Trianon nu este o localitate. Este unul dintre cele câteva palate de la Versailles, care a rămas în memoria istoriei recente prin faptul că în 4 iunie 1920 s-a semnat acolo Tratatul de Pace dintre Regatul Ungariei și Statele învingătoare în Primul Război Mondial, încheiat prin armistițiul semnat la 11 noiembrie 1918. Nici Birkenau nu este o localitate. Este un fost lagăr de exterminare, unul din complexul înființat de armata nazistă în orașul polonez Oswiecim. Orașul a rămas în memoria colectivă sub numele lui german, Auschwitz. 

În anul acesta, la 18 iunie, din inițiativa Federației Comunităților Evreiești din România s-a comemorat (pentru prima oară la Templul Coral din București) calvarul deportării evreilor din Transilvania de Nord, începută în 3 mai 1944 cu concentrarea lor în ghetouri mizere și insalubre din 11 orașe și continuat cu îmbarcarea celor peste 150.000 de evrei în 30 de trenuri cu câte 50 de vagoane pentru vite. Ultimul tren a plecat din Oradea în 28 iunie 1944. Trenurile soseau zilnic la rampa de descărcare de la Birkenau, cu câte 5000 de evrei. Cei care mai erau vii erau selectați de ofițeri nemți. Cei mai mulți, copiii, bătrânii, erau duși direct la camerele de gazare, apoi arși în crematoriile care funcționau neîntrerupt. Cei considerați apți de muncă erau înregistrați și tatuați cu numere de identificare. Dintre ei au supraviețuit foarte puțini. Se estimează că au supraviețuit cca. 10% din cei care deportați. Din familia mea (Reisman) și a soției (Farago), din 18 persoane deportate din Satu-Mare, nu a rămas nimeni în viață.

Ultimul semn de viață pe care l-a primit Mama, a fost o scrisoare de la unul din frații ei, Sanyi (Sandor / Alexandru). Am găsit-o printre documentele familiei și am păstrat-o. Este scrisă în limba maghiară și datată la Satu-Mare, în 19.III.1944, ziua în care Ungaria a fost ocupată de armata germană. O scrisoare scurtă, fără informații senzaționale, de rutină. Citez o parte din textul ei, tradus în limba română:

Dragii mei,

Nu am nimic special să vă transmit. La noi toată lumea e bine și nicio altă schimbare nu s-a întâmplat de la ultima mea scrisoare. De la Ioșka primim vești bune și destul de dese, ne scrie că vor ajunge și în regiunile unde a umblat și Mikloș. Sperăm că se va întoarce acasă sănătos.

Suntem sănătoși cu toții. Mama noastră este bine. Ne gândim mult la voi și așteptăm timpul în care ne vom putea reîntâlni cu toții. Maricza noastră este un copil dulce și cuminte, este cea mai bună elevă din clasă. Acum plânge, sărăcuța, căci după ce i-a spălat părul lung și cârlionțat, Klari o piaptănă și asta desigur nu îi este pe plac !

Milioane de îmbrățișări și sărutări, Sanyi.

Următoarea scrisoare nu a mai sosit. Sanyi cu soția lui Klári și fetița lor Maricza, în vârstă de 7 ani, împreună cu bunica mea, cu Erzsi și Helén, surorile mamei, și cu Miklós, Béla, Lacika și cu Józsi, care a venit în permisie și a intrat în ghetto, și cu încă alte rude, cu bunica soției mele și familia ei și încă rude și prieteni din Satu Mare, din Carei și din Oradea, toți au fost înghesuiți în cele 30 de trenuri ale morții și au ajuns vii sau muribunzi la Birkenau. Mai mult nu știm… După cum nici ei nu știuserp cu o lună sau două înainte de deprotare că îi așteaptă sfârșitul.

Dar cunoaștem împrejurările care au făcut posibil acest oribil genocid. Și noi. ultima generație a martorilor, avem datoria să repetăm până la obstinație, ca măcar să încercăm împreună a înțelege cum s-a putut prăbuși umanitatea într-o asemenea prăpastie morală.
 

Transilvania – un modus vivendi

Transilvania, un teritoriu cu o istorie bogată, cu o natură bogată, locuit de o mare varietate de populații, râvnit de numeroși vecini, dar apărat de munți care-l străjuiesc de milenii, a fost și pentru evrei un spațiu primitor și prietenos. După bătălia de la Mohács (1526) care s-a încheiat cu victoria turcilor, Imperiul Otoman și-a extins granițele dincolo de Câmpia Panonică, înglobând și întreaga suprafață a Transilvaniei. În 1570 ea a devenit un principat autonom, sub suzeranitate otomană, cu capitala la Alba Iulia și condus de un principe. Prima familie instalată la domnie în 1571 a fost familia Báthori. Granițele principatului cuprindeau și teritoriul numit ”Partium”. Un scurt ”intermezzo” istoric a schimbat brusc succesiunea în Principatul Transilvaniei, prin incursiunea curajoasă a domnitorului Țării Românești, Mihai Viteazul, care a învins pe turci la Șelimbăr în 1595 și a unit cele trei principate cu populație majoritar română. Dar prima unire a durat doar doi ani (1599-1601), încheindu-se prin asasinarea lui Mihai Viteazul.

A urmat aproape un secol în care au domnit principi înțelepți și cultivați (Bethlen și Rákóczi), iar Transilvania a devenit un centru al culturii (preponderent maghiar), dar și al toleranței, libertății religioase și a conviețuirii pașnice. E drept că românii și evreii erau ”mai puțin egali”, dar erau tolerați Evreii aveau voie să locuiască numai în capitala principatului, Alba-Iulia.

Unii voievozi transilvani au acceptat tacit o dublă vasalitate, și la poarta otomană, și la tronul Habsburgilor. Ea a ținut până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când Habsburgii au învina armata otomană la porțile Vienei (1693). Astfel Transilvania a ajuns sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. În această ”învălmășeală”, care nu a fost nici prima nici ultima în istoria Transilvaniei, diferite populații aveau afinități și interese diferite, chiar contradictorii. Secuii și maghiarii trăgeau cu ochiul spre Budapesta, sașii și șvabii spre Viena și Berlin, românii spre Viena și București. Dacă secuii, maghiarii, sașii și șvabii luau parte în dezbateri zgomotoase în Dieta Transilvaniei, românii și evreii, ca să nu mai vorbim de romi, nu aveau la îndemână decât eventual protestul tacit, iar când nu mai puteau îndura, românii care erau mulți la număr, apelau la răscoale.

Soarta Transilvaniei a fost tranșată tot printr-o revoltă care a zguduit Europa – Revoluția din 1848. Maghiarii sub conducerea lui Lajos Kossuth s-au ridicat împotriva Austriei habsburgice, revendicând independența și emanciparea națională. Românii din Transilvania nu au acceptat miza unirii Ardealului cu Ungaria, deși revoluționarii lui Kossuth le-au promis, lor și sașilor, deplina egalitate în drepturi. Dimpotrivă, s-au aliat cu Habsburgii, sub conducerea lui Avram Iancu, un tânăr avocat din Țara Moților, care a înființat o mini armată: Legiunea Auraria Gemina.

Alianța cu armata austriacă s-a încheiat după aproape un an de tratative fără succes cu maghiarii lui Kossuth, deși acesta l-a invitat chiar pe Nicolae Bălcescu să medieze. Până la urmă decizia lui Avram Iancu de-a lupta alături de austrieci contra ungurilor pentru drepturile românilor din Ardeal, s-a dovedit neinspirată, căci el nu a obținut mare lucru de la Habsburgi. Principalele revendicări (neonorate) au fost desființarea imediată și necondiționată a iobăgiei și acceptarea limbii române ca limbă oficială.

În această ultimă revendicare un susținător major a fost profesorul sas Stephan Ludwig Roth, un neobosit luptător pentru drepturile egale ale tuturor naționalităților și mai cu seamă la cultivarea și folosirea neîngrădită a culturii și limbii proprii. Pentru această ”crimă” a fost condamnat la moarte de către tribunalul nobililor din Cluj și executat în 11 mai 1849.

Între credință și apartenență

Cât privește evreii, ei fără excepție au fost alături de revoluția maghiară condusă de Kossuth, care le oferea un tratament fără nicio discriminare. În armata maghiară erau în jur de 20.000 de voluntari evrei. Habsburgii nu erau mari iubitori ai evreilor. Pe timpul domniei împărătesei Maria Terezia, evreii erau obligați la plata unor taxe insuportabile și erau expuși la nenumărate hărțuiri. Abia după urcarea la tron a împăratului Iosif II-lea, evreii au dobândit libertatea practicii lor religioase, dar le erau impuse încă multe limitări în diferite domenii. Printr-un decret imperial din 1787, evreii au fost obligați să-și ia nume de familie germane. În cele mai multe orașe le era interzisă șederea, din unele orașe au fost chiar expulzați.

La țară viața lor era aproape imposibilă, căci nu aveau dreptul să posede pământ agricol. Abia în 1839-40, sub domnia împăratului Ferdinand, Dieta a discutat măsuri pentru ameliorarea condițiilor de viață ale evreilor, dar numai dacă ei adoptă limba maghiară. Un proces lung, începând cu traducerea Torei, a cărților de rugăciune și altor texte sfinte ebraice, a continuat cu adaptarea portului și altor reguli comportamentale care să aplaneze deosebirile dintre evrei și restul populației. Procesul de maghiarizare a întâmpinat rezistență și proteste de ambele părți. Mulți evrei nu au acceptat să renunțe la obiceiurile și stilul lor de viață păstrat cu sacrificii și devotament de-a lungul secolelor. Mulți au emigrat, mai ales spre America. Pe de altă parte mulți localnici refuzau să accepte conviețuirea cu evreii, antisemitismul lor izvora mai ales din negura credințelor creștine (deicid, omor ritual, cămătărie…)

Evreii voiau emanciparea, acceptarea lor în societatea maghiară, dar fără a renunța la credința lor, la Legea lor considerată de sursă divină. Decizia unanimă a fost prezentată Dietei din Seghedin și aprobată în 28 iulie 1849. Evreii au primit drepturi depline de cetățeni ai Ungariei, în cea mai tristă zi a credinței lor, în ajunul sărbătorii de Tisha b’Av, ziua comemorării distrugereii Templului de la Ierusalim. Cu două săptămâni mai târziu, în 13 august 1849, armata revoluționară maghiară a capitulat la Șiria (județul Arad) în fața armatelor reunite ale Rusiei și Austriei.

Anul 1867 rămâne în istoria Ungariei și a câtorva state azi independente, ca un an al compromisului, în care învingătorul și învinsul au negociat o pace de 50 de ani. Monarhia dualistă Austro-Ungaria era o formație politică neobișnuită, fiind constituit dintr-un imperiu și un regat, în frunte cu un împărat și un rege (în aceeași persoană) și având în comun armata, afacerile externe și finanțele curților. dar cu valute diferite!! Acest aranjament ciudat a funcționat eficient timp de 50 de ani și s-a năruit lamentabil după 4 ani de război inutil, Primul Război Mondial, în care cel puțin Ungaria nu avea ce câștiga, dar putea pierde mult. Și a pierdut. 

Pentru evreii din Ungaria (inclusiv Transilvania și celelalte provincii cu populație maghiară minoritară) anul 1867 a însemnat recunoașterea cultului Mozaic (iudaic), egal în drepturi cu toate celelalte culte din stat – un mare pas înainte pe calea integrării civice a populației evreiești. Dar a însemnat și apariția unei schisme fără precedent. Evreii ortodocși nu acceptau nicio adaptare a practicilor religioase la lumea contemporană, iar cei neologi considerau această adaptare utilă și necesară. La mijloc se situa grupul Status Quo, care pleda pentru o atitudine intermediară. Toate cele trei ”denominațiuni” își revendicau apartenența la națiunea maghiară.

În cei 50 de ani de pace și prosperitate, populația evreiască din Regatul Maghiar a crescut simțitor, ajungând în ajunul Războiului aproape de un milion, sau cca. 5% din totalul populației. Maghiarii din ”Regatul Maghiar” aveau nevoie de aceste 5% pentru a avea majoritate – un argument zdrobitor pentru a-i susține pe evrei și a-i încuraja să se declare maghiari, nemaivorbind de aportul lor indiscutabil la sporirea valorilor naționale. Un procent însemnat al intelectualității din Ungaria erau evrei sau cu origine evreiască, inclusiv din cei 15 laureați ai Premiului Nobel. 

Evreii au avut o participare semnificativă în domeniul economic. Peste 50% din proprietățile imobiliare și industriale erau deținute sau administrate de evrei. În domeniul comerțului și în activitățile financiare / bancare evreii ocupau cele mai numeroase funcții. De fapt marea dezvoltare a economiei și a standardului ridicat de viață în Ungaria în jumătatea de secol premergător Primului Război Mondial este în mare măsură contribuția spiritului întreprinzător și creativ al evreilor din Budapesta și din celelalte orașe din Regatul Maghiar.

Războiul era spre sfârșite. Revoluția bolșevică și ieșirea Rusiei din război în urma acordului de pace de la Brest-Litovsk a influențat decisiv soarta combatanților. Deși frontul din est s-a prăbușit, Germania a fost zdrobită în Vest. Intrarea Statelor Unite în război alături de Antantă a pus capăt războiului, pecetluind finalul. La 3 noiembrie 1919 Imperiul Austro-Ungar (în disoluție) a semnat la Padua acordul de armistițiu, acceptând condițiile impuse de puterile învingătoare. În 11 noiembrie 1919 războiul s-a încheiat pe toate fronturile. 

Un ”socialist” cu titluri nobiliare

Când a fost ucis Franz Ferdinand, moștenitorul tronului, împăratul Franz Josef I avea 84 de ani. Atentatul care a dezlănțuit Primul Război Mondial nu a fost singura crimă în familia imperială. În 1867 a fost executat fratele lui, împăratul Maximilian al Mexicului, în 1898 a fost asasinată soția lui, frumoasa împărăteasă Sissi, iar unicul său fiu, prințul Rudolf, a fost ucis (sau s-a sinucis) în 1889 la Mayerling. După asemenea tragedii și fără un moștenitor pregătit, să pornești la 86 de ani un război în care să fie implicate viețile a milioane de oameni este o iresponsabilitate de neconceput! Nepotul și urmașul său Carol a reușit performanța să fie ultimul monarh al Austriei, al Ungariei și al Boemiei.

Un personaj fabulos, contele Károlyi Mihály, conte de Carei / Satu Mare a constituit un Consiliu Național Ungar (CNU) la Budapesta în 25 octombrie 1919. Acest Consiliu, un fel de parlament ad-hoc, reprezentând opoziția antirăzboinică, a fost inspiratorul și organizatorul mișcării populare numite Revoluția Crizantemelor. Mulți nemulțumiți, sătui de război, printre care numeroși soldați dezertori, au sprijinit această scurtă dar impetuoasă ”revoluție”, cu crizanteme în pălărie. La un miting, Karolyi și ”ministrul său de război” au propus demobilizarea imediată, au manifestat vehement împotriva prim-ministrului Istvan Tisza, considerat principalul vinovat pentru declanșarea războiului. Un grup de militari dezertori l-au executat pe Tisza în propria lui casă.

În 11 noiembrie regele Carol al IV-lea l-a numit pe Károlyi prim-ministru, iar două zile mai târziu noul prim-ministru a cerut abdicarea regelui care abia îl numise. Surprizele istoriei! După abdicarea regelui, CNU l-a numit pe același conte Károlyi Mihály președinte ad-interim a noii Prime Republici Maghiare (Elsö Magyar Köztársaság).

Ce s-a întâmplat în perioada de aproape un an în care el a fost liderul de facto al Ungariei? Țările vecine, care au contribuit la război și au primit felurite promisiuni de la diferitele puteri, au vrut să se asigure că aceste promisiuni nu vor rămâne vorbe deșarte. Drept pentru care, cu acordul tacit al puterilor învingătoare au ocupat teritoriile care le-au fost promise din Ungaria care pierduse războiul. Ungaria nu mai avea armată, cei 1.400.000 de soldați fuseseră demobilizați conform deciziei pripite a guvernului Karolyi, care probabil de bună credință voia să pună în aplicare o măsură esențială pentru consolidarea păcii.

Teroarea roșie

În fața iminentei ocupări a Ungariei (sau a ceea ce mai rămăsese din ea), guvernul și-a aplecat urechea la cântecul de sirenă a Rusiei Sovietice care i-a promis ajutor și protecție pentru a evita dezmembrarea Ungariei și ocuparea ei de către armatele vecine. Bineînțeles nu degeaba ci contra acceptării unui guvern socialist-comunist prietenos față de Rusia Sovietică. În 21 martie 1919 a fost proclamată Republica Sovietică Maghiară, având ca prim-ministru pe Sándor Garbai, un social-democrat favorabil colaborării cu partidul comunist. Liderul de facto al guvernului fost Kun Bela, un evreu originar din Cehu Silvaniei, convertit la catolicism, care a fost prizonier de război URSS, unde a fost pregătit pentru ”revoluția comunistă mondială”.

Mai mulți membri ai guvernului de tip sovietic erau intelectuali evrei cu vederi de stânga, printre care György Lukács, un cunoscut filosof, estetician și critic literar marxist, Jászi Oszkár, un reputat autor, profesor universitar, dar și Mátyás Rákosi, care avea să devină dictatorul regimului comunist maghiar instalat după cel de al Doilea Război Mondial.

Guvernul comunist a fost destituit prin intervenția Armatei Române, care a ocupat Budapesta în 6 august 1919 cu acordul puterilor aliate. În numai 133 de zile de guvernare în spiritul ”dictaturii proletariatului” s-au comis numeroase excese și crime, mai ales de câteva bande organizate (”băieții lui Lenin”) sub oblăduirea guvernului comunist. Membrii guvernului au fugit, cei mai mulți la Viena. Kun Bela s-a refugiat la Moscova, unde a fost executat împreună cu alți comuniști maghiari din ordinul lui Stalin, cu prilejul marilor epurări din anii 1930-36.

Tratativele de pace de la Trianon au confirmat în mare măsură aranjamentele politice care le-au precedat. Aplicând cu destulă rigurozitate principiile wilsoniene, privitoare la dreptul de autodeterminare a popoarelor, au produs o schimbare radicală în Ungaria. Dintr-o țară mare, cu o suprafață de 325 mii de km² și cu 21 milioane de locuitori (în1920), după semnarea Tratatului de Pace a rămas o țară mică, de 93 mii de km² (28% din ce a fost) cu 7,6 millione locuitori (36% din câți au fost). Maghiarii au ajuns să fie 90% din populație. Naționalitățile de pe teritoriul fostei ”Ungarii Mari” au devenit cetăţenii patriilor lor naționale. Cel mai important ”transfer” de teritoriu și populație a fost alipirea Transilvaniei de România, inclusiv a Maramureșului, Crișanei și Banatului, reprezentând 100 de mii de km² cu 7 milioane de locuitori.

Teroarea albă

În Ungaria de după Trianon evreii nu mai erau minoritatea necesară pentru a garanta o majoritate maghiară. Nu mai era nevoie de evrei! După retragerea trupelor țărilor riverane, care și-au întregit teritoriile și populațiile, un grup de presiune cu vederi autocratice de dreapta, în frunte cu amiralul Horthy rămas fără flotă, s-a impus prin forță la conducerea Ungariei mici și sleite de atâtea evenimente și lupte. În loc de ”teroarea roșie”, descalificată prin intervenția armată a statelor din jur, s-a instaurat ”teroarea albă”. Centrul acestei noi amenințări a fost la Seghedin, unde Horthy și-a stabilit cartierul general. Unul din principiile fundamentale ale ”orientării” din Seghedin a fost antisemitismul. În încercarea de a identifica evreii cu comunismul, au folosit toate mijloacele propagandistice de diseminare a urii față de evrei, folosind paradoxal și faptul că în numeroase profesiuni și domenii de activitate prezența evreiască era predominantă. Fidelitatea evreilor față de cultura și limba maghiară, contribuția copleșitoare la dezvoltarea socială, economică și culturală a Ungariei, după Seghedin a devenit sursa invidiei, geloziei și detestării.

”La loc comanda”

Soarta evreilor care au migrat spre țările beneficiare ale restructurării wilsoniene a devenit și mai precară. În afara de învinuirile antisemite ”curente” lor li se imputa și faptul că au venit în noile țări-gazdă cu un bagaj nedorit de cultură maghiară. În Ardeal această zestre a fost cu atât mai refuzată, cu cât venea într-o perioadă în care sentimentele ultranaționaliste erau artificial exacerbate și umbra amenințătoare a fascismului și nazismului se întindea cu repeziciune peste plaiurile blânde și primitoare cândva.

Încă nu s-au aplatizat ”hopurile” inerente oricărui început, încă nu au dat roade strădaniile de adaptare la un mediu schimbat, cu noi influențe, cu noi conexiuni, cu un ambient cultural modificat. Încă nu a crescut o nouă generație care să ușureze inserția în nouile condiții de viață și iată că locuitorii Transilvaniei de Nord au devenit victimele unui nou dictat, prin care jumătate din Ardeal, 43.000 km² și 2,5 milioane de locuitori, români, maghiari, germani, romi și 165 de mii de evrei au fost retrocedați Ungariei horthyste. 

Ce a urmat, se știe. Cu aceasta am început scurta incursiune într-un trecut recent de neuitat. Se spune adesea ”Să nu uităm! Niciodată să nu se mai repete!”

S-ar mai putea repeta ?

Tiberiu Roth, 23.06.2020