Gânduri premergătoare

Între 3 şi 19 august 2001 am participat la o excursie organizata în Canada, în insula Newfoundland şi peninsula Labrador, care împreună cu Nova Scotia, New Brunswick şi alte câteva insule face parte din Atlantic Provinces. M-am înscris în această excursie pe urmele unei persoane, nespus de dragi, Z., cu care am fost şi în excursia de anul trecut în Pirineii spanioli. Când am întrebat-o la un moment dat ce a determinat-o să vrea să ajungă în aceste locuri, răspunsul ei, inedit ca şi dânsa, a fost „Aurora Boreală“. Nu mai reţineam atunci definiţia exactă a acestui fenomen natural, pe care, ulterior, am găsit-o în Larousse, dar instantaneu mi-a revenit în memorie povestea lui Fram, ursul polar, scrisă de Cezar Petrescu. De altfel pot spune că nu am văzut Aurora, care nici nu poate fi vazută la acel timp al anului, ci doar spre iarnă, când temperatura aerului este cu mult mai scăzută.

Când, în cele din urmă, m-am hotărât să plec, am constatat că biletul de avion e foarte scump şi de aceea am dorit să mai adaug excursiei alte câteva puncte atractive.

La început aş fi dorit să ajung cât mai departe înspre Cercul Polar, spre Iquit, localitate din Insula nordică a Canadei, numita Baffin. A trebuit să fac multe investigaţii pe Internet pentru a găsi aeroport şi zboruri la Iquit (nume de origine indiană), dar parcul turistic, pe care urma să-l vizitez, era prea departe, iar drumul de una singură prin locuri neumblate m-a cam descurajat. De altfel, a fi de una singură prin locuri neumblate încă nu mă speria la vremea aceea şi am hotărât să adaug excursiei, în loc de insula Baffin, patru zile, pe care să le împart între un loc „civilizat“, orașul Montreal, o noutate pentru mine, şi o parte a peninsulei Gaspé, în nordul statului Quebec. Peninsula Gaspé este un loc de care nu mai auzisem niciodată, doar Ghidul Michelin îmi furnizase ideea de a mă abate şi pe acolo. Punctul la care voiam să ajung în Gaspé era o stâncă, numită Percé, recomandată ca atracţie cu trei stele în ghidul Michelin.

Pe lângă aceasta, mai puteam vizita Parcul Naţional Forillon, aflat lângă orăşelul Gaspé, unde se află atât aeroportul, cât şi locul unde intenţionam să locuiesc.

Voi descrie mai jos doar câteva crâmpeie din excursia destul de neobişnuită pe care am făcut-o, acum practic aproape două decenii într-un loc atât de depărtat, Newfoundland şi Labrador, excursie[i] organizată de societatea Cosmos.

Montreal – 4-5 august

Când am sosit la Montreal, era deja spre seară, temperatura era foarte ridicată, simţeam canicula sfârşitului de zi, când aerul atârna parcă la o mică înălţime, apăsând ca o povară asupra celor care treceau pe trotuare, iar străzile transpirau un neplăcut iz de vechi. Am luat imediat un taxi spre oraş, ca să ajung la adresa la care îmi luasem prin internet o cameră B&B, nu prea scumpă, în cartierul Plateau Mont Royal. Când m-am apropiat de cartierul cu pricina, am căpătat un sentiment neplăcut din cauza caselor stereotipe, sugerând o atmosferă de duritate, sărăcie, totul arătând foarte neplăcut. Atmosfera caselor din Mont Royal îmi aduceau aminte de cea a cartierului Harlem, din NY, deși structura lor urbană era cu totul alta. Aici casele aveau două etaje, construite dintr-un fel de piatră dreptunghiulară, albicioasă, pe care patina timpului o înnegrise spre un gri deprimant. În faţa fiecărei case coborau de la etajul al doilea până la nivelul pământului două scări ondulate în forma literei S, fabricate din fier forjat de culoare negricioasă. Ghidul care a condus turul oraşului ne-a explicat că în acest fel se evita blocarea cu zăpadă a apartamentului în timpul iernilor grele pe care le îndura oraşul. Când am coborât la destinaţie, mă simţeam deja obosită, iar una dintre roţile valizei se desfăcuse peste pietrele străzii care aminteau stilul de pietruială din anumite zone ale Bucureştiului.

Am intrat în partea de jos a casei, undei am fost condusă în camera mea de către o femeie arabă simpatică, al cărei nume era Faiza. Camera în care am intrat era vopsită într-un albastru strident şi era şocantă prin aranjamentul minimalist al interiorului. Un pat şi o comodă, cu o nişă în care câteva umeraşe se profilau în mod simplist pe fondul tencuielii albastre. Nu aveam cu ce să încui camera, pentru că nu exista cheie! Geamul dădea într-o curte interioară care nu îmi inspira încredere. Dar nu aveam de gând să mă las înfricoşată şi de altfel, în ciuda căldurii şi a zădufului, voiam să mă simt agreabil. După un duş făcut ca să mă răcoresc, am pornit spre oraş, la ora amurgului, încercând să ajung, la recomandarea gazdei mele, în Place des Arts, unde se desfăşura Festivalul francofonilor…

Dimineaţa, micul dejun a fost încântător. Estetic şi cu un conţinut delicios, pregătit cu multă grijă de Faiza. Am primit un sufleu făcut pe căpşuni şi pus într-un mod foarte drăgălaş într-o ceaşcă, probabil, specială pentru acest fel de breakfast dish. Desigur, pâinea, tăiată în triunghiuri şi aşezată frumos pe farfurie cu celelalte componente obişnuite ale micului dejun. Am pornit către oraş, pe jos şi cu metroul, pentru a mă înscrie într-un tur al oraşului, în aşa fel încât să-mi treacă ziua cu uşurinţă, dar mai ales ca să nu simt canicula de 38 de grade. Se împărţeau sticle de apă rece pe străzi.

 A doua zi urma să plec de acasă la 5:00 dimineaţa, pentru zborul spre Gaspé. Abia aşteptam să părăsesc Montrealul. Simţeam deja valul de căldură crescândă şi mă gândeam cu groază ce o să mă aştepte în restul zilei. De aceea optam pentru a-mi alege un tur cât mai lung al oraşului, ca să umple cea mai parte a zilei. Din păcate mă simţeam bolnavă, în urma zborului la Toronto cu un avion “gheţar” al companiei Air Canada.

Am intrat într-o farmacie şi am căutat un termometru. Când am ieşit din farmacie şi am încercat să-mi iau temperatura, am descoperit că nu ştiu cum să citesc rezultatul. M-am întors ca să primesc instrucţiuni de la vânzător. De fiecare dată când aveam ocazia, sau eram întrebată, dezvăluiam fără nici o teamă, ca pe un identificator care mă caracterizează, că sunt din Israel. Iar această propoziţie era un „trigger” pentru tot felul de întrebări şi poveşti care au făcut din excursia aceasta, ca şi altele, anterioare ei, o experienţă deosebit de interesantă prin pânza brodată din povești, ţesută între mine şi ceilalţi. În felul acesta, se întrevăd fire şi nuanţe, se creează legături umane pe care de obicei nu le poţi observa atunci când te afli într-un loc nou şi străin, pentru scurt timp. Farmacistul era grec de origine şi auzind că sunt din Israel, şi-a reamintit cu voce tare cum, între anii ʼ66-ʼ68, a plecat din Grecia într-o excursie care l-a adus şi în Israel, împotriva voinţei tatălui îngrijorat. Era tocmai în timpul Războiului de Șase Zile între Israel şi ţările arabe.

Farmacistul grec părea să poarte multă admiraţie ţării şi israelienilor. Am ieşit din farmacie şi am pornit către Oficiul de Turism…

În seara acelei zile, în care m-am întors devreme la camera din Mont Royal, i-am arătat Faizei pozele pe care le luasem cu mine, un mic album cu familia şi cu câteva ilustrate frumoase din Israel. I-am povestit în linii mari despre tot ce vedem şi aşteptam să-mi spună şi ea ceva. Dar, în afară de faptul că a găsit o asemănare între pozele arătate de mine din deşertul Iudeii (de la Mănăstirea St. George, pe care reuşisem s-o văd de aproape, în luna septembrie 2000, înainte de începerea noii sesiuni de Intifada (traducerea acestui cuvânt arab este „scuturare” sau, poate, „zguduire”), împreună cu alte mânăstiri din deşert) şi Petra (ceea ce însemna că presupunerile mele legate de originea ei etnică arabă erau adevărate), nu mi-a relatat nimic personal. La întrebarea mea dacă trăieşte de mult timp în Canada, mi-a dat un răspuns afirmativ care ascundea, de fapt, răspunsul pe care aş fi dorit să-l aflu referitor la originile sale.

Oraşul Montreal mi-a lăsat o impresie destul de satisfăcătoare,dar a rămas practic unul sau poate chiar cel mai puţin plăcut oraş pe care-l vizitasem pâna la acea dată.

Peninsula Gaspé – 6-7 august

Zborul spre Gaspé l-am făcut cu compania Air Nova, o aliată a lui Air Canada. Zborul a fost într-un avion mic, în care puternica frică provocată de zbor, pe care o am de câte ori mă urc în avion, era mult amplificată. În avion erau doar șapte rânduri. Zborul avea trei escale: Quebec, Mont Joli şi Gaspé. De trei ori am tremurat la vederea picioarelor mecanice ale avionului, aflate sub elice, care se ridicau în mod automat după decolare şi coborau la aterizare. Cu toate aceste temeri, zborurile mi-au oferit privelişti la care, spre deosebire de orice zbor anterior, m-am uitat îndelung, încercând să identific după hartă locuri pe care nu le cunoşteam. Din cauză că avionul era unul mic, înălţimea zborului nu era cea obişnuită în zborurile transatlantice sau în cele din Israel spre Europa, ci cam la jumătate, de aceea se puteau identifica mult mai uşor formele de pe planetă, peste care zburam.

Dragă Vera[ii], în acest moment îmi revine în minte ceva scris de tine în frumosul tău roman de amintiri, Târziu, şi care este un replay al unor lucruri spuse de profesorul Vianu când treceai în zbor peste Spania sau peste Franţa, poate că greşesc asupra detaliilor, dar cred că senzaţia este aceeaşi. Eu, trecând peste aceste părţi din Canada, despre care nici măcar geografia învăţată la şcoală nu mi-a spus nimic, încercam să-mi construiesc emoţii care se întindeau între cunoştinţele precare, obţinute în stilul fulgerător de a-mi planifica excursia şi realizarea faptului că mă aflu deasupra fluviului Sfântul Laurenţiu, cum mi-ai spus la telefon, o apă despre care am învăţat la şcoală. Ideea că ating cu privirea sau voi atinge mai târziu cu piciorul locuri despre care învăţasem în anii ʼ60 la Bucureşti, elevă fiind la şcoala 150 din Strada Sf. Elefterie, mă emoţionează acum şi mereu…   

A doua zi era destinată plimbării la stânca de la Percé, orășel aflat la vreo 80 de kilometri la sud de Gaspé. Lângă această stâncă se petrece un ciudat fenomen al naturii. Stânca, despărţită de ţărm, are dimensiuni colosale, poate fi vizitată de toţi cei care aşteaptă orele refluxului din Golful St. Lawrence, din dreptul ţărmului apropiat. Între 10:30 și 13:30, mareea e joasă şi atunci, trecând prin apa mării, care are adâncimea de doar de 10-20 de centimetri, poţi parcurge un drum de circa 600-700 de metri ca să ajungi în dreptul stâncii. Ceea ce se întâmplă aici este un fenomen asemănător unei procesiuni religioase, sute de oameni aşteaptă orele refluxului şi când marea „se dă la o parte”, ei trec spre stânca de vizavi, continuând plimbarea de-a lungul stâncii. S-ar putea spune că traversarea Mării Roşii de către poporul evreu ar fi putut avea o adevărată explicaţie geografică, în care, la anumite ore, s-ar fi putut traversa marea pentru a te îndrepta către continent. Dar Marea Roșie nu are maree. Aici, colosul este parcurs în lungime şi oamenii încearcă să ajungă la punctul în care este o boltă care îl desparte de o altă prelungire către unul din capete, unde alte forme neobişnuite ale stâncilor îi atrag pe turişti. Drumul acesta se face peste pietroaie destul de mari şi lunecoase, când, spre stânga eşti în imediata apropiere a colosului şi în dreapta valurile mării te lovesc cu destulă forţă, ajungând din ce în ce mai sus, spre partea superioară a corpului, cu cât înaintezi spre capătul stâncii. Șirul uman creat în lungul stâncii se răreşte spre capăt din motivele de inconvenienţă care sporesc cu cât te apropii de acesta.

Am renunţat şi eu să ajung la capătul stâncii din cauza unei senzaţii de teamă de a înfrunta valurile şi pentru că nu doream să mă ud chiar până la gât. M-am reîntors încet pe acelaşi drum, dar pentru că de data aceasta nu mai eram desculţă, ci îmi „sacrificasem” pantofii de sport, mi-am permis să fiu mai degajată şi să privesc păsările şi oamenii din jurul meu.

Căldura era uriaşă, apa de băut mi se terminase, iar la sfârşitul drumului, ajungând la ţărm, îmi rămăsese doar energia de a ajunge la maşină şi a porni pe drumul de întoarcere.

Când am ajuns acasă, la Motel Adams în Gaspé, mi-am permis să stau trântită pe pat şi să privesc televizorul până târziu, după care m-am culcat şi am dormit până a doua zi de dimineaţă.

Zborul spre Halifax – 8 august

Zborul spre Halifax avea două opriri, în Madeleine Islands şi în Prince Edward Island. Din nou erau avioane mici ale lui Air Nova. Şi de data aceasta au fost mici incidente petrecute în aeroport sau pe drum. Privite de sus, de la 15.000 de picioare, aceasta fiind înălţimea obişnuită pentru avioanele de dimensiune mică, insulele Madeleine erau impresionante. Arătau ca nişte limbi de pământ sau nisip, aproape ca fire de aţă. Oricum, păreau pustii. Am aterizat într-un aeroport mititel, aflat lângă oraşul Havre Aubert, unde nu coborau decât foarte puţini oameni şi exista un singur taxi în aşteptare. Dacă aş fi vrut să mă îndepărtez sau să vizitez oraşul pentru o perioadă scurtă, cât aveam de aşteptat pentru următoarea plecare, ar fi trebuit să comand şi eu un taxi, dar nu am avut curajul să mă îndepărtez de aeroport. Între timp am făcut şi eroarea să nu bag de seamă că ora în această zonă e diferită, una înainte. M-am simţit ca o prizonieră în aeroportul local, care, nu ştiu de ce, îmi amintea de Entebbe. Neavând cum să-mi petrec timpul, am ieşit afară cu căruciorul şi cu bagajul de mână. Am început să fac rotocoale în jurul clădirii, atât cât era permis de autorităţile locale. Oricum, în cele din urmă am fost convocată de o funcţionară care a venit să mă anunţe că avionul „mă aşteaptă”, în timp ce, după ceasul meu nereglat, rămăsese o oră până la decolare!

M-am speriat şi am fugit către scăriţa avionului, care mă aşteptase pe mine, Veronica, şi de cum am păşit în interior, a început să-şi învârte elicele pregătindu-se pentru decolare!

După câteva zguduituri serioase în aer, am aterizat în cele din urmă, pe la 16:00, în Halifax, capitala Novei Scoţia.

Halifax, inceputul excursiei in Newfoundland si Labrador – 6-19 august

A doua zi, după ce m-am întâlnit cu grupul, am făcut un tur ghidat prin oraşul Halifax. Printre locurile vizitate în acest tur al oraşului a fost cimitirul unde au fost înhumate victimele Titanicului (vaporul s-a ciocnit de un gheţar în apropierea ţărmului insulei Newfoundland) şi grădinile victoriene ale oraşului. În continuare am pornit spre oraşul Sidney, traversând cu ferry-boat-ul timp de șase-opt ore strâmtoarea Cabot, deschiderea Golfului St. Lawrence către Oceanul Atlantic, ca să ajugem în Newfoundland. Spre seară am ajuns la Corner Brook. Orăşelul are o poziţie deosebită, fiind situat la o înălţime de câteva sute de metri, pe o colină care urca de la ţărmul oceanului şi se lărgea către dealurile din jur. Golful Humber Arm este asemănător unui fiord. De altfel, aşa îi şi spun locuitorii. Hotelul nostru era la o margine a oraşului, lângă un mall.  

Spre seară am plecat la plimbare spre oraş, ora era puţin înaintea înserării, aproape de apusul soarelui, o oră târzie în acest punct destul de nordic al Canadei. Cerul, deasupra golfului, era de o incandescenţă care vălurea între un galben auriu şi purpuriul amintind de un foc aprins, dar care, în curând se va stinge. O aşa-zisă plasă imensă, ţesută din culori sclipitoare acoperea soarele propriu-zis. Gândindu-mă la poziţia oraşului faţă de ocean, soarele a coborât într-adevăr spre  vest, deci înspre apă, şi încet-încet, nuanţele cerului s-au întunecat, trecând de la un roşu închis către un gri albăstriu şi până la urmă, din ce în ce mai gri, alunecând în culoarea nopţii.

Locurile vizitate în zilele următoare au fost variate şi neobişnuite, deşi natura şi oamenii pe care i-am întâlnit nu aveau înfăţişări nemaiîntâlnite. Doar faptul că mă aflam atât de departe în nordul, de fapt nord-estul continentului american, reprezenta ceva ieşit din comun.

11 august

Am făcut astăzi o plimbare deosebit de frumoasă, cu autobuzul, în lungul ţărmului Braţului Humber, am trecut prin mici sate de pescari şi pe lângă golfuleţe numite „anse” sau „cove”. Am ajuns la capătul drumului, acolo unde se face cotul oceanului în braţul de la capătul căruia veneam. Acest punct se numeşte Lark Harbour, lângă Bottle Cove. Se văd în zare trei insuliţe de piatră, una arătând ca un fel de ou lunguieţ, în golful numit Bay of Islands.

12 august

Am trecut în lungul Lacului Deer şi am continuat spre Parcul Naţional Gros Morne. Parcul are aspecte geologice unice şi este înscris în patrimoniul internațional UNESCO. Munţii sunt vechi resturi ale Munţilor Apalaşi. Am plecat apoi spre nord, în direcţia Centrului Turistic de la Pont au Choix, mergând în lungul Golfului St. Lawrence, care ne-a însoţit multă vreme, în drumul care trecea printre golfuleţe, sate mici şi imense întinderi sălbatice, cu păduri pitice şi câmpii cu flori. Centrul turistic expune urme ale populaţiei native acestor teritorii, ale indienilor maritimi (Maritime Indians) şi ale eschimoşilor Dorset (Dorset Eskimos).

Traversarea strâmtorii Belle Isle, Anse au Clair, Labrador – 13-15 august

De dimineaţă am traversat cu vaporul Golful St. Lawrence, ajungând astfel în colţul sud-estic al Labradorului, o peninsulă uriaşă, goală şi destul de necirculată. Apa şi cerul erau albastre, de o limpezime totală. Vremea în tot cursul zilei a fost minunată. Atmosfera din jur sugera o viaţă arhaică, liniştită, într-o lume în care asprimea traiului cotidian nu pare să fi săpat urme adânci în mentalitatea şi liniştea locuitorilor. Pescuitul a fost, timp de multe sute de ani îndeletnicirea principală şi punctul lor economic de sprijin, atât în Labrador cât şi în Newfoundland. Pe drumul de întoarcere, am trecut pe la Blanc Sablon şi apoi prin locul în care au fost găsite numeroase mărturii ale vieţii vikingilor pe aceste teritorii, când, în secolul al zecelea, urmaşii lui Erik cel Roşu, Leif Erikson, venind din Groenlanda, au trecut probabil şi prin aceste meleaguri, căutând teritoriile renumite pentru viţa de vie, “the Vine Land”.

Ne-am întors pe o parte din drumul făcut şi am trecut pe la frumoasele Arches, arcade naturale, nişte formaţiuni în formă de boltă, arcade, la marginea mării, probabil săpate în timp de valuri. După aceea ne-am întâlnit pe şosea cu un ren, oprit ca să-şi ia masa de iarbă şi verdeaţă, arătându-se în frumuseţea şi demnitatea lui, aşteptând să fie pozat şi adulat de toţi trecătorii. Autobuzul a oprit, am făcut-o şi noi.

Grand Falls, Twillingate, Terra Nova National Park, Clarenville – 16 august

Road of Islands este un drum care trece pe lângă un arhipelag. Aşezările au nume nostime: Too Good Arm, Virgin Arm, Hatchet Harbour. Sunt mici, pitoreşti şi populate de pescari vechi sau noi, care se adaptează uneori la condiţiile economice actuale. Acestea arată că statul canadian a limitat în mod drastic rata de pescuit anuală în aceste locuri, unde ocupaţia principală a locuitorilor a fost, timp de generaţii, pescuitul. Motivul principal a fost  interesul de a permite marilor concerne care se ocupă de pescuit şi de prelucrare a peştilor, în special a codului, să aibă întâietate şi, astfel, avantaje semnificative în defavoarea micilor afaceri de acelaşi fel – tipică atitudine de pătrundere a marelui capital şi de îngurgitare a celui mic şi mijlociu. Am trecut prin Terra Nova Park, unde unii dintre membrii grupului au ales să facă o croazieră, timp în care ceilalţi i-au aşteptat plimbându-se pe malul apei prin pădure. Noaptea am petrecut-o la Clarenville.

Heart’s Content, St. John’s – 17 august 

În această zi am vizitat o colibă a unei familii de newfoundlander’s transformată într-un muzeu care prezintă producţia tradiţională de peşte din acestelocuri. Proprietarul, folosind câteva bucăţi de cod alese în acest scop, ne-a exemplificat ordinea muncii pe care o făceau strămoșii, acum sute de ani, prin împărţirea și separarea peştilor pentru producţie, demonstrând astfel principiul benzii rulante, cu mult înainte de invenţia lui Ford la fabrica sa de automobile, abia la începutul secolului douăzeci.

Am ezitat să rămân să urmăresc demonstraţia făcută de pescar, din cauza mirosului foarte pătrunzător şi neplăcut al peştelui, dar în cele din urmă am rămas şi, încet-încet, n-am mai vrut să părăsesc acea atmosferă în care peştii, stăpânul care îi tăia şi povestea lui emoţionantă făceau din căsuţa în care se aflau turiştii o romantică şi captivantă evocare a unui popor ciudat, nu foarte bine cunoscut şi înţeles, străin total pentru mine, care îşi avea lumea lui intensă, aspiraţia de a fi lăsat să trăiască precum ar fi dorit, obiectiv, care, după momentul ataşării insulei de către Canada, în anul 1949, nu s-a mai realizat, şi, unde, ca o umbră a lumii noi, unită cu cea veche, răsuna, ca o „profesiune de credinţă”,  leit-motivul acestui cetăţean, reprezentant al locurilor, care îşi făcuse pe internet un site pentru publicitate. În drumul spre hotelul de la St. John’s am trecut pe lângă Capul Spare, cel mai estic punct al întregii Americi de Nord.

Încă la St. John’s şi plecarea prin Toronto la Tel Aviv – 18-19 august

Pentru ultima zi la St. John’s, m-am hotărât să fac un tur al oraşului în porţiunea de lângă hotel, trecând pe la câteva biserici. Orașul are o multitudine de biserici, bazilici, catedrale. Deşi de dimensiuni modeste, ele reprezintă numeroasele facţiuni ale creştinismului local.

Am început prin a intra în biserica protestantă, unde am ajuns la sfârşitul predicii pastorului. După predică se obişnuia, poate pentru că era duminică, să se strângă bani, donaţii. Câteva fetiţe şi femei se învârteau printre oameni, având în mână anumite obiecte în care se puteau pune banii donaţi, iar, în paralel, o bună parte din enoriaşi se întorceau de jur-împrejur şi strângeau mâinile celor care se aflau alături. Aşa mi-au strâns şi mie mâinile doi bărbaţi, cărora le-am povestit de unde sunt şi pentru ce mă aflu acolo. Atmosfera de linişte şi împăcare era simbolică unei stări de spirit pe care o înţelegeam, dar în care nu credeam de adevăratelea. În primul rând, era expresia unei bunăstări care, desigur, există pe aceste meleaguri, oare ar fi asta şi o condiţie a unei înţelegeri religioase pe plan mai general? Continui să cred, în lipsa mea de implicare politică, că nicio relaţie de pace în Orientul Apropiat nu poate să fie realizată între două popoare, unde unul dintre ele nu are condiţii minimale de trai. Şi, dacă nimeni din comunitatea internaţională nu e dispus să schimbe statutul acestora, nimic din spiritul lor nu se va schimba, nici în secole de lupte sau tratative.

Am plecat mai departe pe o alee spre Bazilica Catolică, St. John the Baptist, la care am ajuns într-un moment mai potrivit, înainte de începerea serviciului religios. Era o formă interesantă de procesiune, în care preotul, cu câţiva însoţitori, intrau pe culoarul principal, cântând cântecele bisericeşti obişnuite cu această ocazie, dar care îmi erau, desigur, necunoscute. Preotul se uita de ambele părţi ale culoarului şi, după ce a ajuns spre capătul naosului, s-a întors şi a salutat pe cei cunoscuţi remarcându-i pe cei care nu erau obişnuiţii bisericii. S-a apropiat de fiecare, a întins mâna pentru a o strânge pe a lor şi a întrebat pe fiecare de unde este şi ce-l aduce acolo. Când a ajuns la mine, a făcut la fel şi am sesizat puţină mirare şi poate satisfacţie de a avea un reprezentant, nerelevant poate, al Ţării Sfinte. Aş fi vrut să mă las dusă de atmosfera de sărbătoare şi să rămân acolo cât mai mult, dar nu îmi puteam permite, în după amiaza aceleiaşi zile urma să plecăm către aeroport.

Fiind destul de târziu, m-am întors înapoi spre hotel şi de departe am văzut în zare silueta înaltă şi subţire a prietenei mele Z., îmbrăcată în negru, pornită la plimbare pe strada principală, pe care eu mă întorceam.  I-am recomandat traseul făcut de mine, pe care, parţial, l-a acoperit, şi mai târziu ne-am întâlnit din nou, înainte de plecarea spre aeroport. Ne-am întors prin Toronto la Tel Aviv. Drumeţia, cu totul inedită, prin acele locuri îndepărtate ale Terrei şi-a atins finalul.

---

[i] Fragmentele cât şi aproape intreaga descriere a voiajului Canadian, fac parte din volumul “EPPUR SI MUOVE…şi totusi continuă”, publicat de mine la data de 7 martie 2020 la Bucureşti.

[ii] Este vorba de Vera Călin, pe care am cunoscut-o în Israel, după ce am luat legătura cu dânsa în urma lecturii romanului său Târziu, şi cu care am corespondat câţiva ani de-a rândul.