Țin bine minte bucuria pe care am resimțit-o din plin în 14 mai 1948, la declararea independenței Statului Israel. La 11 iunie în același an România a recunoscut Statul Israel și în ambele state s-au deschis oficii diplomatice cu rang de ambasade. Nu exista televiziune și știrile ne parveneau prin radio. De atunci am rămas cu obiceiul să ascult știri mai mult la radio, pentru că mi se par mai curate și mai puțin partizane. Dar despre evenimentele care au urmat declarării independenței nu știam aproape nimic. Eram în anul VI de facultate, lucram ca intern, făceam gărzi în fiecare a treia noapte și eram ocupată până peste cap. Nu am aflat nici despre venirea primului ambasador al statului Israel la București, nu pentru că nu m-ar fi interesat, dar nu aveam timp. Recent, văzând la televizor pe actualul ambasador al statului Israel, David Saranga, care vorbea fluent românește, mi-am amintit de o întâmplare petrecută acum 71 de ani. (În decursul timpului am întâlnit și alți ambasadori din Israel care aveau antecedente românești și vorbeau limba română, dar nu ca David Saranga!)

Primul ambasador al statului Israel în România, pictorul Reuven Rubin, era originar din Galați. L-am întâlnit la dineul pe care domnia sa l-a oferit la Athénée Palace, (azi hotel și restaurant Hilton), restaurantul care pe atunci și încă mult timp după aceea a fost emblematic pentru evenimentele importante care se petreceau la București.

Ca studentă, mâncam de obicei la cantina studenților evrei din strada Sf. Ioan Nou. Cine își mai aduce aminte de această stradă și de cantină?! Cred că această cantină exista de pe timpul când studenții evrei nu aveau voie să învețe la școlile de stat și în virtutea inerției a mai funcționat o perioadă și după aceea. Eu am mâncat acolo o bună bucată de timp. Strada a dispărut, bineînțeles și cantina, am găsit-o doar în unele fotografii de pe Facebook care amintesc de cartierul evreiesc de altădată.

Într-o seară din primăvara anului 1949, nu știu exact data, întorcându-mă pe jos de la masa de seară – locuiam aproape, tot în cartierul evreiesc – soțul meu mi-a spus că avea o invitație de la ambasada Statului Israel, cu ocazia venirii primului ambasador. Eram invitaţi la restaurantul Athénée Palace, chiar în aceeaşi seară. Deși eram obosită și sătulă (măncasem o iahnie de fasole), eram atât de curioasă să văd acest spectacol, pentru mine necunoscut, încât am acceptat. Problema era că nu aveam rochia corespunzătoare și am îmbrăcat ceva nepotrivit. Soțul meu lucra la revista săptămânală în limba idiș Ikuf Bletter, scoasă de Comitetul Democrat Evreiesc (o extensie pentru evrei a PCR). În această calitate primise invitația. Și ca să nu fim diferiți de alții, am luat un taxi ca să ajungem la timp la restaurant. Din prima clipă m-a uimit ambianța de la restaurant, încă de la intrare mă simțeam pierdută. Mulțimea de invitați pe care nu-i cunoșteam m-a intimidat și mai mult.

Am făcut cunoștință cu primul ambasador al Statului Israel, Reuven Rubin, o persoană deosebit de amabilă. Cred că el a simțit fâstâceala mea și a stat de vorbă cu noi poate chiar mai mult decât cu alții. Vorbea perfect românește, mai bine decât vorbeam eu pe atunci. Eu nu știam nimic despre domnia sa, în afară de faptul că nu era diplomat de carieră, ci pictor.

Sigur că erau prezenți și invitați de la alte ambasade, care nu vorbeau românește, dar pe aceștia nu i-am cunoscut.

Credeam că ne vom așeza la masă și mă temeam că va trebui să fac conversație cu cei de lângă mine. Dar spre bucuria mea, pentru prima dată am văzut ce înseamnă un bufet suedez, care nu te obligă să discuți cu cei de lângă tine și unde poți să te serveşti cu ceea ce doreşti. Toate erau noi pentru mine și sper că am trecut cu bine acest prim examen. Eram la prima „ieșire în societate” și mă temeam să nu fac vreo gafă. Invitații erau oameni politici, diplomați, ziariști… Nu cunoșteam pe nimeni în afară de câțiva ziariști de la Unirea. Așa că am stat mai mult prin preajma bufetului încărcat cu bunătăți pe care am încercat să le gust. Soțul meu mi-a spus s-o iau mai ușor cu mâncatul, dar eu care nu mâncasem niciodată icre de Manciuria, nu știam nici măcar cum arată, m-am orientat spre delicatese și am observat la ce s-au repezit și alții. Am mâncat mai întâi icre pe rupte și toate felurile de salam. Păcat că eram sătulă și nu puteam mânca mai mult. Am mâncat portocale și înghețată și la un moment dat am simțit că mi se face rău. Abia atunci m-am oprit și am încercat să particip la ceea se petrecea în sală.

Am constatat că din partea autorităților românești lipsea primul ministru, dr. Petru Groza; nu-mi amintesc dacă ministrul de externe, Ana Pauker, era în sală sau nu… Dar am recunoscut-o pe Mia Groza, fiica lui Petru Groza, președinta consiliului național al femeilor, o doamnă apropiată de vârsta mea și care le-a ținut locul. Era o persoană bine îmbrăcată, cu o purtare demnă și prietenoasă. Nu am încercat s-o cunosc personal, dar mi-a făcut impresia că este o persoană remarcabilă.

Totul a durat două ore și la încheiere s-a încins o horă. Nici eu, nici soțul meu nu am întrat în această horă simbolică, la care au participat doar oficialitățile.

Ne-am întors acasă pe jos, cu amintirea de a-l fi cunoscut pe Reuven Rubin și eu mi-am propus să-i cunosc opera. Am aflat că s-a născut în 1892 și că în 1923, în timpul Mandatului Britanic a plecat în Palestina, unde a studiat pictura la academia Bezalel.

Este unul din cei mai mari pictori ai Israelului, fiind renumit pentru peisajele din Israel şi pentru portretele care degajă o lumină spirituală – spun cunoscătorii de artă. A murit în 1974 la Tel Aviv. Reședința sa, devenită muzeu, îi găzduiește operele. Foarte multe și valoroase picturi ale sale se găsesc și în România.

Sunt conștientă că acest articol nu are decât o eventuală valoare istorică, consemnând venirea în România a primului ambasador a statului Israel, care era evreu din România. Dar eu l-am văzut ca pe un eveniment deosebit în viața mea de student, care a mâncat masa de seară la cantină și apoi s-a dus la Athenee Palace.

Pe David Saranga, actualul ambasador al Israelului, care a mai fost în România dar nu în această funcție, îl admir atât pentru că vorbește românește, cât și pentru că se cunoaște că e diplomat de carieră. După mai bine de 70 de ani de la trimitera primului ambasador al Israelului în România cred că zicala „omul potrivit la locul potrivit și la timpul potrivit” este pe deplin valabilă.

21. 06. 2020 – București

Mirjam Bercovici