Preambul: Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie.

Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate erau desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale.

Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice (4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic, de dascăl – cum îi plăcea lui să se definească. În acelaşi timp cred că cele formulate public (în cea mai sumbră perioadă ceauşistă) sunt cât se poate de actuale şi în prezent.

„Ne discere cessa”

CURS DE ÎNCHEIERE

Cu ocazia retragerii din activitatea de dascăl

la Institutul Politehnic Cluj-Napoca

Prof. univ. dr. doc. ing. Imre Székely

Cluj-Napoca,  1 iulie 1987.

Există cuvinte care fiind doar rostite provoacă respect din partea tuturor categoriilor de oameni. De exemplu: MAMĂ, COPIL, DASCĂL.

De când datează acest respect profund şi cum s-a permanentizat de milenii? Nimeni nu-şi pune această întrebare. În legătură cu noţiunea de dascăl aş dori, totuşi, să citez un poet anonim chinez, care a trăit în anii 500 î.e.n. , care scria: Semănând ogorul vei recolta o dată, sădind un pom vei recolta de zece ori, educând oamenii vei recolta de o sută de ori.”. Iată importanţa dascălului în societate, motiv pentru care această activitate nu este doar o meserie, ci este şi trebuie să fie o chemare, o pasiune, o datorie patriotică. Omul poate ajunge Om, doar prin educaţie, spunea Immanuel Kant, iar de atunci s-a mai precizat că educaţia prin muncă, prin exemplul personal, conduce cel mai repede şi mai sigur la rezultat. M-am convins de-a lungul activităţii mele de dascăl şi de discipol că studenţii au aceleaşi satisfacţii la studiu, ca şi cadrele didactice în procesul de transmitere a cunoştinţelor. Cu alte cuvinte, auditoriul are satisfacţii ştiinţifice direct proporţionale cu conţinutul prelegerilor, cu metodologia de transmitere, cu entuziasmul şi plăcerea cu care dascălul se adresează studenţilor.

În cazurile rare când am constatat că unii dintre studenţi au un comportament care se abate de la normele universitare îmi puneam întrebarea: Cu ce i-am stricat? Acest mod de interpretare al unor astfel de situaţii a înlesnit găsirea unor căi concrete şi eficiente de instaurare a unui climat sănătos de muncă în colectivul anului de studii.

Procesul de acumulare a cunoştinţelor, procesul educativ sunt de lungă durată, cer timp, răbdare, pregătire psiho-pedagogică, înţelepciune, afecţiune faţă de tânăra generaţie- Ptolemeu, al treilea rege al Egiptului a întrebat de la un savant al curţii regale cum ar putea să pătrundă repede şi în profunzime tainele geometriei. Răspunsul a fost clar şi răspicat: Nu există o cale regală de a învăţa geometria şi nici o altă ştiinţă. Deci se cunoaţte de multă vreme că  singura cale de a deveni om de creaţie cu o pregătire temeinică este şi multilaterală este munca sistematică şi îndelungată, plină de sacrificii şi renunţări. Desigur, o astfel de activitate trebuie bine orientată şi dirijată. Afirm cu toată convingerea că în aceasta constă rolul principal al cadrului didactic. Studentul are datoria să înveţe, iar dascălul să-i arate cum şi ce să înveţe, să-l  ajute în însuşirea cunoştinţelor, să-i creeze condiţii optime pentru studiu. Totodată, în procesul de învăţământ trebuie să se formeze şi să se desăvârşească şi caracterul studentului în aşa fel încât să devină un cetăţean devotat patriei sale.

În experienţa mea am avut ocazia să constat că există o categorie de cetăţeni cinstiţi de altfel, care după ce îşi fac datoria cu destulă conştiinciozitate, aşteaptă imediat, iar câteodată pretind cu insistenţă o recompensă cât mai îndestulătoare din partea statului, a patriei. Doresc să precizez, şi am precizat-o în faţa studenţilor în nenumărate rânduri, că patria nu ne este datoare nouă cu nimic, însă noi suntem datori patriei cu toată capacitatea noastră de muncă şi de creaţie, suntem datori patriei cu tot ce avem.

Prin educaţie noi trebuie să contribuim la formarea unui tip de om de cooperare şi nu unui tip de om al puterii. deci, în relaţiile cu studenţii este indicat să se manifeste o atitudine energică, dar fără fanatism, principialitate, dar fără dogmatism şi severitate, dar fără duritate, fără cuvinte jignitoare. Dacă apar unele contradicţii în timpul procesului de învăţământ ele trebuie soluţionate prin metoda convingerii şi, foarte rar, să se folosească metoda constrângerii. Este indicat să se ţină seama de faptul că contradicţiile duc inevitabil spre adevăr, asemenea combinaţiei dintre sunetele joase şi cele înalte care dau cea mai frumoasă armonie. Între mine şi studenţi a existat o armonie similară, dar nu lipsită de contradicţii didactice neantagoniste, care întotdeauna au condus la înţelegere, la stimă reciprocă, la progres şi care, permanent, au promovat dreptatea şi omenia.

În condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţei şi tehnicii nu este suficient ca dascălii să-i înveţe pe studenţi, ci ei trebuie să înveţe împreună cu studenţii şi, în unele cazuri, chiar să înveţe de la studenţi! În această ordine de idei se poate afirma că a sosit timpul pentru un proces de învăţământ total. Pentru realizarea acestui deziderat este nevoie de prezenţa permanentă a cadrelor didactice în mijlocul studenţilor cu scopul de a obţine informaţii cât mai complete despre pregătirea lor profesională, viaţa particulară, greutăţile pe care, eventual, le întâmpină, despre problemele care îi frământă şi pe care nu le destăinuie decât unor persoane de care se ataşează.

În scopul de a reduce volumul acestei expuneri, în cele ce urmează, voi caracteriza în câteva fraze scurte, cu formulări culese de la studenţi anumite aspecte din viaţa universitară.

– O prelegere bună se poate asemăna cu o telegramă lungă, din care se lasă de o parte orice cuvânt care este de prisos pentru lămurirea completă atât a părţii teoretice, cât şi a celei practice.

– O prelegere poate fi frumoasă doar atunci când darul vorbirii este însoţit de forţa gândirii.

– Studiind cu atenţie reglamentele şi instrucţiunile privind procesul de învăţământ şi orarul, rezultă atâtea obligaţii şi îndatoriri încât studenţilor nu le ajung cinci ani de facultate ca să le încalce pe toate.

– Orarul este o funcţie accidentală staţionară de timp în care nu intră parametrul student.

– În zilele în care studenţii au opt ore de curs s-a observat că ultimele două ore se desfăşoară dupăă următorul program:  Prima jumătate de oră profesorul vorbeşte pentru ochi,  a doua jumătate de oră pentru urechi şi restul timpului, la pereţi. Cu alte cuvinte se constată că în auditoriu sunt urechi care aud, dar nu ascultă, ochi care privesc dar nu observă nimic şi mâini care scriu, dar nu iau notiţe.

– Câteodată pretenţiile unor cadre didactice se caracterizează astfel: studentul trebuie să ştie tot, în cele mai mici amănunte, asistentul trebuie să ştie unde şi în ce bibliografie se tratează problemele studiate, iar profesorul trebuie să ştie doar unde se află asistentul.

Făcând un bilanţ succint al activităţii mele de 50 de ani în câmpul muncii din care 12 în producţie[1] şi 38 de ani în învăţământ în calitate de student, doctorand şi cadru didactic[2], am ajuns la următoarele concluzii:

Un rol hotărâtor în formarea mea ca om şi ca dascăl l-a avut experienţa dobândită în practica productivă, contactul direct, prin diferite forme şi diferite ocazii cu oameni deosebiţi, fie ei muncitori, ţărani, savanţi, profesori sau studenţi. De la fiecare dintre aceşti oameni adevăraţi am învăţat câte ceva. Într-un fel, fiecare din ei a devenit pentru mine un model de viaţă.

Afirmaţia că mereu am învăţat de la studenţi este o realitate. În timpul variatelor activităţi didactice, învăţându-i pe studenţi să gândească, să judece, să-şi expună deschis părerile şi ideile, să aibă încredere în forţele proprii de creaţie, ei au reuşit în cadrul proiectelor de an, de diplomă şi al cercurilor ştiinţifice, să rezolve, într-un mod cu totul original, problemele cerute de producţie.

Subliniez că schimbuld e păreri, de idei între studenţi şi cadre didactice, a fost permanent promovat şi stimulat de către mine în cadrul tuturor formelor de activitate comună. Studenţii aveau dreptul să mă întrerupă chiar în timpul prelegerilor pentru a-şi expune părerile, obiecţiile, nelămuririle sau să prezinte vreo idee nouă, care le-a venit ca o sclipire exact în acel moment.

Am pornit de la realitatea că în cazul în care doi oameni schimbă între ei câte un obiect fiecare rămâne doar cu un singur obiect, în timp ce dacă schimbă între ei câte o idee, fiecare rămâne cu câte două idei.

O parte din rezultatele ştiinţifice obţinute împreună cu studenţii au fost publicate în diferite reviste de specialitate, din ţară şi străinătate, sau înregistrate ca invenţii. Unii dintre studenţi au continuat cercetările începute în perioada studiilor şi au reuşit să elaboreze teze de doctorat cu rezultate ştiinţifice de nivel mondial şi cu aplicaţii imediate în producţie.

Spre marea mea satisfacţie a devenit o realitate ca discipolul să-şi întreacă dascălul sau, cel puţin unii dintre ei, să păşească cu paşi siguri pe cale să-i întreacă. Cu alte cuvinte, am contribuit concret la asigurarea schimbului de generaţii în condiţii optime, în interesul învăţământului şi producţiei din patria noastră.

Sunt convins că retragerea mea din activitatea de dascăl de la Institutul Politehnic din Cluj-Napoca nu reprezintă un punct final pus activităţii mele, ci doar o virgulă[3].

POST SCRIPTUM

Fie ca acest curs de încheiere să servească drept introducere dascălilor care urmează să asigure o continuitate în modelarea celui mai preţios material al avuţiei naţionale: MATERIALUL UMAN.

Andrea Ghiţă, fiica lui Imre Székely

---

[1] 1936 – 1948. Din cauza lipsurilor materiale, Tata a fost nevoit să părăsească Liceul G. Bariţiu în clasa a V-a de liceu şi să intre ucenic la Uzinele Dermata şi să absolve Liceul Evreiesc la fără frecvenţă. În 1942 a fost înrolat în detaşamentul de muncă al armatei maghiare. În iunie 1944 a fost deportat la Auschwitz; a fost eliberat în 11 aprilie 1945, la Buchenwald. După război a lucrat ca lăcătuş mecanic la aceeaşi uzină Dermata, din Cluj, până în 1948 când a plecat să studieze ingineria la Leningrad.

[2] În 1954 a obţinut diploma de inginer mecanic la Institutul Politehnic din Leningrad. În 1960 şi-a luat doctoratul la Institutul Baumann de la Moscova. În 1971 a devenit doctor docent la Institutul Politehnic din Bucureşti. Din 1956 a fost cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj.

[3] Din septembrie 1987 şi până în 4 iunie 1999, Imre Székely a funcţionat ca profesor consultant, conducător de doctorat, la Institutul Politehnic Cluj.