioniste în Palestina. Era însă nevoie și de un acord de principiu a celorlalți aliați, Franța, Italia și Rusia, dar mai ales a Statelor Unite, proaspăt intrate în război alături de Antantă.

Președintele Woodrow Wilson, cu o remarcabilă carieră academică ca profesor de Economie Politică și Jurisprudență la renumita Universitate Princeton, a fost reales în 1916. El a renunțat la politica de neutralitate, convingând Senatul să aprobe declarația de război împotriva Germaniei, ca urmare a atacurilor submarine pornite de Marina Militară germană. În acest context, Turcia nu era considerată ca putere beligerantă, deci o declarație oficială care leza interesele Turciei nu putea fi agreată de guvernul american. A fost nevoie de o complicată construcție diplomatică pentru ca până la urmă Declarația Balfour să fie acceptată și susținută de SUA. O întreagă țesătură de influențe și relații au făcut posibil acest important succes diplomatic ale cărui reverberații sunt resimțite și astăzi. Printre personalitățile importante din anturajul președintelui Wilson, un rol de seamă l-a avut Louis David Brandeis, dintr-o familie evreiască originară din Praga, absolvent al celebrei universități Harvard, unul din arhitecții sistemului bancar american, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite și unul din liderii importanți ai Mișcării Sioniste.

Alături de Brandeis, un rol esențial a revenit rabinului Stephen Samuel Wise, născut la Budapesta, devenit președinte al Congresului Evreiesc American și al Organizației Sioniste din SUA. Cu consilieri de asemenea talie, simpatiile președintelui Wilson erau îndreptate firesc spre susținerea mișcării sioniste și a efortului pentru crearea unui stat evreu în Palestina.

Poate că proiectul unui ”Protectorat American” asupra Orientului Mijlociu ar fi servit mai bine cauza sionistă, ar fi fost mai bine primit de către grupările arabe și poate (cine știe?) ar fi generat soluții mai pașnice în această zonă atât de conflictuală, unde și astăzi continuă să se mențină o tensiune permanentă.

Din păcate, personalitatea politică de mare anvergură, poate singura în stare să abordeze un asemenea proiect, Woodrow Wilson, un apostol al păcii, cel care a gândit și a creat Liga Națiunilor, nu a apucat să o facă. Singurul președinte al Statelor Unite care și-a scris el însuși toate cuvântările, omul onest, modest și inspirat, autorul celor ”14 puncte” care au creionat pacea europeană, omul acesta deosebit a clacat, la fel ca pacea pe care credea că a creat-o. Încă nu s-a uscat cerneala semnăturilor care au consfințit Tratatele de Pace care nu au ajuns să fie ratificate de Senat, și un grav atac cerebral din 12 octombrie 1919 l-a împiedicat pe unul din cei mai mari președinți americani să-și încheie victorios mandatul.

Prima Doamnă, Edith Wilson, a dus până la capăt mandatul lui Woodrow Wilson cu discreție, responsabilitate și pricepere, dar fără strălucirea și viziunea lui, care poate ar fi schimbat în bine mersul lumii.

În 19-26 aprilie 1920, la San Remo a avut loc conferința Consiliului Suprem Aliat, cu participarea prim-miniştrilor principalelor puteri aliate: Marea Britanie (David Lloyd George), Franța (Alexandre Millerand), Italia (Francesco Nitti) și Japonia (ambasadorul Keishiro Matsui). S-a hotărât includerea Declarației Balfour din 1917 ca hotărâre a conferinței și atribuirea către guvernul Marii Britanii a Mandatului de guvernare a Palestinei pe timp de 25 de ani.

Din păcate, interpretarea și aplicarea Mandatului nu s-a făcut în spiritul ideilor care au dus la elaborarea lui. Ideea fundamentală a fost să se asigure o patrie poporului evreu, dar ea a fost mutilată, ignorată și golită de conținut de interese meschine ale celor chemați să asigure dreptatea și pacea pentru poporul evreu, unul din contributorii semnificativi la progresul omenirii.

Tiberiu Roth, 29 aprilie 2020