Din 1 iulie 2020, Președinția Consiliului Uniunii Europene a fost preluată de Germania. De la 1 decembrie 2019 președinte al Comisiei Europene a fost aleasă dr. Ursula von der Leyen, mamă a șapte copii, care a ocupat succesiv Ministru pentru Familie și Tineret, Ministru pentru Muncă și Probleme Sociale și Ministru al Apărării în guvernele conduse de Angela Merkel din 2005.

Germania cu cei 84 milioane de locuitori este cel mai mare stat al Uniunii Europene, cu economia cea mai puternică (a patra din lume), care realizează un sfert din PIB-ul mondial și are o recunoscută poziție de lider între statele europene – statul care a produs cel mai mare dezastru politic, moral și social cu mai puțin de un secol în urmă.

Politica externă a Uniunii Europene au fost încredințate unui organism distinct, condus din 1 decembrie 2019 de Josep Borrell, un diplomat spaniol, cu o solidă formațiune în domeniul aeronauticii, de 50 de ani activ în politică, reprezentând orientarea socialistă. (În tinerețe a avut și o experiență israeliană, o vară în kibuțul Gal On. 

Drapelul Uniunii Europene a fost creat de Paul M.G. Levy, un supraviețuitor al Holocaustului. A fost deportat din Belgia la Dachau deși trecutse la catolicism. Drapelul este arhicunoscut. Culoarea albastră (a cerului) reprezintă speranța, cele 12 stele galbene (culoarea soarelui) așezate în cerc, (împreună, dar fără să se atingă) simbolizează armonia, solidaritatea și concordia statelor membre. Cercul și numărul 12 sunt semne ale perfecțiuni spre care tinde Uniunea Europeană). Stelele au 5 colțuri. Pentru est-europeni, steaua cu 5 colțuri nu este un simbol preferat, dar probabil că steaua cu 6 colțuri era o exclusă, din motive lesne de înțeles. Inițial numărul de stele era egal cu al statelor membre, dar apoi s-a decis limitarea stelelor la numărul ”perfect” 12. 

Minunata ”Odă Bucuriei”, finalul Simfoniei a IX-a, a devenit imnul Uniunii Europene. Un cor, neobișnuit în finalul unei simfonii, încoronează capodopera lui Beethoven. Poezia scrisă de Friedrich Schiller poartă titlul Zur Freude (Către Bucurie), încheindu-se cu îndemnul ”Milioane, strângeți rândurile, tot mai sus urcând spre cer”. Noi europenii cântăm un singur imn, dar vorbim 23 de limbi, încercând să ne înțelegem în lingua franca, engleza, limba singurei națiuni care a părăsit Uniunea.

Europa Mamă.

În mitologia greacă Europa are trei fii, Minos, Rhadamanthus și Sarpedon, zămisliți împreună cu Zeus, dar mai are și alți copii, fiind mama unei familii numeroase. Este firesc ca marile familii, sau descendenții lor, să se reunească. La fel și familia Europei.

Uniunea Europeană nu este o invenție recentă. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea a licărit ideea unei uniri europene, după exemplul Statelor Unite Americane. S-a înjghebat chiar un Congres Internațional al Păcii la Paris, în 21 august 1849. Printre inițiatori era și Victor Hugo, care cu o convingere profetică declara că ”va veni ziua când vom vedea Statele Unite ale Europei colaborând strâns cu Statele Unite Americane, sfidând Oceanul care ne desparte”.

Au fost multe alte încercări de a crea o Europă unită. Multe minți luminate au înțeles utilitatea unei astfel de uniri sau măcar a unei conviețuiri pașnice între Germania și Franța, care au luptat pe viață și pe moarte în Primul Război Mondial. Principalul artizan al acestor încercări care în final s-au dovedit iluzorii a fost Aristide Briand, de unsprezece ori prim-ministru și de câteva ori ministru în diferite guverne ale Franței. Colaborând cu Gustav Stresemann, ministrul de externe al Germaniei (Republica de la Weimar) s-a configurat ”Uniunea Europeană” din 1929. cei doi oameni de stat au primit Premiul Nobel pentru Pace, chiar dacă uniunea a rămas la faza de ”bune intenții”. S-a obținut doar amânarea cu câțiva ani a celui de-al Doilea Război Mondial prin semnarea Tratatului de la Locarno (1925), care consfințea aranjamentele politice și garanțiile între toate statele din Europa.

Încă odată s-a dovedit că instituții ca Liga Națiunilor, bazate pe ideile conviețuirii pașnice, fără o forță militară capabilă să impună și să vegheze la respectarea hotărârilor lor, nu sunt decât locuri de aruncat ”vorbe în vânt”. Din acest punct de vedere Pactul Kellogg-Briand, semnat în 1928 între Germania, Franța și Statele Unite (B. Kellogg era Secretar de Stat al SUA) asigura potențialul suport militar al SUA. Fără un asemenea aranjament, Liga Națiunilor era neputincioasă. SUA nu era membru al Ligii Națiunilor și Uniunea Sovietică o părăsise.

Spre nenorocirea Europei, nici această soluție nu a putut opri marșul aparent triumfal al fascismului și nazismului. În 1931 Japonia ocupă Manciuria. În 1935 Italia atacă și ocupă Etiopia. În 1936 Germania intervine în Războiul Civil din Spania. În 23 august 1939, la Moscova, s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, care a însemnat împărțirea Poloniei între nemți și ruși, reocuparea Basarabiei și Bucovinei de către trupele rusești. Peste o săptămână a început al Doilea Război Mondial.

Din isprăvile lui Stalin

După al Doilea Război Mondial, antisemitismul a trecut în Europa de Est. Inspiratorul lui principal a fost Iosif Stalin, cu toate că a avut și colaboratori evrei de teapa lui Yagoda (Șeful CEKA 1934-36), care a contribuit la lichidarea unor lideri comuniști evrei. Principalul adversar al lui Stalin din interiorul partidului, a fost Lev Troțki, organizatorul Armatei Roșii, lichidat de agenți ai NKVD, în Mexico, unde s-a refugiat după ce a fost exilat. Armata Roșie, cu toate defectele ei, a salvat Europa de naziști. În rândurile ei au luptat 500.000 de soldați și ofițeri evrei. 

Stalin nu a fost niciodată filosemit. Poate studiile lui teologice, urmate de activitatea revoluționară mai mult spontană decât bazată pe convingeri educate, i-au determinat caracterul imprevizibil și autocratic. Față de evrei a avut atitudini contradictorii. De la schingiuiri inexplicabile, ca în cazul absurd al Ecaterinei Lorberg, soția evreică a lui Mihail Kalinin, atunci un tânăr activist bolșevic al Partidului Social Democrat și care după revoluție a fost timp de peste 25 de ani președinte al Rusiei, apoi al Uniunii Sovietice. La început familia Kalinin locuia la Moscova, într-un apartament pe care-l împărțea cu tânăra familie Troțki. Nici unii, nici alţii nu simpatizau apucăturile dictatoriale ale semidoctului Stalin. În 1938, în plină perioadă de epurare și pedepsire a adversarilor politici sub diferite motive, Stalin a ordonat arestarea Ecaterinei Lorberg, soția președintelui URSS, sub acuzația că era troțkistă. După ce a fost torturată în închisoarea Lefortovo, a fost condamnată la 15 ani muncă silnică.

Birobidjan a fost alternativa sovietică la sionism. Încă un proiect bolșevic eșuat. A început cu mare pompă, în 1928, când Stalin a fost numit Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților. Era conceput ca o Regiune Autonomă pentru evreii din ”ținutul de rezidență”, care trebuiau relocați din estul Europei în estul Asiei și recalificați în agricultori. Se presupune că ideea s-a înfiripat în capul lui Stalin ca să mute evreii cât mai departe de Moscova. Regiunea Autonomă Evreiască avea o suprafață de 36.000 de km² (aproape dublu față de actualul Israel). Dar evreii nu s-au lăsat mutați. În 1940, la apogeul ”colonizării”, trăiau în Birobidjan mai puțin de 50.000 de evrei, cca. 15% din întreaga populație. Azi au rămas vreo 4000 în singurul ”stat” din lume cu limba oficială idiș. Chabad încearcă să aducă evreii rămași în Rusia, să-i așeze în Birobidjan și să-i ”convertească” la… iudaism. Cine știe? 

Stalin a murit (de moarte bună!) în 1953. În ultimii de doi ani a fost preocupat de fabricarea unui fals monstruos,”complotul doctorilor”. Pentru cei care poate nu au auzit despre acest hidos act antisemit montat de Ministerul Securității sovietice, sub îndrumarea directă și supravgherea lui Stalin, amintesc că în 1951 au fost arestați și torturați un grup de medici, în majoritate evrei, sub acuzația absurdă că voiau să asasineze prin tratamentele lor personalități marcante ale conducerii sovietice, în frunte cu însuși Stalin. Aparatul sovietic de propagandă și dezinformare a acuzat vehement ”Mișcarea Sionistă” (de mult interzisă în Uniunea Sovietică) de organizarea presupusului complot.

În timp ce Stalin, urmat de statele comuniste satelite, orchestra procesele-spectacol care condamnau mișcările sioniste, în noul stat Israel, unde s-au refugiat supraviețuitorii lagărelor morții și sutele de mii de evrei din Europa de Est scăpați din teroarea comunistă, mișcările sioniste organizau lupta pentru a clădi o patrie pentru evrei. Nu era simplu. Din afară veneau amenințări războinice, între granițele nesigure soseau din toate colțurile lumii evrei disperați, care după ani de suferințe așteptau izbăvirea în ”Țară Făgăduinţei”. În loc de ”lapte și miere” îi așteptau alte lipsuri, alte amenințări, provocări noi, o limbă necunoscută, slujbe neobișnuite, o climă neprietenoasă.

Deși se numea război mondial, de fapt erau două războaie, cu destul de puține conexiuni între teatrele de război: cel European și cel Asiatic. Între ele și asaltat din toate părțile se află Orientul Mijlociu (inclusiv nordul Africii). Israel se află aproape la mijloc.

”Nu mor caii, când vor câinii”

Primul guvern în frunte cu David Ben Gurion avea de soluționat nenumărate probleme existențiale. Era nevoie de imaginație, pricepere, decizie, dedicație, dar și de bani, mai ales că majoritatea noilor veniți aveau buzunarele goale. Era nevoie de mulți bani ca să se construiască locuințe, drumuri, fabrici, școli și spitale, să se producă energie și apă, să se sădească pomi, să se fertilizeze pământul – dintr-un deșert să se creeze o grădină. Pușculițe alb-albastre cu care Keren Kayemeth Leisrael a împânzit lumea evreiască, nu mai puteau asigura fondurile necesare.

Numeroși donatori mai ales din America au contribuit din plin la efortul uriaș de a construi repede și bine o țară din nimic. Și să nu uităm că acest imens efort trebuia făcut sub focul continuu al armelor îndreptate spre sutele de mii de oameni care abia au scăpat cu viață pe alte meleaguri, din focul altor arme, îndreptate tot asupra lor…

În 10 septembrie 1952 Germania de Vest a semnat un acord de despăgubire cu Israel și Congresul Mondial Evreiesc, condus de Dr. Nahum Goldmann, Germania de Est, aflată sub strict control stalinist, a refuzat orice contribuție sau participare la acordul de despăgubire, tratând Israelul ca pe o ”creație a complotului mondial sionist” și un ”pilon al imperialismului american” . De altfel în 1967, alături Uniunea Sovietică și de celelalte țări socialiste (cu excepția României), RDG a rupt relațiile diplomatice cu Israelul. Era un argument fals pentru a se eschiva de despăgubirea evreilor jefuiți în aceste țări devenite comuniste. În RFG, la insistențele cancelarul Konrad Adenauer, parlamentul a aprobat cu o majoritate absolută acordul de despăgubire. 

Ben Gurion și ministrul de externe Moshe Sharet au negociat cu Adenauer condițiile acordului. De fapt nu s-a pus problema recuperării pagubelor inestimabile produse evreilor în Holocaust, ci mai curând un fel de decontare a costurilor de relocare în Israel a celor cca. 500.000 de evrei europeni care au supraviețuit dezastrului. Oricum cele 3 miliarde de mărci (echivalente cu 15 miliarde de dolari de azi) au fost un suport financiar esențial pentru statul Israel asaltat de nevoi interne și inamici externi. S-au mai adăugat 450 milioane de dolari pentru ajutorarea evreilor nevoiași și bolnavi, a comunităților distruse. Distribuirea sumelor a revenit organizației caritabile internaționale Claims Conference.

O parte importantă a societății israeliene, mai ales partidele de dreapta în frunte cu Menahem Begin, s-au opus vehement acordului de despăgubire, considerându-l o jignire a memoriei celor 6 milioane de evrei uciși în Holocaust, precum și a altor milioane deportate, torturate, jefuite, batjocorite de naziștii germani. În Israel s-au organizat mari manifestații de protest, care refuzau despăgubirile, considerînd-le ca o răscumpărare a crimelor, ca o plată cu bani murdari a suferințelor și a sângelui vărsat de milioane de martiri. După lungi și dramatice dezbateri, parlamentul israelian a aprobat acordul de despăgubire cu o majoritate restrânsă. În final acordul s-a semnat la Luxemburg în septembrie 1952.

După destrămarea Uniunii Sovietice și a regimurilor similare din țările satelite, mai multe organizații și autorități au încercat să asigure o dreaptă despăgubire nu numai evreilor, ci tuturor victimelor raptului comunist. Istoria tristă a restituirii proprietăților evreiești continuă și după 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste, prin meandrele încurcăturilor birocratice europene (printre care România excelează!). Probabil că uitarea, vârsta și trecerea generațiilor va îngropa definitiv ”capitolul” contribuției evreilor la zestrea culturală și materială a Europei, sau cel puțin ”paragraful” restituirilor materiale.

Pace Nouă!

După aproape cinci ani de război, cel mai crâncen, mai sângeros și mai barbar din cele pe care le-a cunoscut omenirea, s-a impus Pacea – cea mai lungă pace mondială, tulburată ce-i drept de nenumărate războaie locale sau regionale. Printre războaiele ”drepte”, cele mai persistente au fost (și din păcate au rămas) războaiele purtate de Israel împotriva statelor sau grupărilor islamice arabe agresive. Început în 1948, prin atacul concentrat al tuturor statelor arabe din jurul Statului Israel, care și-a proclamat independența în virtutea unor acorduri internaționale, confirmate de ONU, a fost întrerupt prin multe acorduri de armistițiu și două tratate de pace, încheiate cu Egiptul și Iordania. Dar după 72 de ani de conflicte armate încă nu există un tratat de pace care să reglementeze numeroasele stări litigioase, să asigure liniștea și securitatea țărilor și oamenilor din Orientul Mijlociu. Am convingerea că Europa ar putea și ar trebui să fie implicată mai activ și mai hotărât în soluționarea politică a conflictului dintre Israel și lumea arabă. Chiar dacă astăzi Europa nu este cea mai mare putere militară a lumii, ea rămâne un pol decisiv al opiniei mondiale și pe lângă contribuția ei culturală imensă are și o capacitate majoră de influențare asupra marilor decidenți. Europa are obligația morală de a susține și a apăra fără echivoc interesele legitime ale Statului Evreu.

Odată cu învingerea definitivă (sperăm) a nebuniei naziste din Europa, după cel de al Doilea Război Mondial s-a făcut loc unui spațiu al speranței. De 75 de ani în Europa avem pace, progres, bunăstare, democrație, libertate de opinii și de mișcare, dezvoltare uimitoare, cultură înfloritoare, cooperare între oameni și popoare, unire, inclusiv unire europeană, chiar dacă mai apar întreruperi și emoții, dar este o unire pornită pe un drum foarte greu și fără întoarcere. Toate popoarele Europei care au suferit oroarea războaielor, a dictaturilor descreierate, a mizeriei și lipsurilor, sunt acum prezente la masa bunătăților, la care toți contribuie, desigur nu în mod egal, dar nici participarea nu este tocmai egală. Dar asta face parte din legile firii și ale… competiției.

Un singur popor lipsește, sau aproape lipsește de la ”masa pusă” a Europei, poporul evreu. După război, după Holocaust și după prăbușirea regimurilor comuniste din Europa, din cele aproape 10 milioane de evrei (inclusiv cei din Imperiul Rus) au rămas cca. 1,4 milioane. Populația evreiască din Europa este în continuă scădere. Potrivit ultimelor evaluări ale Parlamentului European, numărul evreilor în Europa a scăzut de la 1,12 milioane estimate în 2009 la 1.08 milioane în 2016 și tendința de scădere se accentuează. În Franța numărul evreilor a scăzut cu 10% în ultimii 10 ani. Majoritatea evreilor din Franța sunt cei veniți din fostele colonii franceze, acum state independente (Algeria, Maroc, Tunis, etc.) Evreii devin o raritate în lume, visul lui Hitler despre Judenrein se apropie de realitate. 

Slavă Domnului și grație mișcării sioniste, astăzi avem un Stat Israel în care trăiesc liber și prosperi aproape 7 milioane de evrei.

Tulburătoarea întrebare: e timpul ca toți evreii să părăsească Europa? Cred că răspunsul trebuie să fie univoc. Evreii au nevoie de Europa și Europa are nevoie de evrei. Într-o lume a viitorului trebuie să păstrăm un echilibru rezonabil între patria, țara matcă a fiecărui popor, care păstrează valorile inconfundabile ale fiecărei națiuni și lumea globală în care națiunile și popoarele se întâlnesc, își împărtășesc valorile și creează împreună progresul comun.

Timp de peste 1700 de ani evreii au fost o prezență continuă în Europa. Au fost artizani ai numeroaselor realizări care au făcut Europa cultă, prosperă și bogată și cel puțin pentru câteva secole stăpâna lumii. Cu toate acestea, evreii au fost socotiți de unii în Europa ca ”vinovații de serviciu”. Evreii au fost cămătari, speculanți, otrăvitorii fântânilor și aducătorii molimelor. Evreii au făcut capitalismul, dar și comunismul, ei sunt exclusiviști dar și cosmopoliți. Bisericile creștine îi acuzau de deicid. Voltaire îi condamna ca vinovați de inventarea creștinismului…

Evreii s-au născut în pribegie și s-au maturizat rătăcind în pustietăți. De cele mai multe ori pribegiile au fost impuse de împrejurări, de puteri ostile, dar aproape întotdeauna au adus beneficii, cel mai ades pentru alții. Ca popor ”migrator”, evreii au descoperit locuri, idei și culturi, au adus idei, concepte și conexiuni care au ameliorat lumea mare, sau măcar cea mică din jurul lor. Dar poate cea mai importantă contribuție a lor la evoluția omenirii și a lumii în care trăim a fost însăși peregrinarea neobosită și plină de suferințe, prin care ei au devenit emisarii culturilor, legându-le prin firele nevăzute ale cunoașterii.

Aproape niciodată nu știau când și de ce trebuie să plece, adesea din locuri de care s-au legat ”gospodărește” și sufletește, dintr-odată, să plece forțat, sau doar presimțind pericolul care îi amenința. Clasica întrebare evreiască ”ai bagajul pregătit?” a fost de multe ori refuzată cu indignare, dar de și mai multe ori confirmată cu disperare, sau măcar cu regret. Harta peregrinărilor evreiești prin Europa tuturor epocilor este dovada fără comentarii. Ultima, spre veșnicia locurilor fără întoarcere, i-a convins fără replică pe supraviețuitorii evrei deznădăjduiți ai Europei nerecunoscătoare, să se îndrepte spre singura țintă a drumului întortocheat pe care rătăceau de mii de ani, Țara Sfântă, Ereț Israel, lumea care îi aștepta pe ei să fie construită.

Tiberiu Roth, 8 iulie 2020