Azi e 2 mai. Poate pentru alții e o zi obișnuită, dar pentru mine este o zi specială. 2 mai 1952 este ziua în care am văzut lumina zilei, acasă la Cluj. Spun ”acasă” pentru că așa este și așa simt. Acolo am plâns pentru prima dată, acolo am râs prima dată, acolo am iubit prima dată, dar și a doua oară și a treia…

După poveștile mamei, travaliul a început dis-de-dimineață, chiar la ora când se schimba garda și tura personalului. Moașa din tura de dimineață tocmai sosise cu plasele pline de cumpărături din piață. Văzând că nașterea mea a pornit, a rugat-o pe maică-mea “să aștepte puțin”. Fiind o persoană ascultătoare, așa a și făcut, iar ca urmare după naștere, nu voiam să respir. Medicul care asista nașterea și care mă ținea cu picioarele în sus ca pe o găină, mi-a tras câteva palme zdravene până ce am binevoit să respir. Aerul Clujului a pătruns cu forța în plămânii mei și pesemne a decis chiar atunci personalitatea mea și, nu în ultimul rând, patriotismul meu local pentru Clujul iubit. După două trei zile am ajuns acasă, în brațele angajatei casnice de atunci, Ilus. Așa a început ”Istoria Medicinii mele”. Am emigrat in Israel după terminarea stagiului de trei ani. Condițiile materiale ne-au permis să călătorim prin întreaga lume, dar cel puțin o dată pe an reveneam la Cluj!

Eram un copil timid și plăpând. În 1959 m-au înscris în clasa I, unde am avut plăcerea de a fi coleg cu buna mea prietenă Andrea-Julika Székely (acum Ghiță). Desigur că a urmat liceul și apoi mult-visata medicină.

De mic copil am fost expus atmosferei academice, unde și din robinet curgea istoria medicinii și farmaciei. Nu aveam prea multă mobilă, dar rafturile cu sute și mii de volume se înmulțeau spre disperarea mamei, urcând până în tavan. Majoritatea pereților erau acoperiți cu rafturi de cărți, beletristică, artă și bineînțeles istoria medicinii. Locuind în centrul orașului, multe cunoștințe și colegi ai tatălui meu urcau la noi cu plăcere pentru discuții la o cafea. Printre ei erau mulți medici, scriitori, artiști plastici, profesori universitari din țară și toată Europa.

Încă din copilărie fratele meu și cu mine eram expuși mereu la discuții academice care depășeau cu mult priceperea noastră. Dar eram acolo. Printre oaspeții des întâlniți era și Prof. Bologa, cel care a fost șef de catedră la Istoria Medicinii înaintea tatălui meu. Nu o dată s-a nimerit să fiu în camera de lucru a tatălui meu în timpul vizitei Prof. Bologa. Atunci el mă întreba ce limbi știu. După ce spuneam că vorbesc și ungurește și românește, el continua liniștit conversația cu tatăl meu în germană sau franceză, ca eu să nu înțeleg, doar erau subiecte pentru “oameni mari”. În copilărie ne-am vizitat tatăl de nenumărate ori la catedra de istoria medicinii din clădirea Institutului Pasteur. Atunci încă nu știam că voi sta ca medicinist pe băncile aceluiași institut. Catedra era situată la ultimul etaj. Îmi aduc aminte și de liftul monumental care nu mai funcționează de peste 60 de ani. În acest institut celebru în lumea clujeană se țineau și sărbătorile pentru copiii personalului, inclusiv Pomul de Iarnă, unde Moșul, jovial, îmbrăcat în roșu tradițional, ne împărțea mici cadouri și sirop de zmeură. De remarcat că Moșul era Prof. Hugo Straus de la Igienă, unul din puținii profesori evrei ai facultății de medicină din Cluj.

Intrând pe coridorul catedrei de istoria medicinii, prima ușă la dreapta era a Prof. Bologa. Era mereu la masa de lucru, cu spatele către fereastră. Îl salutam cu respect și îi spuneam că venisem la tata, iar el ne primea cu plăcere. Este unul din puținii profesori ai facultății de medicină clujeană care a rămas în propria cameră de lucru până în ultima zi a vieții, prin bunăvoința și respectul tatălui meu – la alte catedre noul profesor se grăbea să înlăture vechea conducere.

Anii au trecut, am terminat și eu aceeași facultate… Acum mă aflu în camera mea de lucru din Haifa (Nesher). Este o cameră nu prea mare, cu rafturi de cărți până în tavan ca pe vremuri, la Cluj. Pe birou stă o lampă cu abajur și bineînțeles computerul la care scriu aceste rânduri. Din păcate pe tatăl meu nu am reușit să-l obișnuiesc cu lumea computerelor, el a rămas fidel vechii mașini de scris. De altfel când mă gândesc la el, îl revăd pe canapeaua din camera lui, la mașina de scris, cu cravată (acasă) și cu țigara Carpați în gură.

Trăiesc de aproape 40 de ani la Haifa. Am devenit chirurg ortoped. Mulți ani am fost șeful uneia dintre cele mai mari secții de traumatologie ambulatorie ortopedică din Israel. Acum sunt și eu proaspăt pensionar și împreună cu soția ne trăim liniștiți aceștia ani frumoși.

Computerul ne readuce uneori știri și poze din trecut, care ”el” crede că ne-ar interesa. Așa se face că acum câteva zile mi-a reapărut pe ecran un interviu dat de tatăl meu în 2003 unui reporter de la Centropa, o organizație care adună date și amintiri de la evrei din Europa, pentru ca ele să nu se piardă. Cunoșteam acest interviu, dar l-am recitit cu atenție și am înțeles încă o dată cum a devenit tatăl meu istoric al medicinii.

Tatăl meu a început medicina în Italia, la Bologna. După doi ani nu a putut continua din cauza numerus clausus introdus de Mussolini. A fost luat la muncă forțată între 1941-1944. După ce s-a întors din lagărul de muncă de lângă Focșani, s-a înscris la facultatea de medicină din Cluj, care era în refugiu la Sibiu. În interviu tatăl meu povestește cum l-a cunoscut pe Prof. Bologa, ascultându-i cursurile. Tema l-a fascinat. Când Bologa l-a întrebat dacă ar vrea să se alăture catedrei de istoria medicinii, tatăl meu nu a știut ce să răspundă. Profesorul i-a propus să se mai gândească și între timp să citească materiale relevante.

În cele din urmă tatăl meu a acceptat oferta, dar a adăugat că exista o mică problemă: este evreu. Profesorul i-a răspuns: “Fiul meu, pe mine nu mă interesează ce origine ai, atât timp cât îți place ce faci, o faci cu respect și corectitudine” Așa s-a înfiripat o colaborare care a durat până la moartea Prof. Bologa. Activitatea lor s-a concretizat în cursuri comune, zeci de articole și cărți scrise în colaborare. Când tatăl meu a fost degradat din postul de șef de lucrări pentru că era evreu, colaborarea a continuat. Pentru una din cărțile scrise împreună au primit amândoi Premiului de Stat, pe atunci cea mai mare distincție științifică a României.

Curios că și eu am păstrat de-a lungul anilor legătura cu fiul profesorului, cel care urma să devină Prof. Sandu Bologa, directorul Institutului Oncologic din Cluj. Mi-am făcut lucrarea de diplomă sub îndrumarea lui în 1978. L-am vizitat și în Canada, la Toronto, unde locuiește până în ziua de azi.

Recitind interviul și reevocând clipa în care Prof. Valeriu Bologa l-a primit pe tatăl meu ca asistent la istoria medicinii, am înțeles de ce în casa noastră de la Cluj curgea istoria medicinii și din robinet. I-am împărtășit Prof. Bologa impresiile mele prin email, iar răspunsul a fost minunat:

Dragă Andris, îți multumesc mult pentru fragmentul din interviul tatălui tău, pe care ai avut atenția și bunatătea să mi-l trimiți. Așa a fost relația dintre distinsul tău tată si tatăl meu. Între părinții noștri a fost o sinceră prietenie, care s-a născut dintr-o apreciere reciprocă a celor doi oameni de știință. În anii de început a colaborărilor personale în cadrul Insitutului de Istoria Medicinii din Cluj s-a născut o prietenie sinceră care a durat ani și ani și care a fost întru folosul studenților facultății de medicină din Cluj. Institutul de Istoria Medicinii a avut în perioada aceea ușile deschise pentru studenții care nu aveau un loc propice pentru a învața în liniște. Profesorul Izsak și tatăl meu au avut concepția că dascălii trebuie să fie totdeauna în ajutorul studenților, indiferent de poziția lor socială, de naționalitatea și religia lor. În acest sens tatăl meu ne-a educat și pe noi, copiii săi, adică pe sora mea Lucica și pe mine.

Cu alte cuvinte părinții noștri au avut amândoi conceptul că profesorii universitari au o menire educativă care trebuie să contribuie la formarea morală și desăvârșirea sufletească a viitorului medic.

Te asigur, dragă Andris, că păstrez o amintire plăcută a părinților tăi, dorindu-ți ție și celor apropiați ție multă sănătate și zile senine și frumoase pe pământul pe care te afli. Cu drag, Sandu.

Îmi face plăcere să concluzionez că am avut șansa și onoarea să văd la Cluj o lume științifică și academică de mare valoare prin personalități ca tatăl meu și Prof. Valeriu Bologa, valori pe care și eu m-am străduit să le transmit fetelor mele. Ce bine că au mai apucat să joace «moară» cu Bunicul Samu!

Andrei Izsák