Aprilie 1944. Drumul din Transnistria la Botoșani.

E luna aprilie 2020, în plină pandemie de coronavirus și stau în casă. Am timp berechet să mă gândesc la viața mea actuală și la cea care a trecut.

Mă gândesc la viața mea ca la un vis și nu-mi vine să cred că eu am fost acea tânără de douăzeci de ani care a scăpat cu viață din deportare și care a îndrăznit să plece pe jos din ghetoul Djurin spre România. Armata sovietică a venit într-o sâmbătă. La început au venit căruțe cu soldați prost îmbrăcați și fără arme grele – ei doar tatonau terenul. Iar a doua zi, duminică, au venit cei mult-așteptați. Credeam că s-a sfârșit războiul.

Era sfârșitul lunii martie 1944 și sfârșitul războiului era încă departe! Chiar în acea zi a fost un bombardament german. Evreii, fericiți că au scăpat cu viață, au ieșit din case și mulți au fost omorâți. Noi nu eram printre ei, pentru că mama, temătoare, nu ne-a lăsat să ieșim – ca acum în pandemie. Mi-amintesc că în timpul bombardamentului ne-a pus mie și surorii mele o pernă pe cap și s-a așezat pe ea ca o cloșcă, să ne apere. Atunci am râs și n-am înțeles că instinctul ei matern i-a dictat ce era mai bine. Tata demult nu mai era cu noi, era lângă Odesa, într-un detașament de muncă și ea era singură ca să ne apere. În ziua aceea soldații sovietici, mirându-se că au mai găsit evrei vii în ghetou, au făcut un cazan cu mâncare pe care au împărțit-o celor înfometați și s-a încins o veselie ca și cum s-ar fi sfârșit războiul. Noi nu am participat, mama nu ne-a lăsat.

Casa din Djurin

Era într-adevăr o minune că mai existau evrei în ghetou și asta se datora faptului că Djurin era pe un drum lateral, nu pe drumul principal de retragere al armatei germane și române. Cred că atunci a încolțit în mintea mea ideea de a porni spre casă. Dar abia peste două săptămâni, la mijlocul lui aprilie, la îndemnul lui prietenului meu Sigi R., m-am hotărât ca împreună cu alți opt băieți s-o pornim spre România. Cred că eram printre primii care au pornit spre casă, de unde am fost alungați în mod barbar. Mama, atât de grijulie de obicei, nu s-a opus. Chiar ne-ar fi însoțit și ea, dar îl aștepta pe tata care, dacă mai era în viață, o știa la Djurin. Nu aveam nicio veste de la el. Sora mea a rămas cu mama, care nu trebuia lăsată singură.

Eram un grup de zece tineri, eu eram singura fată. Îmi mai aduc aminte numai de vreo doi sau trei dintre ei. Pe parcurs grupul s-a destrămat și am ajuns în țară numai Sigi și cu mine. El era din Rădăuți, ca majoritatea deportaților de la Djurin. De fapt, eu nu l-am putut ierta că fiind polițist evreu cu banderolă albă, a contribuit la trimiterea tatălui meu într-un detașament de muncă, deși avea peste 50 de ani, probabil în locul unuia mai tânăr, lucru care se întâmpla deseori și pentru bani. Dar totuși am plecat cu Sigi. Voiam cu orice preț să scap cât mai repede de acel coșmar și argumentul meu major era că vreau să trăiesc o viață normală. Multe lucruri din acea perioadă nu mi le mai amintesc– poate că voiam să le uit, pentru că m-au marcat atât de mult și le-am pus într-un sertăraș închis de unde nu le mai pot scoate.

Probabil că mama mi-a dat ceva bani și mâncare pentru drum, dar nu-mi amintesc nimic. Nu mi-am luat rămas bun, tot nu aveam de la cine. Gazda noastră ucraineană plecase la bărbatul ei întors din prizonieratul german, probabil evadat. Iar evreul ucrainean Abrașa F., care ne-a ajutat mult, mai ales pe mine, m-a făcut să mă simt om și mi-a propus să rămân în Ucraina, nici pe el nu l-am găsit. Cred că era la partizani. 

După o despărțire scurtă, care ar fi putut fi chiar pentru totdeauna, am plecat voioasă, ca într-o excursie. Era vreme frumoasă, era cald și eu nu eram conștientă de riscul pe care mi l-asumam. Nu cunoșteam traseul. Băieții voiau să ajungă la Rădăuți și la Siret, eu nici nu știam ce voiam. Câmpulung nu mă atrăgea. Seara am poposit la Tomașpol, la 18 km de Djurin. Purtam niște cipici de cânepă pe care mi-i făcusem singură, simțeam toate pietrele și eram ruptă de oboseală. Aș fi vrut să mă întorc la Djurin, dar îmi era rușine. Nu mai știu ce am mâncat în prima zi și nici cele două săptămâni care au urmat. Probabil am reușit să cumpărăm câte ceva sau poate am cerșit la țăranii care ne priveau altfel decât atunci când am venit și erau mai miloși cu „bejenițî”, cum ne numeau ei. Am înțeles atunci ce înseamnă vremuri de „bejenie”.

În scurt timp am întâlnit și alți îndrăzneți, de fapt nebuni ca noi, care porniseră pe jos ca să ajungă în țară. Am mers zile întregi ca un automat și nu țin minte localitățile numeroase, sate sărace prin care am trecut. Noaptea ne adăposteam la țărani sau într-o poiană de la marginea drumului. Tot timpul mi-era foame. Uneori soldaților sovietici li se făcea milă de noi, ne culegeau de pe drum și ne duceau cu camionul, scutind-ne de efortul de a merge pe jos. Așa am ajuns la Bălți, orașul pe care îl cunoșteam de la lecțiile de geografie și de unde speram să găsim un tren spre Iași. Nu-mi puteam imagina că se poate dormi stând în picioare, înghesuiți ca sardelele. Dar eram atât de obosită și nedormită că mi-a rămas întipărită această amintire. Dar ne-a trezit un bombardament german și toți cei care dormeam ne-am trezit și am alergat să ne căutăm un adăpost.

După ore multe am reușit să urcăm într-un tren militar, dar nu știam unde merge. Din păcate mergea la Soroca, ceea ce ne-a îndepărtat de ținta noastră, Iași. Trenul mergea „cu încetinitorul” și ne-a părut rău că n-am ales pentru întoarcere drumul prin Moghilev-Atachi, drumul care ne-a adus în Transnistria. Cum am mai pus, grupul nostru s-a destrămat. Eu am rămas singură cu Sigi, care a avut grijă de mine, deoarece eram complet fără vlagă. Iar am luat-o pe jos, de data aceasta spre Cernăuți. Eram deja desculță, soarele era mai puternic și mi-era frică de o insolație care mi-ar fi fost fatală (noroc că eu nu știam!)

Nu știu câți kilometri am făcut pe jos, câți cu căruța, cu trenul sau cu o mașină militară, dar am ajuns în cele din urmă la Cernăuți în 30 aprilie 1944. Eram ca în transă, umblam fără să-mi dau seama. Orașul îmi părea cunoscut și țineam minte o singură adresă, cea a vărului tatălui meu, dr. Conrad Merdler, nu și a celorlalte rude, chiar mai apropiate. Nu știam dacă și acest văr a fost deportat și am încercat să aflu ce s-a întâmplat cu el. Sigi m-a ajutat să găsesc adresa și de la vecini am aflat că el s-a evacuat odată cu armata română, că a divorțat și s-a recăsătorit.

În aceste condiții popasul la Cernăuți nu mai avea pentru mine niciun rost și am hotărât să merg la Botoșani. Dar nu exista niciun mijloc de transport. Sigi prefera să meargă la Rădăuți, așa că mi-am continuat drumul singură. De la oameni am aflat că sunt căruțe care merg la Dorohoi și a doua zi, de 1 mai, am plecat cu o căruță spre Dorohoi. Căruțașul era un evreu care nu fusese deportat în Transnistria și făcea transport de mărfuri. Seara am ajuns la Dorohoi și căruțașul m-a adăpostit în familia lui și m-a hrănit. În noaptea aceea mi-a fost dat să îndur singurul bombardament nemțesc din Dorohoi. A doua zi, asigurându-l pe căruțaș că va fi bine plătit de bunicul meu, am pornit-o spre Botoșani.

Am ajuns cam pe la prânz. Bunicul a leșinat văzăndu-mă cum arăt, fără niciun bagaj, desculță și cu o rochiță decolorată de stambă. Dar mare mi-a fost bucuria să-l găsesc pe tata. Se întorsese odată cu armata română în retragere.

Eu am fost cea care a făcut acest drum? Nu-mi vine să cred!

Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

    • Veronica Rozenberg commented on May 9, 2020 Reply

      Multumesc, impresionant articolul ca si legatura,
      o zi buna !!

  • Nicole Sima commented on May 1, 2020 Reply

    Sunt impresionată de omul Mirjam Bercovici de azi și de ieri. Indiferent de situație, indiferent de greutăți, uneori inimaginabile, a știut și știe să se ridice, să găsească noi resurse de a merge mai departe, de a dărui. Mulțumesc pentru tot ce dăruiești tuturor și mie!

  • Ivan G Klein commented on May 1, 2020 Reply

    Stimată Doamnă ,
    V-am urmărit cu emoție drumul spre casă . Finalul fericit mi-a umplut ochii de lacrimi . K.I.

  • Tiberiu Georgescu commented on May 1, 2020 Reply

    Stimata doamna doctor ,
    Peripetiile pe care le a-ti relatat sunt uluitoare, sunt fragmente de istorie;m-au emotionat; mare curaj ati avut sa porniti la asemena drum, uneori chiar singura.Va felicit si va sugerez sa continuati a povesti fragmente din viata dumneavoastrta.
    Cu mult respect,

    dr.Tiberiu Georgescu

  • Grosz Eva commented on April 30, 2020 Reply

    În vremuri deosebite, o persoană deosebită ! Vă mulțumim !

  • Mirjam Bercovici commented on April 30, 2020 Reply

    Doamnă Veronica Rozenberg, Îmi cer scuze pentru faptul că nu v-am mulțumit pentru florile trimise.. E adevărat că m-am obișnuit și cu situația actuală și nu mă mai simt atât de izolată. Vă mulțumesc mult pentru interesul pe care mi-l arătați. Biografia mea nu-i mai deosebită ca a altora

    • Veronica Rozenberg commented on April 30, 2020 Reply

      D-na Doctor, nu este nevoie de scuze, va multumesc, ma bucur ca florile au ajuns la dvs.
      Sunteti un om inspirat si bogat sufleteste si citirea articolelor dvs este intotdeauna un prilej de admiratie si de imbogatire spirituala.
      Cu bine, V

  • Hava Oren commented on April 30, 2020 Reply

    O poveste cutremurătoare! Pe mine m-a impresionat faptul că pentru fiecare întâmplare aveți data exactă, ceea ce înseamnă că în ciuda tuturor greutăților nu v-ați întrerupt jurnalul!
    Dar m-a impresionat încă ceva. Ilustrația din Cernăuți este exact casa unde locuia mama mea înainte de război – într-o aripă a hotelului Bristol erau locuințe.

  • Veronica Rozenberg commented on April 30, 2020 Reply

    Dragă Dnă Doctor,

    Numai citind povestea dvs, de acum atâta amar de vreme, îmi dau seama ce persoană formidabilă sunteţi şi prin câte aţi trecut. Ştiu că nu sunteţi singura.
    Vă trimisesem nişte poze cu flori din Haifa, nu ştiu dacă v-au parvenit. Oricum, vă strâng mâna de departe şi încerc să mă gândesc ce interesant ar fi dacă v-aţi publica biografia. Interesant şi emoţionat, dar în plus, aş vedea în cele scrise de dvs şi o contrazicere a ideii exprimată într-un alt articol publicat astăzi în ediţia Baabel.

    Sănătate şi încă mult curaj, vor veni din nou, sper nu peste multă vreme, zilele în care veţi putea ieşi din casă fără teamă.

  • Peter commented on April 30, 2020 Reply

    O poveste aproape de neimaginat. Persoanele care au experimentat ceva atât de bizar probabil pot face față mai bine crizei contemporane.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *