Cu prilejul primei Zile a Femeii din cariera mea jurnalistică, am fost invitată la emisiunea pentru femei de la Radio Cluj, difuzată în direct. Am intrat cu mari emoţii în Cabina nr. 1. Operatoarea de cabină – frumuşică şi amabilă ca toate operatoarele tinere angajate după 1989 – ne-a invitat să ne aşezăm în faţa microfoanelor masive, protejate de grilaje de metal şi să ne punem pe cap căştile (mari, ca cele ale radiotelegrafistelor din filme). Apoi a închis uşa, iar în cabină s-a înstăpânit o linişte solemnă. Peste câteva secunde, în care a manevrat banda de magnetofon (pe masivul şi trainicul magnetofon profesional de producţie sovietică) difuzând „cortina sonoră”, ne-a făcut semn cu mâna că muzica „se filează” şi vom fi în eter (On Air), lucru adeverit şi de becul roşu care ardea deasupra uşii. De-acum cârma era în mâinile gazdei emisiunii, colega mea simpatică, volubilă şi… mămoasă, care a făcut introducerea.  M-a prezentat ca pe o proaspătă colegă (pe atunci radioul şi televiziunea coexistau în aceeaşi instituţie şi eu produceam prima şi singura mea emisiune de radio întitulată Armonia din noi) şi a început interviul propriu-zis. Mi-a pus întrebări despre mine, despre carierea mea anterioară (de programator şi cadru didactic la Politehnică) despre motivele care mă determinaseră să mă orientez către jurnalistică (după 15 ani de muncă în alte domenii), despre femeile deosebite pe care le-am cunoscut şi care mi-au influențat viaţa. Totul a mers strună şi colega mea zâmbea încurajator, dându-mi de înţeles că e mulţumită, până în momentul fatidic în care m-a întrebat: Care crezi că e calitatea cea mai importantă a unei femei? Răspunsul meu a venit instantaneu, ca şi cum gura ar fi vorbit fără mine: să fie o bună gospodină. Zâmbetul larg a dispărut brusc de pe faţa gazdei emisiunii, care m-a privit mustrător, a anunţat că discuţia va continua după o pauză muzicală, i-a făcut semn operatoarei de dincolo de geam să „ridice muzica”, după care s-a răstit la mine: „Ai înnebunit? Ce te-a apucat să spui aşa ceva tocmai acum, de Ziua Femeii, când vorbim de emancipare, egalitate, etc?”. Precizez că discuţia avea loc în 1993, când încă „metehnele” vechiului regim erau cât se poate de prezente (redactorul emisiunii lucra în branşă de ani buni) şi nu te prea puteai aventura să spui orice pe post.  M-am „justificat”, spunându-i că toată viaţa m-am străduit să fiu o gospodină cât mai bună, să gătesc cât mai bine, gătitul nefiind unul din punctele mele tari şi tocmai de aceea satisfacţia unei mese reuşite mi se părea mai valoroasă decât una profesională… După pauza muzicală m-am străduit să „dreg busuiocul”, cu analogii şi sloganuri, dar nu am putut evita consecinţa drastică: niciodată nu am mai fost invitată la emisiunea dedicată femeilor. Tocmai gazda acestei emisiuni ar fi trebuit să fie cea mai flatată de spusele mele, pentru că era într-adevăr o gospodină desăvârşită, cunoştea nenumărate reţete de la mâncăruri, la deserturi, murături şi conserve pentru iarnă, hrănindu-şi cu devotament familia. De altfel peste câţiva ani avea să lanseze o serie de cărţi de bucate care s-au bucurat de mare succes.

Pentru ea gătitul era ceva firesc, în timp ce pentru mine continuă să fie o provocare cotidiană care-mi solicita imaginaţia şi inventivitatea şi îmi probează perseverenţa şi tenacitatatea. Totul începe cu întrebarea cea mai dificilă: ce să gătesc pe mâine (sau chiar pe azi)? Ceva hrănitor, variat, uşor de gătit şi în acelaşi timp să fie numitorul comun al preferinţelor alor mei (de-a dreptul disjuncte).

Uneori, când am timp, deschid cartea de bucate moştenită de la bunica mea, Erzsi şi trec în revistă meniurile săptămânale propuse gospodinelor din „vremurile de pace” ale Monarhiei. Cartea, groasă ca un ceaslov, cuprinde peste două mii de reţete de toate felurile – ieftine, simple, complexe, dietetice, murături, conserve pentru iarnă şi mezeluri de casă – precum şi meniuri săptămânale pentru toate anotimpurile. Acestea din urmă reflectă diversitatea mâncărurilor (foarte consistente) ale epocii, dar şi timpul generos aflat la dispoziţia gospodinelor.

În continuare am să traduc (din limba maghiară) meniul de vară al zilei de joi (ziua când apare Revista Baabel).

Prânzul de joi

Supă de arpacaş

Sărmăluţe în foi verzi

Ştrudel cu vişine (sau cireşe)

Supa de arpacaş

Ingrediente: 1/4 kg de arpacaş, ½ litru de supă de carne, 3 decagrame de unt, 1 lingură de făină.

Mod de preparare

Arpacaşul (de primă calitate) se fierbe în supa de carne la care s-a adăugat untul. Se fierbe timp de două ore amestecându-se des şi completându-se cu apă lichidul evaporat. Înainte de a fi gata se ia o lingură de făină care se amestecă cu puţin lapte şi se drege supa care se mai lasă la fiert circa 20-25 de minute.

Sărmăluţe în foi verzi

Ingrediente: 1 kg de frunze de varză proaspătă – pot fi şi frunze de gulie, ½ kg de carne tocată amestecată (de vită şi de porc), ½ kg de carne grasă de porc, puţină costiţă afumată, o ceapă roşie mică, o jumătate de pumn de orez, o linguriţă moca de sare, un vârf de cuţit de piper, puţin mărar, 1 fir de cimbru, 2 decilitri de smântână, 1 lingură de făină, 2-3 linguri de oţet.

Mod de preparare: Alegem vreo 20-25 de frunze mai mari pe care le punem de o parte, iar restul le tăiem în fâşii. Apoi le opărim pe toate. Amestecăm carnea tocată cu orezul, adăugăm sarea şi piperul şi apoi umplem frunzele mari cu compoziţia de carne, împachetând sarmalele.

Luăm o oală pe care o tapetăm cu bucăţi de costiţă afumată, introducem în ea jumătate din frunzele tăiate, peste care aşezăm sarmalele, carnea de porc, ceapa tocată părunt, mărarul şi cimbrul şi acoperim totul cu cealaltă jumătate a frunzelor tăiate fideluţe. Adăugăm apă şi lăsăm totul la fiert timp de 2-3 ore. La sfârșit dregem sarmalele cu o lingură de făină la care adăugăm smântâna şi oţetul şi mai dăm totul o dată în clocot.

Înainte de servire aşezăm în mijlocul tăvii frunzele de varză tăiate şi jur-împrejur sarmalele. Deasupra acestora se pun bucăţile de carne de porc şi de costiţă. Aceeaşi reţetă se poate găti şi din varză creaţă.

Ştrudel

Ingrediente: ½ de kg de făină de calitate fină, 1 gălbenuş, 1 lingură de smântână, o bucăţică de untură cât o nucă, apă caldă sărată.

Mod de preparare: Aşezăm făina pe platoul de frământat, facem o adâncitură în mijlocul ei, unde introducem gălbenuşul, smântâna, untura şi atâta apă călduţă sărată câtă poate absorbi făina, astfel încât compoziţia să nu fie nici prea tare şi nici prea moale, ci elastică. Apoi o frământăm cu mâna, până când devine netedă şi face băşici. Aluatul se împarte în două pituşti, cu mare grijă să nu rămână pe ele nici o denivelare, nici deasupra şi nici dedesubt, pentru că altfel va fi mai greu de întins. Aşezăm cele două pituşti pe blatul presărat cu făină, le ungem cu puţină untură ca să nu crape, le acoperim cu o cratiţă mare încălzită în prealabil, cu grijă mare să nu atingem pituştile cu marginile oalei. Le lăsăm acoperite circa douăzeci de minute „să se odihnească”. În acest răstimp acoperim o masă mai mare cu o faţă de masă curată, pe care o presărăm în mod uniform cu făină.

Luăm una dintre pituşti şi o întindem cu mâna, cu mare atenţie, până ajunge la mărimea unei farfurii întinse. O aşezăm în mijlocul feţei de masă, o ungem cu untură topită şi continuăm operaţia de întindere a aluatului, de-a lungul circumferinţei. Dacă aluatul e suficient de elastic, el poate fi întins atât de mult încât depăşeşte marginea mesei şi atârnă în jurul ei. Când se ajunge la această etapă, partea groasă de pe margini se rupe cu grijă. Din această parte de aluat se va frământa o altă chiflă care se va întinde ultima. Aluatul subţire, întins la maximum, se lasă câteva minute să se usuce, apoi se stropeşte cu untură topită şi se pune stratul de umplutură. După aceea se ridică o parte din faţa de masă aflată dedesubt şi aluatul se rulează lejer, cu mare atenţie, fără a-l atinge cu mâna.

Se procedează la fel şi cu cea de a doua, respectiv ultima pituşcă.

Aluatul rulat se taie la dimensiunea tăvii de copt, bucăţile se așează una lângă alta, se ung şi se coc la foc domol până când se rumenesc puţin. Când sunt gata, se taie în felii late, care se presară cu zahăr (dacă e cazul).

Umplutura de vişine (sau cireşe)

Ingrediente: 1 kg de vişine sau cireşe, 20 de grame de pesmet, zahăr şi un vârf de cuţit de scorţişoară.

Fructele se spală, se scurg de apă şi li se îndepărtează sâmburii. Aluatul se presară cu pesmet. Peste stratul de pesmet se aşează fructele scurse de zeamă, se presară cu zahăr şi scorţişoară după gust şi apoi aluatul se rulează după modelul descris anterior.

Cina de joi

Lapte acru/iaurt

Malter – brânză de vacă cu smântână

Ridichi proaspete

Ştrudel rămas de la prânz

Fructe

Lucrurile nu erau atât de simple cum par a fi, pentru că nici laptele acru şi nici iaurtul nu se găseau la prăvălie. Bănuiesc că smântâna se putea cumpăra la piaţă sau era adusă de ţărănci la casele oamenilor, împreună cu laptele, în schimb reţetele de lapte acru, iaurt şi brânză de vacă sunt cuprinse în cartea de bucate:

Lapte prins (lapte acru)

Laptele acru de casă se face din lapte curat, de cea mai bună calitate, care se toarnă într-un vas curat de porţelan sau de sticlă, se acoperă (dar nu ermetic) şi se lasă până a doua zi într-un mediu uscat, cu căldură moderată. A doua zi laptele prins se pune la rece până când va fi consumat.

Iaurt de casă

Pentru prepararea iaurtului este neapărat necesar să cumpărăm de la farmacie aşa-numitul „Yoghurt-Ferment”, prevăzut cu instrucţiuni de utilizare. Fierbem un litru de lapte de bună calitate. Peste zece minute introducem în el două linguri cu vârf de „Yoghurt-Ferment” (Lingurile de dozare se vând împreună cu produsul). Se amestecă bine şi se lasă să stea timp de două ore într-un loc cald, răstimp în care se amestecă de două-trei ori. Apoi vasul nu va fi mişcat timp de opt-zece ore, cât îi trebuie laptelui să se prindă. Când e gata, se pune la gheaţă. Iaurtul se savurează numai rece.

Brânză de vacă

Laptele acru se aşează la încălzit pe marginea plitei în vasul în care s-a prins, dar nu trebuie să dea în clocot. După câteva ore zerul se ridică deasupra, iar laptele închegat se desprinde de peretele vasului. Apoi îl turnăm într-un săculeţ curat de tifon pe care-l agăţăm la strecurat, aşezând sub el un vas pentru zerul pe care-l vom folosi pentru a acri mâncărurile. Brânza e gata după ce s-a scurs tot zerul din ea.

După lectura meniului de vară de joi, din cartea de bucate de odinioară, cititorul poate aprecia cantitatea de muncă depusă şi timpul îndelungat petrecut de gospodinele de odinioară în bucătărie, dar poate aprecia şi libertatea de care se bucură gospodinele de azi care pot găsi de-a gata o mulţime de preparate (inclusiv ştrudelul care necesita o muncă atât de migăloasă), au la dispoziţie aparate electrocasnice sofisticate şi pot economisi o mulţime de timp… Şi totuşi am convingerea că gospodinele de pe vremuri aveau mai mult timp pentru familie decât cele din ziua de azi, iar mâncărurile (deşi mult mai grele şi  mai săţioase) aveau acel iz „ca la mama acasă” după care jinduim cu toţii.

Andrea Ghiţă

Post Scriptum. Cele de mai sus le scrisesem pentru ediţia din 23 iulie, dar având privilegiul de a cunoaşte dinainte sumarul numărului respectiv – care cuprindea articolul lui Tiberiu Ezri întitulat Inima bărbaţilor cucerită pe cale culinară   https://baabel.ro/2020/07/inima-barbatilor-cucerita-pe-cale-culinara/ – am decis să amân publicarea articolului meu. În acest Post Scriptum aş dori să-l completez relatând o întâmplare, care chiar dacă nu contrazice afirmaţia din titlul de mai sus poate confirma faptul că… excepţiile întăresc regula.

Soţul meu şi cu mine suntem împreună de pe băncile facultăţii, mai exact din primul semestru al anului I. El era bursier şi căminist şi pentru a mai obţine ceva bănuţi de cheltuială, făcea pe din două cartela de masă cu un coleg. Asta însemna că într-o zi avea cartelă pentru prânz, iar în următoarea, pentru micul dejun şi cină… În aceste zile nu prea mânca, pentru că nefiind o persoană matinală, pierdea sistematic micul dejun, iar seara nu ajungea la cină pentru că mă conducea acasă şi nu ne înduram să ne despărţim (unde sunt vremurile când băieţii conduceau fetele până la poartă şi stăteau acolo cu orele?).

Într-una din zilele fără masă de prânz (profitând că ai mei erau plecaţi din oraş) m-am decis să-i gătesc ceva în răstimpul dintre cursurile de dimineaţă şi cele de după amiază. Cel mai la îndemână şi mai rapid „meniu” era felul întâi supă de Vegeta și felul doi cartofi piure. Am pus apa la fiert şi când a dat în clocot am pus în ea o porţie zdravănă de Vegeta (pe atunci adusă din Ungaria sau Iugoslavia şi vândută pe sub mână) şi un pumn de tăieţei. Între timp am pus la fiert, în apă rece, cartofii descojiţi şi tăiaţi în patru. Supa s-a făcut relativ repede, dar cartofii nu se mai fierbeau, iar bărbatul inimii mele trebuia să se întoarcă la facultate la un seminar (eram în grupe diferite şi eu nu aveam ore după masa), aşa că am decis să-i dau numai supa. Am pus masa şi l-am servit, privindu-l cu drag cum mănâncă. A golit farfuria, mi-a mulţumit pentru supa gustoasă, şi-a luat rămas bun cu tandreţe şi s-a dus la facultate. Eu m-am întors în bucătărie, am făcut pireul de cartofi şi apoi m-am aşezat la masă. Când am gustat supa m-am cutremurat cât de sărată (chiar amară) putea să fie! Practic era o supă concentrată din… concentrat de supă! Având o mamă casnică şi foarte bună gospodină, nu puteam să-l suspectez pe iubitul meu că nu ar fi ştiut ce însemna o supă gustoasă!

După acest fiasco m-am străduit să mă perfecţionez în ale gătitului şi cred că am ajuns la un nivel acceptabil, dar chiar şi acum, după multe decenii de căsnicie, se mai întâmplă să mă eternizez la computer şi să ard mâncarea (noroc că în nepreţuita carte de bucate a bunicii Erzsi există şi un capitol dedicat recuperării mâncărilor arse) şi soţul meu remarcă surâzând că specialitatea casei e mâncarea cu aromă de… fum. Cu ceva timp în urmă, într-o seară, sosind acasă şi găsindu-mă din nou în faţa calculatorului, concentrată asupra ediţiei de a doua zi a revistei Baabel, m-a anunţat cu un zâmbet larg: „Iubito, iarăşi ai prăjit ceaiul!”… Nici nu-mi pot imagina ce fantastică ar fi fost căsnicia noastră dacă aş fi excelat la capitolul gătit!

A.G.