Parcurgând ediţia de Pesah a publicaţiei Baabel, mi s-au redeşteptat nişte amintiri, vechi clişee din îndepărtata copilărie şi am simţit nevoia să aştern pe hârtie câteva gâduri şi impresii legate de această sărbătoare. Adunându-le într-un mănunchi, m-am gândit că ar putea fi un fel de “epilog” al sărbătorii de anul acesta.

Desfăşurând filmul copilăriei, mă voi opri doar la două momente din acea perioadă.

Închid ochii şi revăd casa în care a crescut mama mea şi unde am petrecut şi eu clipe minunate la bunici. Este Pesah şi în camera dinspre stradă a casei, învăluită în căldura plăcută emanată de impunătoarea sobă de teracotă dintr-un colţ (afară era răcoare şi s-a făcut focul), sub candelabrul ce atârna din tavan, luminând întreaga încăpere, în mijloc, trona masa acoperită cu o faţă de masă albă, brodată, pe care stau aşezate farfurii frumoase, pe care nu le-am prea văzut înainte. În capul mesei, bunicul, impunător (în ochii mei), într-un halat alb, cu tales-ul pe umeri, iar în jurul mesei – familia toată. Suntem deja la sfârşitul “programului”, totul s-a desfăşurat conform normelor seder-ului, dar pentru mine acuma a sosit momentul culminant. Isteaţa de mine, cea mai mică dintre nepoţi, am găsit afikoman-ul ascuns şi întrucât ceremonia nu se putea continua fără acesta, eu urma să-l înapoiez, primind ceva în schimb. În toamna acelui an urmând să devin şcolăriţă, dorinţa mea a fost să primesc un ghiozdan. Chiar l-am primit şi cu darul bunicului meu am trecut mândră pragul şcolii.

Vreo trei ani mai târziu, în altă casă, unde bunicul a fost strămutat pe considerente politico-economice, aşezaţi în jurul mesei pregătite de seder, conform tradiţiei, când s-a ajuns la momentul consumului rădăcinilor amare pentru a evoca viața chinuită a strămoşilor în robie, bunicul, mucalit, ne-a îndemnat pe mine şi pe verişoara mea cu zece ani mai mare, să mâncăm hreanul cel amar şi iute, că doar aşa ne vom mărita, iar noi l-am consumat cu mult zel şi cu lacrimile şiroind. Bineînţeles, fiecare a ajuns la casa ei când i-a venit vremea.

Pe lângă nenumăratele seri de seder organizate la cantina rituală din Cluj, la care am participat cu întreaga familie, soţ, copii şi părinţi (cât timp au fost în viaţă), alături de membrii comunităţii din Cluj, seri animate, pline de căldură, lumină şi cântece, aş mai menţiona două seder-uri trăite în Israel, la Haifa, alături de copiii noştri. Într-o atmosferă greu de descris în cuvinte, creată de forfota mesenilor mari şi mici, (foarte mulţi la număr, rude şi prieteni) ne-am evidenţiat şi noi, stârnind mirarea şi aprecierea comesenilor, când am punctat alături de ei momentele muzicale ale serii, cunoscând toate cântecele înşirate în Hagada.

Anul acesta, seder-ul de Pesah, deosebit de toate celelalte, l-am petrecut, ca noi toţi, în liniştea căminului nostru, în doi, cu soţul meu, schimbând urări de “HAG PESAH SAMEAH” prin WhatsApp cu copiii împrăştiaţi în lume, dar şi cu prietenii rămaşi, ca şi noi, la casele lor.

Lângă masa aranjată cu toate cele necesare seder-ului, pe lângă răsfoirea Hagadei, am depănat şi amintiri ale altor seri, precum cele menţionate; următoarele zile ale sărbătorii, zile petrecute în continuare doar în doi ne-am umplut timpul, printre altele, cu pregătirea a fel de fel de preparate delicioase, (hremzli, knedli în supă de carne, etc.) demne de un Pesah caşer, pe bază de azimă, făină de azimă, ouă şi vin caşer, experimentând o seamă de reţete vechi de-ale mamei şi bunicii dar şi altele mai noi, culese din Israel, primite de la fiica mea.

Sărbătoarea se apropie de sfârşit, dar vremurile român în continuare sub spectrul acestui virus perfid, care ne obligă la izolare. De aceea, parafrazând propoziţia de la sfârşitul ceremoniei de seder, LE SHANA HABAA B`YRUSHALAIM, aş încheia, în chip de epilog la sărbătoarea din acest an cu :  LE SHANA HABAA BEYACHAD! (anul viitor să fim împreună !)

Sulamita Socea

15 aprilie 2020 (21 nisan 5780)