Calvarul evreimii maghiare a început în 1919-1920 cu teroarea albă a detașamentelor paramilitare ale contraamiralului Horthy, care s-au dedat la atacuri și crime colective îndreptate împotriva populației evreiești în multe sate și orașe din provincie. Au urmat umilințe, jigniri, apoi agresiuni fizice, exproprieri, expulzări, urmate la nivel general de scoaterea forțată din viața economică și socială și segregarea rasială decretată prin legile antievreiești din 1938, 1939 și 1941. Prigoana antievreiască a culminat cu strângerea, transportul în Germania și lichidarea fizică premeditată, sistematică și industrial-eficientă a evreilor în lagărele de concentrare.

Pentru ca tacâmul tragediei să fie și mai cumplit, amintesc și incidentele antisemite sângeroase din primăvara anului 1946, după revenirea fărâmei de supraviețuitori în locurile natale, la Kunmadaras, Miskolc și Makó, soldate cu zeci de morți.

După megatragedia Holocaustului, evreilor unguri rămași miraculos în viață, cca. 220.000 la număr, le rămâneau câteva căi de continuare a existenței:

1. Ruperea rădăcinilor evreiești, negarea trecutului, asumarea deplină a identității maghiare prin schimbarea numelor, dar fără trecere la creștinism ca în trecut. Curentul renegării a fost atât de puternic, încât cea mai mare parte a generației născute după război din părinți supraviețuitori nici nu știa că are ascendență iudaică. Abia din anii 90, după căderea comunismului și înlăturarea tabuurilor kadariste de trecere sub tăcere a însăși existenței unei minorități evreiești, o mică parte a celei de-a doua și treia generații de supraviețuitori a revenit la rădăcinele firești, la tradiție, sau cel puțin la instituții comunitare și culturale normale.
2. Părăsirea țării, asimilată cu iadul pe pământ. O parte din această categorie, mai ales intelectuali de vârf, ingineri, medici, în mare parte asimilați, fără conștiință iudaică sau sionistă profundă, cosmopoliți, vorbitori de limbi străine, s-au orientat spre statele vest europene, SUA, Canada, Australia, până la consolidarea Cortinei de Fier și în timpul breșei de patru săptămâni cu ocazia Revoluției din 1956. Cei cu conștiință evreiască, religioasă sau sionistă, au luat drumul Palestinei, mai târziu al Israelului, până prin 1952, când porțile ideologice și politice instituite de noua dictatură stalinistă nu a mai permis acest exod, decât într-un mod extrem de limitat, până la oprirea completă, mai ales după Războiul de Șase Zile, când relațiile diplomatice dintre Ungaria și Israel au fost întrerupte până în 1989.
3. Identificarea, reală sau simulată, cu ideile comuniste, ale internaționalismului proletar, cu noul regim comunist de factură stalinistă. Unii evrei credeau sincer în noul regim, care după secole de suferință va aduce în sfârșit egalitate, libertate și fraternitate între toți cetățenii. Mulți dintre ei au fost mai devreme sau mai târziu dezamăgiți de fața adevărată a acestui regim despotic, dar nu au avut curajul să i se opună pe față, cel mult s-au retras din linia întâi a aparatului de stat, administrativ sau cultural. Evreii care au simulat identificarea cu noul regim voiau în mare parte doar să-și asigure un viitor stabil și prosper după mizeria, umilințele și privațiunile îndurate de decenii. Mulți dintre ei, având pregătire universitară sau fiind buni profesioniști, au prins poziții bine remunerate în linia a doua a aparatului de stat, în instituții de învățământ și culturale de prestigiu, în comerțul intern și internațional, în cercetarea științifică și diplomație. O mică parte, mânați de dorința de revanșă istorică, s-au plasat în aparatul represiv, în Poliție, în Procuratură și Magistratură, în armată, în aparatul de partid și cel propagandistic, dar cariera lor nu a fost de lungă durată, ei fiind eliminați după Revoluția din 1956, sau cel mult după 1967, odată cu consolidarea antiisraelianismului din blocul sovietic. Epurarea elementelor evreiești din aparatul represiv s-a făcut sub pretextul originii burgheze, ori a simpatiilor sioniste, a devierilor de dreapta, niciodată direct prin antisemitismul fățiș care nu a dispărut din cercurile oficiale, a fost doar măturat sub preș.

Pentru a ilustra cât mai exact cele trei tendințe fundamentale de existență ale evreimii maghiare supraviețuitoare, iată câteva cifre edificatoare. În 1948, Uniunea Sionistă Maghiară avea 15.000 de membri înregistrați. Mulți dintre ei, cu simpatii de stânga, erau și membri ai Partidului Social Democrat sau ai Partidului Comunist. După documentele celor două partide din 1949, PSD avea cca. 5000 de membri evrei, iar cel comunist 12.500. Între 1945 și 1955, până la închiderea ermetică a porților, cca. 35.000 de evrei maghiari au emigrat în Occident, legal sau ilegal.

Mii de evrei sărmani și traumatizați au intrat benevol în Partidul Comunist, în speranța unui viitor mai bun. Aceste adeziuni în masă au stârnit prima ruptură cu majoritatea comuniștilor unguri, care susțineau că evreii intră în partid pentru a răzbuna ororile războiului, sau pentru a-și ascunde trecutul burghez și legăturile cu capitalul străin.

Odată cu preluarea puterii absolute de către Partidul Comunist în 1949, acesta a trecut la lichidarea organizațiilor civile, sioniste, culturale și sportive independente ale evreimii maghiare, cu greu reorganizate după 1945. Furia ideologică și tăvălugul administrativ-judiciar s-au îndreptat în primul rând împotriva Uniunii Sioniste Maghiare și a Organizației Americane Evreiești Joint, care în perioada 1946-1952 a distribuit ajutoare de primă necesitate precum alimente, medicamente, haine, mobilă, cămine sociale evreilor maghiari supraviețuitori în valoare de cca. 52 milioane de USD.

În 1948 școlile evreiești au fost etatizate, în schimb cultul mozaic a căpătat un statut independent. În 1950, sub presiunea statului comunist, cele trei curente religioase ale evreimii maghiare (ortodox, neolog și status quo ante) au fost comasate într-o unică instituție religioasă – Centrul de Stat al Israeliților Maghiari, MIOK. A urmat subjugarea completă a cultului mozaic, când MIOK a fost subordonat Oficiului de Stat pentru Afaceri Religioase. La începutul anilor 50, celebrului paragraf 25 al funcționării Rabinatului stabilea că “rabinilor le este interzis să propovăduiască de la amvon, la adunări cu enoriașii, la școală sau universitate sau chiar în particular, învățături, teze sau păreri care contravin politicii oficiale de stat și idealurilor comuniste“. În paralel cu tendințele generale asimilaționist-secularizante manifestate de decenii în rândul evreimii maghiare, după trauma colectivă a Holocaustului și presiunea ateistă a statului communist, activitatea religioasă s-a restrâns dramatic, dar a supraviețuit ca prin miracol celor patru decenii de comunism, înregistrând un reviriment parțial din anii 90.

În 1949 s-a semnat un acord între Israel și puterea comunistă din Ungaria, care a permis emigrarea în Israel a cca. 3000 de evrei până în 1953. După 1956 regimul a permis emigrarea în Israel a încă cca. 10.000 de evrei, dar din 1967, sub presiune sovietică și după sistarea relațiilor diplomatice dintre cele două țări, emigrarea a fost totalmente oprită.

Sub paravanul antisionist, mulți comuniști evrei, precum și foști lideri sioniști sau comunitari au început să fie dați afară din aparatul de stat și de partid. Treptat sionismul a devenit un păcat capital în biografia oricărui comunist evreu. În această campanie au fost arestați și condamnați la termene lungi de detenție dr. Stöckler Lajos, Domokos Miksa, Benedek László,  și chiar torționarul Péter Gábor, emblematic pentru represiunea comunistă din primii ani ai regimului, căzut pradă în cele din urmă originii sale etnice.

Între 1951 și 1953 cca. 2800 de evrei din orașele mari, în special din Budapesta, au fost deportați în provincie sub pretextul că erau burghezi și dușmani de clasă.

În ciuda noului-vechi antisemitism mascat în antisionism sau luptă de clasă împotriva vechii burghezii, evreimea maghiară a avut sute, poate chiar mii de slujitori înfocați ai dictaturii comuniste, care au comis nelegiuiri, nedreptăți, au dat ordine antiumane sau chiar au comis crime abominabile. Iată câteva nume de tristă amintire din lista rușinii: Rákosi Mátyás liderul Partidului Comunist Maghiar (1948-1956) și premier ( 1952-1953 ), Gerő Ernő prim secretar al Partidului, Kovács István secretar de partid al Budapestei, Kis Károly politician, membru al Comitetului Central, Nográdi Sándor general la Ministerul de Interne, Horváth Márton, Bethlen Oszkár ideologi și ziariști, comandanți și ofițeri superiori ai temutei AVH, Securitatea Statului: Péter Gábor, Szűcs Ernő, Farkas Vladimir, Farkas Mihály, Piros László, Fehér Sándor, Bauer Miklós, Pető László, Komlos János, dr.Aranyi Sándor și mulți alții. În 1953, majoritatea ofițerilor superiori evrei menționați au fost epurați, condamnați la moarte sau ani grei de temniță, pentru excese și dogmatism, de către noua orientare moderat reformistă a premierului Nagy Imre. 

În cadrul grupării reformiste a lui Nagy Imre, personalități politice evreiești au fost masiv reprezentate: Donáth Ferenc, Fazekas György, Gimes Miklós, Heltai György, Vásárhelyi Miklós. Un nou socialism mai puțin dogmatic, cu față umană era dorit și de personalități  evreiești de marcă precum: Déri Tibor, Háy Gyula, Örkény István, Karinthy Ferenc, Aczél Tamás scriitori importanți, Kende Péter, Kövesi Endre, Lőcsey Pál, Méray Tibor gazetari de renume, Kornai János, Péter György, Tardos Márton economiști de marcă, Mérei Ferenc, Szalai Sándor sociologi reputați, respectiv Lukács György, Heller Ágnes filosofi prestigioși care l-au susținut pe Nagy Imre în lupta sa internă împotriva comunismului dogmatic stalinist reprezentat de Rákosi Mátyás.

În guvernul revoluționar de coaliție al lui Nagy Imre, cominternist stalinist devenit mai târziu comunist reformator, erou și martir al Revoluției din 1956, au existat mulți demnitari evrei, dintre care trei miniștri: Apró Antal, Münnich Ferenc și Lukács György.

În timpul Revoluției din 1956, îndreptate împotriva regimului stalinist dictatorial și a ocupației sovietice, mulți evrei s-au distins printr-un curaj deosebit, luptând împotriva tancurilor sovietice, a mașinii de război a Armatei Roșii în fața căreia nu aveau nicio șansă. Ei au cucerit respectul și admirația întregii lumi, sperând în sprijinul american și occidental, care însă a venit abia 34 de ani mai târziu, dar pe cale diplomatică, pașnică. Printre ei i-aș aminti pe Marián István, șeful Catedrei Militare a Institutului Politehnic, Kovács István, șeful de stat major, Gosztonyi Péter, adjunctul generalului Maléter, comandantul forțelor armate răsculate împotriva Armatei Roșii, Angyal István și Szirmai Ottó, conducătorii luptătorilor din Tüzoltó utca și mulți alții,  

În timpul Revoluției au avut loc și incidente criminale antisemite, săvârșite de elemente fasciste și de dreapta, de foști nyilașiști, care au ieșit din închisori sau au profitat de războiul civil. Aemenea fiarelor dezlănțuite, ei au agresat și au ucis evrei mai ales în orășele de provincie, animați de ura ancestrală inexplicabilă, luându-și revanșa pentru cele îndurate în regimul comunist. Între 23 octombrie și 4 noiembrie 1956, câteva zeci de evrei au fost uciși și sute au fost bătuți crunt în localități precum: Nyíradony, Hajdunánás, Balkány, Máriapocs, Nyírbátor, etc. Aceste evenimente tragice au determinat exodul unei importante părți a populației evreiești din provincie rămase după Holocaust. Se estimează că în timpul și după Revoluția din 1956, cca. 200.000 de cetățeni maghiari s-au refugiat în Vest, trecând ilegal frontiera în Austria. De aici, din lagărele de refugiați, ei au fost distribuiți în statele vest europene, SUA, Canda, Australia, dar și în Mexic, Brazilia, Argentina, Venezuela și alte state americane. Din totalul transfugilor, cca. 22.000 de persoane, (cca. 10%) erau evrei maghiari. Printre ei erau sute de intelectuali și profesioniști care doreau să scape cu orice preț din raiul comunist. În decembrie 1956, doar la Viena s-au înregistrat 5000 de refugiați evrei.

Datorită atrocităților antisemite din provincie, cca. 10.000 de evrei, mai ales din nord estul țării, s-au stabilit la Budapesta și în alte centre urbane, renunțând la orice legătură cu propria iudaitate.

La 11 ani de la Holocaust și după aproape un deceniu de comunism stalinist dur, evreimii maghiare nu i-a mai rămas decât asumarea unui profil etnic sau religios foarte vag, aservit în întregime puterii partidului unic ori cel mai bine și sigur, ruperea definitivă cu rădăcinile iudaice.

George Vigdor

Surse:

Haraszti György – Trapéz a lejtőn – 15 dec 2016, Conferință la sediul Academiei Ungare la sărbătorirea a 70 de ani ai academicianului Karády Viktor

Kovács András: A zsidókérdés a mai magyar társadalomban in: Zsidóság az 1945 utáni Magyarországon, (Párizs: Magyar Füzetek kiadása, 1984)

Várdy Péter: Befejezetlen múlt – mai magyar zsidó valóság in: MiszlivetzFerenc – Simon Róbert (szerk.): Zsidókérdés Kelet- és Közép-Európában, (Budapest: ELTE Állam- és Jogtudományi Kar Tudományos Szocializmus Tanszék, 1985), 

Kovács András: Magyar zsidó politika a háború végétől a kommunista rendszer bukásáig in: Múlt és Jövő 2003/3,

Győri Szabó Róbert:A kommunista Párt és a zsidóság Magyarországon (1945-1956)