Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir.
Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă.
Un cățel cu freză de punkist și atitudine aristocratică abia catadixește să întoarcă capul. Soarele îi bate fix în ochi iar asta pare să-i facă mare plăcere.
Un domn în haină de piele care stă pe o bancă, scrie ceva pe telefon și zâmbește.
E 2 ianuarie și e un soare cald și blând de primăvară. Entuziasmul meu de început de an e acolo, aproape că-l pot simți, ca pe un sâmbure bine lustruit pe care-l pipăi și-l strecor înapoi în buzunar cu mulțumire. De parcă mi-s rude apropiate și uliul, și fazanul, și cățelul.
Să pornești la drum de dimineață fără scop precis și fără grabă. Să te oprești pe drum și să admiri copaci singuratici, munți cu zăpadă, cochilii de melci și case vopsite proaspăt în albastru. Să ajungi într-un orășel în care cafenelele sunt deschise în interior. Să te așezi la masă și să comanzi cafea cu frișcă. Să sorbi cu lăcomie și cu mirare frișca desfăcută în bulgărași moi care plutesc în ceașcă. Gesturile mărunte care revin încet. Da, parcă făceam asta mai demult, într-o altă existență. Zumzetul de voci din cafenea, oameni așezați la alte mese, chelnerița care întreabă dacă mai dorim ceva.
Îmi plac mult primele zile din an. Începutul. Foaia albă. Îmi plac liniștea, încetineala, amorțeala, seninatatea. Casele cufundate în somn. Magazine închise, vitrine întunecate. Ornamentele de Crăciun care atârnă stingher în lumina zilei și pe care în curând le vom strânge și le vom înghesui în cutii de carton. O sticlă de șampanie rămasă în mijlocul trotuarului. Panglici colorate, resturi de petarde și confetti. Străzile pe care abia trece câte o mașină.
Seamănă totul cu un armistițiu la care lumea întreagă a aderat. Nu ne luptăm, nu ne grăbim, stăm, ne bucurăm, așteptăm, dormim. Visăm, moțăim, citim.
Nu știu ce urmează să aducă acest nou an 2021, dar deocamdată pentru mine are gust de cafea cu frișcă și miros de câmp verde, supravegheat cu o severitate prefăcută de un uliu maroniu, care se lasă fotografiat plin de bunăvoință.
Doina Gecse-Borgovan
