La cinema, la Cluj, în secolul trecut

De o bună bucată de vreme nu am mai pus piciorul în cinematografe. Îmi displac „multiplex”-urile din mall-uri, unde sunt programate superproducţii superficiale, împănate cu efecte speciale.

Am fost totuşi la film, la festivaluri şi la proiecţiile ocazionate de diferite evenimente, dar – din păcate – nici acolo nu am ajuns prea des. Am impresia că odată cu dispariţia filmelor pe peliculă, a aparatelor de proiecţie care bâzâie, a sălilor de cinema colbuite de timp, cu scaune care scârţâie, s-a dus tot farmecului „mersului la cinema” care, cu decenii în urmă, era un eveniment aşteptat cu nerăbdare.

Dacă nu mă înşel, primul film – maghiar, întitulat La patru paşi de graniţă – l-am vizionat cu mama, la Cinema Progresul[1], din curtea Palatului Bánffy, din Piaţa Libertăţii (azi Unirii).

Palatul Bánffy când încă în curtea lui mai exista Cinema Progresul

Mai întâi am stat la coadă pentru bilete, înghesuite lângă o balustradă care se afla puţin deasupra capului meu. Apoi, bucuroase că am mai apucat la bilete, am intrat în sala plină de lume şi ne-am căutat repede locurile. M-au mirat grozav scaunele rabatabile, care pocneau tare atunci când le coborai şi aveau tendinţa de a se ridica la loc dacă nu te aşezai iute pe ele. Ba mai mult, dacă nu erau destul de greu (de pildă un copil uşurel ca mine) trebuia să te tragi la marginea scaunului ca să-ţi păstrezi echilibrul. S-a stins lumina şi degeaba mi-am tot sucit gâtul ca să pot vedea, cât de cât, printre capetele celor doi spectatori din faţa mea, nu am prea reuşit, aşa încât nu ţin minte decât faptul că se vorbea în limba maghiară, precum şi fascicolului luminos care traversa sala şi proiecta pe ecran imaginile, din ale căror frânturi nu am prea înţeles nimic. Dar, fiind un copil disciplinat, am stat până la sfârşit fără a protesta.

În consecinţă nu m-am prea îndemnat să mă duc la cinema, iar următorul film (color) aveam să-l vizionez la Moscova (în 1959) – pe ecran panoramic – unde am văzut imagini enorme, care păreau că mă înconjoară, dar nu am înţeles nimic. Tot la Moscova am văzut prima oară şi un televizor, care arăta ca un aparat de radio cu ecran micuţ, amplasat într-un dulăpior furniruit şi decorat cu intarsie.

Plăcerea de a merge la film a apărut în clasa a doua primară, după ce ne-am mutat în locuinţa de pe strada Vasile Alecsandri, numărul 10. Şi asta pentru că se întruniseră două condiţii: ştiam să citesc destul de repede ca să pot urmări cât de cât textele traducerii (filmele, îndeobşte sovietice, erau subtitrate simultan în română şi maghiară) şi să înţeleg, în mare, acţiunea şi – ceea ce era esenţial – casa noastră se afla la o aruncătură de băţ de cinematograful Muncitoresc[2], de pe strada Sindicatelor.

Cinematograful Muncitoresc a fost demolat. Astăzi în locul lui se află ţanţoşul hotel din imagine

Mă duceam destul de des la film, la orele prânzului sau după amiaza devreme (filmele începeau de la orele 9.00, 11.00, 13.00, 15.00, 17.00, 19.00, şi 21.00 şi durau circa două ore) împreună cu copiii din curte sau din vecini. Cel mai mult ne plăcea să stăm la balcon (atunci când sala era plină se deschidea şi balconul), să privim capetele spectatorilor din stal, să ne foim, să şuşotim şi să zornăim pungile de hârtie cu bomboane. De obicei cumpăram bomboane acrişoare sau de malţ, care erau mai ieftine, dar dacă aveam ceva mai mulţi bani, ne “dedulceam la bomboane „păpuşă” sau „periniţe” umplute. Uneori ne ne delectam cu bomboane de ciocolată „puişor” (albastre şi roşii), şutite de la băcănia din colţ, unde erau aşezate pe o tavă de sticlă cu picior, deasupra galantarului cu bomboane vrac, şi profitând de neatenţia vânzătoarei, puteai să-ţi îndeşi câteva în buzunar.

Nu rareori se „rupea filmul”, se aprindea lumina şi noi ne ridicam în picioare, iscodind geamlâcul înapoia căruia proiecţionistul (un privilegiat care vedea toate filmele) se străduia să lipească pelicula sau să repare defectul aparatului. În câteva minute lumina se stingea din nou, aparatul de proiecţie reîncepea să zumzăie şi noi continuam să urmărim filmul, devenit şi mai atrăgător după suspansul pauzei.

Era pe la începutul anilor 1960 şi, pe lângă filmele sovietice alb-negru, îndeobşte despre război (Balada soldatului, Pace noului venit) am urmărit cu sufletul la gură filmele franţuzeşti (color) de capă şi spadă, cu Cavalerul Pardaillan, care se duela din cele mai inedite poziţii.

Uneori mă duceam la film cu părinţii, la proiecţiile de seară. Ţin minte lumina galbenă din hol, chipul obosit al casieriței care ne vindea biletul (de 1.50 lei), publicul care aştepta ciopor în hol sau în curtea cinematografului (unde odată am privit uluită un „înghiţitor de flăcări” care s-a produs în faţa celor care aşteptau să intre la cinema). Ne întâlneam cu cunoştinţe de-ale părinţilor mei. Erau numai adulţi, ceea ce mă dezavantaja, întrucât de cele mai multe ori nimeream locuri în spatele unor domni înalţi sau al unor doamne cu coc. Atunci începea operaţiunea de schimbare a locurilor cu mama sau cu tata şi, în final, mama aşeza sub fundul meu un jerseu împăturit sau poşeta ei, ca să fiu mai înaltă. Unele filme, precum Pe Donul liniştit, aveau mai multe serii, care se difuzau la interval de una sau mai multe săptămâni. Tot la cinema Muncitoresc am văzut Raidul vărgat, o producţie sovietică în culori, la care m-am distrat copios. (Spre uimirea şi bucuria mea, l-am găsit pe internet).

Peste câţiva ani ne-am mutat într-un cartier nou, mai îndepărtat, şi nu ne mai puteam duce la film când ne tăia capul, mersul la cinema devenind un eveniment dinainte programat. Mai întâi ne informam ce filme rulau sau urmau să ruleze în oraş, poposind în gangul cu afişe din centrul oraşului. Pe una din laturile gangului care dădea în strada Bob erau afişate filmele săptămânii, iar pe cealaltă, cele care aveau să fie difuzate în săptămâna următoare. Ba mai mult, în prima vitrină – sub genericul „În curând” – era semnalat cel mai important film care urma să ruleze într-o lună sau două.

Cinematograful Progresul, din curtea Palatului Bánffy, a fost demolat, astfel încât puteam alege între cinematografele din zona centrală: Maxim Gorki[3] (un cinematograf elegant, cu balcon, unde-mi plăcea să mă duc) Tineretului[4] şi Timpuri Noi[5], sau cele mai îndepărtate, 23 August[6] şi Steaua Roşie[7]. Ultimul era un cinematograf destul de sordid, la care nu ţin minte să fi fost vreodată.

Era perioada difuzării producţiilor franco-italiene, cu superbele lor protagoniste: Gina Lollobrigida, Sophia Loren, Claudia Cardinale şi chipeşii Jean Marais, Gérard Barray, ale căror fotografii (alb-negru şi uneori color) se vindeau la chioşcurile de ziare, iar copiii (nu şi eu) le colecţionau de zor.

Rulau şi filme de aventuri, precum Winnetou, dar şi superproducţii: Spartacus, Mongolii, Cartagina în flăcări.

Curând s-a inaugurat noul cinematograf Republica[8], din incinta blocului nou din Piaţa Mihai Viteazul (de unde fusese mutată piaţa agroalimentară). Încă dinainte de deschiderea oficială se aflase că sala avea ecran panoramic şi era astfel construită, încât toţi spectatorii puteau vedea bine ecranul.

În primele săptămâni cererea de bilete era foarte mare, astfel încât noi nu am apucat la ele. Atunci am aflat că persoanele de vază şi ziariştii aveau legitimaţii cu care puteau intra oricând la cinema pe gratis şi că locurile foarte bune erau rezervate fericiţilor posesori ai acestor legitimaţii. Biletele pentru locurile nesolicitate erau vândute cu câteva minute înainte de începerea spectacolului. Dacă erai pe fază puteai să prinzi un astfel de bilet, dar de obicei ele ajungeau la prietenii şi cunoştinţele directoarei de la “difuzarea filmelor”sau, în cel mai bun caz, ale casieriţei.

Sala de la Cinema Republica

Dacă nu mă înşel, primul film vizionat la Republica a fost unul sovietic: Tragedia optimistă. Noua sală de cinema era spaţioasă, construită în trepte (aşa că într-adevăr puteai vedea fără să-ţi cauţi nişa dintre cei doi spectatori din faţa ta). Pe tavan erau amplasate nişte corpuri de iluminat de diferite dimensiuni, care sugerau bolta cerească cu planete. Filmul panoramic (cu care mă întâlnisem cu ani în urmă la Moscova) nu mi-a plăcut nici acum. Siluetele mi se păreau disproporţionate şi agresive. La Republica am văzut primele westernuri cu John Wayne, care i-au captivat pe colegii mei (nu şi pe mine). Îmi plăcea să mă duc la cinematograful Timpuri Noi, unde filmele rulau fără întrerupere şi puteai intra oricând, să vizionezi un film de la mijloc până la sfârşit şi apoi să rămâi ca să-l vezi de la început până la secvenţa care rulase în momentul în care ai intrat. Aşa am văzut comediile mute cu Stan şi Bran, spumoase la propriu şi la figurat.

Cam în aceeaşi perioadă a apărut (cel puţin eu nu-mi amintesc să fi existat şi înainte) interdicţia ca tinerii sub o anumită vârstă să vizioneze anumite filme. Este motivul pentru care nu am putut intra la Rocco şi fraţii săi, film pe care aveam să-l văd abia peste câteva decenii, după 1990. Am reuşit, în schimb, să văd Un bărbat şi o femeie, ţinându-mă de mână cu primul meu prieten. Nu împlinisem vârsta „permisă”, dar controlorul de bilete a închis ochii.

Saltul calitativ s-a produs în 1968, când am ajuns să învăţ la Liceul Emil Racoviţă, aflat la doi paşi de cinematograful care anterior se numise Tineretului, dar de curând fusese redenumit Arta şi, odată cu numele, i-a fost schimbat şi profilul.

În acele timpuri de relativă relaxare şi deschidere către Occident, se importau şi altfel de filme, care ne îndemnau să aprofundăm cele văzute, să descifrăm tâlcul, să învăţăm să privim dincolo de imagini, să ascultăm dincolo de dialoguri şi, mai ales, de tăceri. De obicei miercuri chiuleam de la ultima oră (de muzică) şi ne duceam la film, la cinematograful Arta, aflat în incinta unuia dintre edificiile emblematice din centrul Clujului: Palatul Sebestyén (de-acum naţionalizat).

Sala (poate cea mai frumoasă din Cluj) semăna cu un teatru de buzunar, judecând după scena din faţa ecranului (unde odinioară era amplasat pianul care acompania filmele mute) încadrată de ghirlande de frunze aurii, stâlpii decoraţi cu romburi care flancau rândurile de scaune şi tavanul casetat pe care regăseai aceleaşi romburi. Chiar dacă zugrăveala se decolorase, ambianţa vădea eleganţa de odinioară.

În binecuvântații ani de liceu (1968-1971) am vizionat la Cinema Arta filme precum: Blow Up, Anul trecut la Marienbad, am admirat-o pe Julie Christie în Billy mincinosul şi Mesagerul, am urmărit fascinată filmele lui Antonioni: Aventura, Noaptea, Eclipsa şi Deşertul Roşu, dar şi Cuţitul în apă, în regia lui Roman Polanski. Erau filme care ne dădeau de gândit, pe care le disecam apoi în discuţii care durau zile întregi. Tot aici am văzut şi câteva filme româneşti care merită amintite, Duminică la Ora 6 şi Răutăciosul adolescent, dar – din păcate – nu şi Reconstituirea.

Uneori coboram din sferele eterice ale filmelor de artă şi cădeam pradă senzaţiilor tari din Păsările – la Cinema Republica – (după care un răstimp tresăream la orice fâlfâit de aripă) sau eram impresionată până la lacrimi de drama tânărului Philip, din Vă place Brahms?.

Ţin minte exact ziua în care am văzut filmul, tot la Cinema Republica. Tocmai încasasem primul (şi ultimul) patru la teza de matematică şi, ca să mă consolez, m-am dus la film cu colega mea de bancă, de la 13.00-15.00, fără a-mi anunţa părinţii. Când am ajuns acasă, pe la ora patru după amiaza, tata era disperat, neştiind pe unde să mă caute. Pe atunci (lucru greu de imaginat) nu existau telefoane celulare, iar eu nu am catadicsit să sun de la un telefon public, cu fise de 25 de bani. Am fost certată zdravăn, după care m-au trimis să mănânc. La masa de prânz aveam supă de varză (lucicoş, cum îi spunem noi în Ardeal), iar lacrimile mele curgeau şiroaie în farfuria cu supă, stârnite de o combinaţie complicată între ciuda că luasem patru la matematică, necazul că am fost certată şi empatia faţă de durerea tânărului şarmant (Anthony Perkins) abandonat de frumoasa femeie matură (Ingrid Bergman). De-a lungul anilor, am revăzut filmul de mai multe ori şi, într-o altă etapă a vieţii, am căinat-o mai degrabă pe protagonistă…

În iulie 1971, la nici o lună după bacalaureat, au fost adoptate Tezele din Iulie, care aveau să schimbe radical politica culturală din România, influenţând (negativ) atât filmele importate, cât şi cele realizate în ţară.

În anul întâi de facultate toată lumea a fost cuprinsă de frenezia Love Story, L-am văzut la cinema Republica, stând în rândul întâi (numai acolo am mai găsit bilete).

Epilogul nostim al acestui adevărat eveniment cinematografic, care a impresionat sufletele sensibile din Cluj, s-a petrecut la examenul de Analiză Matematică din sesiunea de iarnă. Cursul ni-l preda academicianul Tiberiu Popovici, aflat atunci la o vârstă destul de înaintată. Una dintre colegele noastre, o unguroaică frumuşică, neştiind subiectul de pe bilet, tăcea mâlc şi privea în gol cu melancolicii ei ochi verzi. Academicianul Popovici, aflat încă sub efectul Love Story, a întrebat-o dacă e tristă din cauza morţii lui Jennifer. Colega noastră a început să lăcrimeze, iar profesorul i-a dat nota de trecere.

În anii care au urmat, arareori am mai avut ocazia să văd un film bun, eventual să revăd filmele vechi, de-acum cu alţi ochi, în zilele Cinematecii din sala mare a Casei de Cultură a Studenţilor, eveniment care devenise un adevărat act de rezistenţă culturală.

În anii 1980 au apărut şi la Cluj videoplayerele şi uneori apucam să vedem şi filme bune.

Sala renovată a cinematografului Arta

Odată cu sfârşitul secolului XX, s-a încheiat existenţa majorităţii cinematografelor tradiţionale din Cluj. Totuşi, două dintre ele – Florin Piersic şi Victoria – se luptă să supravieţuiscă, iar Cinema Arta a fost renovată, şi-a recăpătat vechea strălucire şi se dedică Filmului (cu F mare), prin grija unei descendente a familiei Sebestyén.

Andrea Ghiţă

Datele privitoare la istoria cinematografelor au fost luate dintr-un articol în limba maghiară https://hu.wikipedia.org/wiki/Kolozsv%C3%A1ri_mozik_list%C3%A1ja


[1] Cinematograful construit în anii 1920 de unul dintre baronii Bánffy, care spera în redresarea financiară a familiei, a purtat mai întâi numele Corso, apoi Capitol. În anii 1960 cinematograful Progresul a fost demolat, curtea palatului baroc recăpătându-şi eleganţa de odinioară.

[2] Cinematograful înfiinţat în 1920 a purtat, pe rând, numele de Muncitoresc, Rio, Rákóczi şi apoi din nou Muncitoresc. După 1990 cinematograful a fost închis, iar în 2002 clădirea a fost demolată.

[3] Sala de cinema din incinta Casei Armatei (actulul, dar şi fostul Cerc Militar) a fost înfiinţat în 1931 şi purta numele de Royal. În comunism s-a numit, pe rând, Popular, maxim Gorki şi Victoria, numele pe care-l poartă şi azi.

[4] Sala de cinema din incinta Palatului Sebestyén, deschis în 30 octombrie 1913, a purtat pe rând numele de Select, Universităţii, Tineretului şi apoi Arta. În 2012 a fost închis, dar a fost renovat şi redeschis de curând.

[5] Sala de cinema din clădirea fostului sindicat al industriaşilor, din Piaţa Unirii, a fost înfiinţat în 1945 şi, înainte de naţionalizare, purta numele de Fórum

[6] Sala de cinema din impozanta clădire învecinată cu palatul Urania de pe actuala stradă Horea, a fost deschisă în decembrie 1910 şi iniţial purta numele Apollo, apoi Urania, Arpad, din nou Urania, apoi 23 August, iar după 1990, Favorit. Cinematograful a fost închis în anii 2005-2006.

[7] Sala de Cinema din apropierea pieţei agro-alimentare, într-o clădire ca o hală, s-a înfiinţat la începutul anilor 1930. Iniţial purta numele de Edison, apoi Erdély, din nou Edison, Corso, iar după naţionalizare Steaua Roșie. A fost închis în 1990.

[8] Cinematograful înfiinţat în 1963, din 2011 poartă numele lui Florin Piersic

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

32 Comments

  • Herzlinger Oscar commented on October 19, 2020 Reply

    “Cam în aceeaşi perioadă a apărut (cel puţin eu nu-mi amintesc să fi existat şi înainte) interdicţia ca tinerii sub o anumită vârstă să vizioneze anumite filme. Este motivul pentru care nu am putut intra la Rocco şi fraţii săi, film pe care aveam să-l văd abia …………” (DIN ARTICOL)
    Era in anul scolar 1938/1939 eu elev in cl.I-a la liceul Gh.Maior din Gherla.Intr-o duminica o ruda adulta a fost in vizita si m-a dus la cinematograf. Nu-mi amintesc ce film am vazut, dar surpriza a venit a doua zi cand am fost convocat la directorul liceului, unde a fost si o comisie de profesori. Ei m-au interogat cu fel de fel de intrebari ce fel de film a fost, ce am inteles etc. Imi amintesc ca eu le vorbeam numai de eroul pozitiv ca imi placea. Eu am scapat cu o mustrare si scaderea notei la purtare dar erau cazuri cand asemenea abateri erau sanctionate cu eliminare din liceu pe o perioada mai scurta sau mai lunga.

  • BORIS MEHR commented on October 19, 2020 Reply

    am citit și eu cu mare plăcere aminririle ANDREEI GHIȚĂ, am vizionat cam toate filmele pomenite și în comentarii, aș remarca faptul că azi cinematografia trece și ea printr-o criză, capodoperele nu se nasc ușor, efectele tehnice derutând spectatorul în daina conținutului emoțional

  • Marica Lewin commented on October 19, 2020 Reply

    Este un amplu , frumos și emoționant articol , care evoca anii copilăriei și tinereții noastre prin prisma cinematografului .
    Ai reușit sa ne unești pe toți cititorii revistei Baabel intr- o mare familie , cea a iubitorilor de filme din sec XX, din România, la virsta cind sala de cinema era pentru noi o poarta spre viitor, spre lume, spre necunoscut. Filmele ne hrăneau cu idealuri, vise, iluzii, aspirația spre fericire, dar și cu lacrimi, tristete, minia împotriva nedreptății sociale, și a destinului.
    Prin filme l- am descoperit pe Tennesse Williams; poate iti amintești “ Vara și fum”, “ Noaptea Iguanei”, “ Un tranmvay numit dorința”. Și n-am sa uit un film rusesc, “ Sfioasa”, pe care l- am văzut cind eram mică, împreuna cu părinții mei.
    După zeci de ani , mi- am dat seama ca “ Sfioasa” era realizat după o nuvela a lui Dostoyevsky, o bijuterie, o capodopera a imensului romancier.
    Și in anii acestea, la batrinete, cind sunt deprimata, sau am ceva pe suflet, sau simplu, vreau sa evadez din anonimat, ma duc la cinema. Mi- a rămas un credincios prieten.
    Multumesc, Andrea.

  • Thomas Lewin commented on October 17, 2020 Reply

    Detaliile privind sălile și ambianța mă ajută să -mi pun în ordine amintirile din Cluj.

  • Thomas Lewin commented on October 17, 2020 Reply

    Frumos!M-ați ajutat să dau un contur mai precis propriilor amintiri,cu Vikingii,Tamango,Cocoșatul,Roșu și negru….

  • iuliana socea commented on October 16, 2020 Reply

    În nenumărate pasaje ale acestui articol ( ce mi-a mers la inimă ), mă regăsesc şi eu.Primele mele “descinderi ” la cinematograf (la Alba-Iulia , nu la Cluj ), se concretizau în urmărirea în tăcere , fără întrebări, a unor imagini din care nu înţelegeam nimic , până când , acasă , mama îmi repovestea acţiunea filmului pe care l-am vizionat .
    A urmat Hunedoara, la sala “Maxim Gorki”, un film al cărui titlu se afla pe buzele tuturor : “VAGABONDUL” cu Raj Kapoor; l-am vizionat împreună cu părinţii şi au urmat comentarii şi dezbateri urmate de concluzii educative .
    La Cluj, primul meu contact cu lumea cinematografiei nu a fost un film, ci un edificiu – cinematograful “Republica” pe care l-am admirat împreună cu grupul de elevi din Hunedoara , plecaţi în excursie prin ţară cu vagonul de tren închiriat. Deşi n-am avut timp să vizionăm nici un film, am fost cu toţii impresionaţi de ideea de ecran panoramic.
    Mai apoi, în anii studenţiei, am trecut frecvent pragul acestui cinematograf, ca şi al altora : “Muncitoresc” (era mai ieftin şi se găseau mai uşor bilete), “Favorit”, “Tineretului” (Arta), “Victoria” şi mai aproape de zilele noastre -“Dacia”din Mănăştur .
    Am vizionat şi eu filme ce m-au impresionat, precum “Zboară cocorii”, “Pe Donul liniştit”, am râs la “Raidul vărgat”, m-a marcat “Vă place Brahms?”, am lăcrimat la “Love story” (după ce am vărsat lacrimi în prealabil, când am citit povestea) şi multe altele.
    Ar mai fi destule de spus (amintiri sunt cu duiumul), voi menţiona doar un episod petrecut cu ocazia vizionării filmului de desene animate “Pisicile aristocrate”împreună cu Laura (fetiţa mea de trei ani la acea vreme). Rula la cinema “Victoria” şi aveam locuri la balcon de unde se vedea bine ecranul. Mi-am aşezat haina alături, pe scaunul gol din stânga mea şi când mă întorc spre dreapta, unde şedea Laura, copilul nu-i! Mi s-au tăiat picioarele şi, deodată, apare fetiţa mai sus cu o treaptă, în rândul următor . Ce s-a întâmplat? Când Laura a vrut să se aşeze bine, fiind uşoară, fundul rabatabil al scaunului s-a ridicat şi, mică fiind, a căzut între acesta şi spătar şi a ieşit prin spatele scaunului, în rândul de deasupra . După spaima de o clipă, am făcut amândouă haz de necaz şi ne-am distrat copios la film.
    Aş mai menţiona că păstrez şi azi într-un sertar, albumul confecţionat de mine, care cuprinde fotografiile de artişti adunate de şcolăriţa de pe vremuri .
    Nu pot încheia fără să remarc, dragă Andrea , că articolele tale stârnesc nu doar comentarii ci şi amintiri .

    • Andrea Ghiţă commented on October 16, 2020 Reply

      Mulţumesc mult pentru comentariul acesta amplu.

    • Theodor toivi commented on October 17, 2020 Reply

      Felicitari pentru Vagabondul cu Raj Kapoor şi “Zboară cocorii” cu Tatiana Samoilova…

  • MARINA ZAHAROPOL commented on October 16, 2020 Reply

    Sunt impresionată de redarea vie si surprinzator de exacta, de care eu nu as fi in stare; amănuntele legate de filmele pe care le-am văzut in acea perioada s-au estompat, deși ele au avut un efect similar asupra mea.  Datorită acestor calități intrinsece, articolul Andreei se deruleaza in imaginatia mea ca un film el însuși, alcatuit din imagini vizuale si nu ca o evocare realizata prin insiruirea de cuvinte.  Si vad acest film imaginar cu aceeasi placere cu care am vizionat filmele bune la acea epoca in București.

    • Veronica Rozenberg commented on October 16, 2020 Reply

      Ce frumos ai scris Marina, si ce adevarat 🙂

  • Theodor toivi commented on October 16, 2020 Reply

    Carmen de la Ronda. Da, am vizitat odata pitoreasca localitate spaniola…

    • Andrea Ghiţă commented on October 16, 2020 Reply

      Ţin minte şi eu filmul în care juca superba actriţă Sara Montiel (iubirea platonică a lui Franco?)

  • Theodor toivi commented on October 16, 2020 Reply

    Trebuie sa amintesc Carman de la Ronda cu Sara Montiel , Maurice Ronet si Amedeo Nazzari si superba (pe atunci) Marina Vladi in Vrajitoarea…

  • Mirjam Bercovici commented on October 16, 2020 Reply

    Sunt o mare amatoare de cinema încă din copilărie. La Câmpulung exista un singur cinema .și dacă eram cuminte mi se dădeau cei 7 lei, cât costa biletul ca să mă duc Sâmbătă la matineu. Când sora mea a împlinit 4-5 ani, am fost obligată s-o iau cu mine. Pe atunci erau filmele mute și o doamnă cânta la un pian ceva care nu avea legătură cu subiectul. La sfârșit ne ridicam în picioare pentru a asculta imnul regal

    • Andrea Ghiţă commented on October 16, 2020 Reply

      Ar fi inteersant să scrieţi un articol despre asta.

  • Eva Grosz commented on October 16, 2020 Reply

    Și nouă ne-ai adus aminte de filmele din acel timp.
    Chiar dinainte de nașterea ta.
    Pot spune că față de cantitatea de filme care se vând la tone astăzi …cu unele excepții , între acele filme din anii50-60 erau unele apreciabile. Nenorocirea era că înainte de fiecare film trebuia să vezi știrile, de multe ori pe Ceau….Soțului meu îi plăcea artista Alida Vali, Claudia Cardinale , Erau filme care erau producție maghiară : Ludas Matyi, Magnas Miska cu cei trei frați Latabar, Undeva în Europa [Valahol Europában ]1948 cu Gábor Miklos, Bánki Zsuzsa… a Pál utcai fiuk -Băieții din strada Pal . Cartea e tradusă și în ebraică și se numește Mahanaim ….Dar după ce am făcut un ghiveci din toate ,spun ce mi-a rămas mie în amintire : Balada Soldatului….Zboară Cocorii . Ana Karenina , tot ce e Visconti ,Fellini, dintre franceze-Umbrelele din Cherbourg ….Bourvil, Luis de Funnes , FERNANDEL …cum am putut să-l uit…văd că nu ajung la capăt….Ciulinii Bărăganului , O scrisoare pierdută…cui nu-i plăceau filmele …Andrea, eu zic că poți să ne scrii și partea a doua ….Cele mai frumoase amintiri…Mulțumim!!!

    • Andrea Ghiţă commented on October 16, 2020 Reply

      Mulţumesc şi eu. Articolul era şi despre cinematografele clujene. Ideea mi-a venit de la un concurs lansat de actuala proprietară a cinematografului Arta (moştenitoarea familiei Sebestyén) o tânără arhitectă îndrăgostită de film care a renovat cinematograful şi doreşte să adune cât mai multe memorii despre el. Acum trei ani am realizat un film despre David Sebestyén, străbunicul Monicăi şi moştenirea lăată de el. Poate fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=kSd2Ztx28bg. 29 de minute, dar merită – zic eu, cu subiectivitate.

      • Hava Oren commented on October 16, 2020 Reply

        Filmul despre familia Sebestyen mi-a plăcut foarte mult. Dar o să-mi permiți o doză de patriotism local: palatul Bohuș e mult mai frumos! Doar că din păcate arădenii nu au avut noroc de una ca Monica Sebestyen. Toată stima pentru restaurarea vechii săli de cinema!

      • Grosz Frideric commented on October 17, 2020 Reply

        Filmul realizat despre David Sebestyén e splendid . Construcțiile sunt atât de frumoase singure și împreună cu altele. Am pus filmul pe pagina mea de facebook ca să îl mai pot vedea.

        • Andrea Ghiţă commented on October 17, 2020 Reply

          Mulţumesc. David Sebestyén a fost un întreprinzător de succes şi un filantrop.

    • Veronica Rozenberg commented on October 16, 2020 Reply

      Ceausescu a venit al conducere in 1965, dupa moartea lui Dej la 19 martie 1965.

      NICIODATA, la nici un film pe care l-am vazut nu au fost publicitati cu Ceausescu, cel putin pana in 1975, cand am plecat eu in Israel.
      O fi inceput dupa, cand ambii si-au luat-o in cap.

      De altfel si aici inaintea unor filme, sunt adeseori reclame, nu intotdeauna dorite ale filmelor viitoare, care urmeaza a fi proiectate.

      • Andrea Ghiţă commented on October 16, 2020 Reply

        Într-adevăr am omis Jurnalul de ştiri care preceda filmele artistice. Erau foarte politizate şi adesea, pentru că după jurnal era o scurtă pauză pentru întârziaţi – ne duceam intenţionat cu întârziere, dar asta când eram deja ceva mai mare. În schimb, îmi amintesc cu plăcere de aşa-numitele “completări” atunci când filmele erau scurte, unele foarte frumoase şi instructive. La cinema Timpuri Noi nu era jurnal pentru că filmul rula nonstop.

        • Veronica Rozenberg commented on October 16, 2020 Reply

          Exact, era inca cinematograful Timpuri Noi, intre IC.Frimu si Lumina, dar probabil vorbim de timpuri noi diferite.

  • Veronica Rozenberg commented on October 15, 2020 Reply

    Extraordinara evocarea Andreei.
    Eu nu-mi amintesc cand am inceput sa vad filme, practic imi amintesc foarte vag ce am vazut, dar marea lor majoritate au fost in anii de liceu si facultate cand pe Bd. 6 Martie din Bucuresti, ulterior Bd. Gheorghiu-Dej (uitasem daca asa s-a numit si a trebuit sa verific in Internet :-), apoi pe cand am revenit se numea deja asa cum se pare ca a fost numit initial, Bd. Elisabeta, era si bulevardul cinematografelor, I.C.Frimu, Lumina, Victoria, Central, parca mai lipseste unul. Dar la Central se dadeau filmele de tipul celora, care astazi, in Israel se “dadeau la cinemateca”, filmele cele mai grozave.

    Am amintit aceste lucruri, pentru ca printre cele redate de Andrea, nu pot sa nu-mi amintesc, doua dintre filmele care la vremea aceea au avut un impact teribil asupra mea, este vorba de Cutitul in apa(Roman Polanski) si de Anul trecut la Marienbad (Alain Resnais).
    A mai fost si Padurea cu mesteceni (Andrzej Wajda)
    si Hotii de bicilete(Vittorio de Sica), si La Strada (Felini).
    Trebuie sa mentionez, ca de cel putin 20 de ani, in fiecare perioada de toamna, in vacanta de Sukot, am participat la Festivalul de filme de la Haifa, anul acesta editia a 36-a. Era un prilej de bucurie sociala si culturala, care in anul acesta a devenit o minuscula bucurie individuala ON LINE.

    Those were the days my friends…

    Once upon a time there was a tavern,
    Where we used to raise a glass or two.
    Remember how we laughed away the hours,
    Think of all the great things we would do.

    Those were the days my friend,
    We thought they’d never end,
    We’d sing and dance for-ever and a day,
    We’d live the life we choose,
    We’d fight and never lose,

    For we were young and sure to have our way.
    Lalala lah lala, lalala lah lala
    Just tonight I stood before the tavern,
    Nothing seemed the way it used to be.
    In the glass I saw a strange reflection,
    Was that lonely soldier really me.

    Those were the days my friend,
    We thought they’d never end,
    We’d sing and dance for-ever and a day,
    We’d live the life we choose,
    We’d fight and never lose,
    For we were young and sure to have our way.
    Lalala lah lala, lalala…

    Cântecul poate fi ascultat aici: mary hopkin songs – Bing video

  • Theodor toivi commented on October 15, 2020 Reply

    Vă mai amintiţi si de Alain Delon?

    • Andrea Ghiţă commented on October 15, 2020 Reply

      Bineînţeles că-mi amintesc. Toate fetele erau leşinate după el, iar cojocul purtat de el, era râvnit de toţi băieţii. Şi azi, în România, modelul respectiv de cojoc se numeşte “alaindelon”-

    • Theodor toivi commented on October 18, 2020 Reply

      Sunteti tinere si nu l-ati admitat pe Vladimir Drujnicov in Balada Siberiei…

  • Theodor toivi commented on October 15, 2020 Reply

    Mi-a facut placere evocarea filmelor care le-am vizionat in anii trecuti: stan si Bran, Love Stori, Vă place Brahms?,Aventura,,Păsările, Desertul Rosusi siGina Lollobrigida, Sophia Loren, Claudia Cardinale şi chipeşii Jean Marais, Gérard Barray s.a.m,d.
    Ati omis cred Gerard Philipe (Frumusetea Diavolului), Balada Siberiei, Zboara Cocorii, Volga Volga….

    In orice caz felicitari pentru evocare…

    • Eva Grosz commented on October 18, 2020 Reply

      Gerard Philipe….wow, cum de l-am uitat…Roșu și Negru în rolul lui Julien Sorel , Fanfan la Tulipe …ce actor !!!!

  • Hava Oren commented on October 15, 2020 Reply

    A fost surprinzător de ușor să fac transformarea Cluj – Arad și să mă revăd, cu câtă plăcere mergeam „la film” în copilărie. Cea mai veche amintire este Luis Mariano în „Cântărețul mexican”, de care nu mă mai săturam. Și spre deosebire de tine, eram o mare colecționară de „poze de artiști”.

    Cinematograful Arta îmi amintește de sala Studio din Arad, din Palatul Bohuș. Eu o găseam minunat de frumoasă. Numai că arădenii nu au renovat-o. Întreaga clădire se află într-o stare deplorabilă și mă tem că în curând nu vor mai avea ce renova…

    • Theodor toivi commented on October 15, 2020 Reply

      Exxtraordinar acest Luis Mariano. inclusiv in Secretul lui Marco Polo!

  • Tiberiu ezri commented on October 15, 2020 Reply

    Multumesc pentru acest articol plin de umor si de amintiri placute care mi-a mers la inima.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *