Cu doar câteva zile înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite, niciun institut de sondare a opiniei sau analist politic american nu are curajul să prezică numele noului președinte american. Diferența de procente dintre actualul președinte republican, Donald Trump , și candidatul democrat, Joe Biden, fostul vicepreședinte al lui Barak Obama, este atât de mică încât în următoarea perioadă scurtă, orice declarație, gest sau mișcare poate înclina balanța într-o parte sau alta. Singura șansă a unei victorii certe ar fi vreun as în mâneca unuia din candidați (chiar dacă nu este adevărat) care să anihileze șansele celuilalt (cum s-a întâmplat în 2016, când cu o săptămână înaintea alegerilor s-a relansat problema mailurilor private ale lui Hillary Clinton, trimise de pe site-uri oficiale. Această situație a fost explicată anterior, dar reapariția ei, deși dezmințită, a fost suficientă pentru ca alegătorii nedeciși să-l aleagă pe Trump).

Care dintre cei doi ar fi un președinte potrivit cu capacitatea, puterea, viziunea de a găsi soluții pentru imensele probleme – de sănătate, economice și sociale – ce zguduie societatea americană? Nu exagerăm dacă folosim cuvântul ”imense”, deoarece asta este realitatea. Ascultându-i pe cei doi candidați, atât declarațiile și proiectele lor, cât și cele spuse la confruntările televizate, răspunsul ar fi greu de dat. Paradoxal, americanii se găsesc în situația să aleagă între două personalități complet diferite: exuberantul Trump vizavi de cenușiul Biden. Un lucru este însă clar: nici Trump, nici Biden nu întruchipează imaginea (poate falsă) pe care lumea o face despre ”cel mai puternic om al lumii”. Deși practica a arătat că această imagine nu este una statică. În istoria alegerilor prezidențiale americane au existat președinți care la început păreau personalități mai șterse, dar au dobândit prestigiu în urma rezultatelor obținute în cei patru sau opt ani de mandat. Pentru mine, exemplul cel mai concludent este Ronald Reagan, care dintr-un actor de filme de categoria B (dar având o oarecare experiență politică) a devenit unul dintre cei mai performanți președinți americani, reușind să dea impulsul care a determinat prăbușirea Uniunii Sovietice, în primul rând prin programul ”războiul stelelor”. Probabil că ideea nu-i aparținea, dar el s-a înconjurat cu consilieri de excepție, a înțeles ideile lor și i-a ascultat, o calitate rară la un președinte (nu numai american). Numai că, în cazul de față exemplul nu se aplică. Rareori s-a întâmplat ca Donald Trump să manifeste această calitate, de obicei prea târziu, după ce a făcut câte o gafă care trebuia îndreptată. Se pare că Biden ar avea o astfel de disponibilitate.

În cei patru ani de mandat, Donald Trump a căutat și uneori a reușit să-și pună în aplicare unele dintre promisiunile electorale care serveau lozincii lui preferate, ”America first”. Merită să amintim atitudinea lui față de Israel și anume mutarea ambasadei americane la Ierusalim și recunoașterea acestuia drept capitala Israelului, încercarea de a atrage statele arabe prin planul său de pace în Orientul Mijlociu, rolul de intermediar în normalizarea relațiilor dintre Israel și trei state arabe. Aceste demersuri au fost făcute în primul rând pentru satisfacerea unei mari categorii de alegători din SUA, așa-zișii „sioniști creștini”, evanghelicii care consideră pământul Israelului drept țara Bibliei, unde ar trebui să domine pacea. Sigur că va fi și spre binele Israelului și poate că într-adevăr va deschide calea spre o pace în regiune care, paradoxal, tot datorită politicii lui Trump de retragere a Americii din zonă, este deocamdată un pod prea îndepărtat. Dar alte tentative de politică externă ale lui Trump, făcute din impuls, fără pregătiri sau analize prealabile, fie au eșuat –încercarea de apropiere de Coreea de Nord – fie au consecințe nefaste pe plan internațional și aici mă refer la retragerea SUA din diferitele acorduri internaționale legate de climă sau dezarmare.

Problema este că în campania prezidențială americană accentul se pune mai ales pe ce se întâmplă în țară, în primul rând evoluția situației economice. Chiar dacă în primii ani ai mandatului Trump a pus în aplicare promisiuni electorale legate de relansarea industriei americane, crearea de noi locuri de muncă, încercarea de stăvilire a imigrației, uneori cu măsuri care au fost respinse de tribunale, ultimul an a fost martorul unor mișcări sociale antirasiste, de multe ori anarhice, o ilustrare a faptului că Statele Unite mai au de lucru cu democrația. La toate acestea s-a adăugat pandemia de coronavirus.

O analiză recentă a publicației Forbes atrage atenția asupra unor slăbiciuni inerente ale lui Trump, legate de neîndeplinirea unor promsiuni. Când a venit la putere, Trump a criticat vehement așa-numitul proiect ”Obamacare”, o reformă a administrației democrate în domeniul sănătății. Începând din 2017, scrie revista, Trump a promis de cel puțin 15 ori un plan propriu de reformă, ultima dată în această lună. Rezultatul este zero. Același lucru este adevărat legat de proiectele de infrastructură, reforma în domeniul imigrării, în educație sau justiție. „De fapt, înclinația lui Trump de a vorbi despre iminenta prezentare a unui plan este unul dintre instrumentele sale retorice frecvente”, scrie revista care îl acuză pe Trump de lipsă de strategie și de direcție, dând ca exemplu abordarea pandemiei de coronavirus. Cred că este inutil să intrăm în detalii asupra poziției președintelui american legată de pandemia pe care, practic, o minimalizează, nu dorește să recunoască consecințele ei dramatice pentru societatea americană și prin declarațiile sale încearcă să inducă un optimism fals. Mai mult, unele dispoziții ale lui au îngreunat luarea unor măsuri necesare de către direcțiile de sănătate. În consecință peste 70 la sută dintre americani au apreciat că Trump nu a reușit să administreze corespunzător această problemă. Pe de-altă parte, în pofida pandemiei,economia americană dă semne de relansare, chiar dacă nu în toate sectoarele, ceea ce acționează în favoarea lui Trump.

Este unul dintre factorii care explică de ce mari segmente ale populației rămân în continuare în tabăra republicană. Ele agreează stilul impulsiv și uneori haotic al lui Trump, discursurile lui în care face apel la „patriotismul” americanilor, conceptul de ”America first”, avantajos americanilor, deși afectează contextul internațional. Sunt cei care cu siguranță își vor da votul pentru el.

Joe Biden este opusul lui. Complet lipsit de carismă, discursul lui s-a dovedit mai rațional, mai bine gândit, mai concret dar, au stabilit analiștii, și mai plictisitor. A vorbit și el, dar cu reținere, despre politica americană în Orientul Mijlociu și păstrarea câștigurilor americane, reluând abordarea administrației democrate privind pacea în Orientul Mijlociu. Are un plan detaliat pentru confruntarea cu pandemia de coronavirus, pentru problemele sociale și rasiale. Nu sunt proiecte îndrăznețe, echipa lui probabil s-a gândit să nu fie etichetat ”prea de stânga”, în condițiile în care Trump îi sperie pe americani cu spectrul comunismului, odată cu venirea la putere a unui președinte democrat. Și mai are o slăbiciune: vârsta. Oricum am lua-o, este un om bătrân. Trump este cu patru ani mai tânăr, deci diferența de vârstă nu este chiar atât de mare, dar pare mult mai viguros, mai energic.

Chiar dacă amândoi candidații prezintă, cel puțin în ochii alegătorilor, o serie de calități, este păcat că din rândurile celor două partide –Democrat și Republican – nu s-au ridicat oameni mai tineri, personalități puternice care prin prezența, programele și viziunea lor să imprime o altă dinamică, o perspectivă nouă pentru Statele Unite. În condițiile actuale, americanii au de ales doar între impulsivul Trump sau moderatul Biden. În 3 noiembrie vom vedea ce preferă alegătorii.

Eva Galambos