Dincolo de buimăceala ceremoniei de închidere și de șocul trăit la aflarea unei Palme d ‘or care ne-a dat cu leuca în cap – despre care am vorbit în însemnările trecute – am nedreptăți juriul condus de nefericitul Spike Lee dacă nu am recunoaște că palmaresul de până la distincția supremă arată onorabil. Fără un mare simț al nuanțelor, de unde și cele două premii ex-aequo, record nedorit și de aceea nu prea întâlnit, semn al dificultății de a decide, dar și fără omisiuni supărătoare sau adrese derutante. Filmele câștigătoare au fost extrase dintr-un bazin a cărui încărcătură a coincis, în general, cu alegerile criticii internaționale, cu valul de simpatie ce se anunța în ultimele zile, dar dispunerea lor ierarhică arăta altfel. Desigur, subiectivitatea își spune și aici cuvântul. Când mă încumet la deconstrucția palmaresului, la reașezarea diferită a titlurilor, am în vedere opiniile finale ale multor comentatori. Marilor noastre favorite pentru Palme d ‘or, Memoria, al lui Apichatpong Weerasethakul

și Drive my Car al japonezului Ryusuke Hamaguchi  le-au revenit în final Premiul Juriului, respectiv Premiul pentru scenariu. Amândouă au fost printre cele mai așteptate titluri ale competiției. Primul – pentru că thailandezul, deja deținător al unei Palme în 2010 pentru Unchiul Boomee care își amintește trecutele sale vieți revenea cu un film ce făgăduia o altă călătorie în adâncurile secrete ale memoriei; celălalt – ne stârnea curiozitatea de a vedea cum înfruntă capcanele literaturii lui Murakami, punctul de pornire al scenariului.

Filmele lor ne-au făcut viața mai frumoasă la Cannes, ne-au îndepărtat, dacă nu de “marea înghețată din  noi”, cum ar fi dorit Kafka, în orice caz de tristețea mediocrității înconjurătoare. Cine cunoaște arta lui Apichatpong de a capta foșnetul imaginilor, va fi uimit de data aceasta de descoperirea unui film al secretelor sunetelor. Cum să descrii “căderea unei mingii de beton într-un puț metalic înconjurat de apă”? Există, undeva, un fel de arhivă sonoră cosmică, ne așteaptă, dacă știm să lăsăm în urmă pustietatea cotidianului.

Enigma cuvintelor, chiar și a celor îndelung repetate, mai ales dacă ele aparțin unor ființe dispărute, ne înconjoară și în filmul lui Hamaguchi. Bănuiesc că premiul pentru scenariu i-a fost acordat și ca un fel de omagiu indirect adus lui Haruki Murakami, deși îmi place să cred că juriul a apreciat consecvența cineastului care a inclus temele scriitorului în universul său personal, bântuit de ideea dispariției, a pierderii. Virtuozitatea  autorului include, de data aceasta,  o uluitoare navetă între două câmpuri literare, cel amintit, căruia i se adaugă prezența piesei Unchiul Vania, ca pretext de coagulare dramaturgică.  Protagonistul, regizor de teatru, pe cale de a monta un spectacol, găsește în replicile lui Cehov semnificații care îi înlesnesc comunicarea, îi decodifică înțelesuri cândva ignorate. Cuvintele, tăcerile, ba chiar muțenia – una dintre actrițele  spectacolului este surdo-mută, se exprimă prin semne traduse – circulă pe suprafața acestui film tulburător.

Sentimental vorbind, poate că mulți s-au așteptat ca, dacă tot s-ar fi cuvenit ca țara gazdă să fie onorată, atunci, cel puțin beneficiarul să poarte numele lui Léos Carax, fostul copil teribil al cinematografului francez, cel care de prea multă vreme duce cu el eticheta de artist blestemat.

Filmul său Annette, o dramă muzicală, gen căruia festivalul i-a deschis acum porțile, ascunde în povestea sa păcate omenești pe care fastul rock al punerii în scenă le sporește tristețea: făgăduințe uitate, gelozia, dar, mai ales, irepresibila invidie profesională aptă să transforme dragostea în ură și instinct criminal. Să admitem că Premiul pentru regie este adecvat.

Filmul care, după opinia multora, ar fi meritat săltat mai sus în configurația palmaresului a fost Genunchiul lui Ahed (Ha’ Berech) al cineastului israelian Nadav Lapid, cel care a împărțit  Premiul Juriului cu amintitul Apichatpong Weerasethakul.

Grand Prix, care precede la Palme d’ or, a răsplătit excesiv pelicula Un erou (Ghahreman), al cineastului iranian Asghar Farhadi, incert în strădania sa de a a-și înnoi dispozitivele narative, cu atât mai mult cu cât a împărțit distincția cu un surprinzător în prospețimea sa nou venit, finlandezul Juho Kuosmanen, autorul Compartimentului nr.6, emoționantă scurtă întâlnire dintre o studentă din Finlanda și un miner rus.

Dacă debutantului  în marea competiție tot îi era destinat un   Grand Prix ex-aequo, mai mult ca sigur că un tovarăș cum nu se poate mai nimerit ar fi fost Nadav Lapid, și el selecționat pentru prima oară în competiție. Proiectat în primele zile, Genunchiul lui Ahed – aluzie mai degrabă ironică la filmul lui Rohmer Genunchiul Clarei – a stimulat dorința atât de justificată în zilele noastre de a întâlni artiști îndrăzneți, provocatori, chiar dacă nu tuturor ne sunt foarte apropiate realitățile de pe ecran. Lapid mărturisea la Cannes preocuparea sa, mai veche de un deceniu, “de a exploata vena uni cinematograf foarte autobiografic, foarte politic, foarte fizic și, din punct de vedere formal, foarte aventuros”. Punct ochit, punct lovit. Ceea ce pe ecran începe ca o obișnuită pregătire a unui film (meseria autorului transferată personajului) se încarcă treptat de furia unui rechizitoriu împotriva instituțiilor statului;  împotriva “guvernului care nu iubește ființa umană”, a ministrului culturii “care nu iubește cultura”, împotriva  armatei care hrănește ura, trădarea, lașitatea. O diatribă a cărei violență este amplificată de un montaj halucinant, nemilos. Dacă în cinematograful clasic invocam tandra metaforă a “foarfecii montajului”, în noua eră pare a se lucra cu barda. Vom vedea până unde va merge aventura stilistică  a viitoarelor sale filme. În sfârșit, să ne oprim și într-o zonă a distincțiilor de nimeni contestate, de toată lumea salutate, într-o unanimitate greu de atins la Cannes, mai ales într-un an în care juriul nu a fost privit cu mare încredere.

Este vorba despre Premiile de interpretare, fără niciun ex-aequo –  slavă Domnului. Ele au consacrat doi tineri actori despre care se poate spune cu mâna pe inimă că au dus greul filmelor: Renate Reinsve în filmul lui Joachim Trier (Danemarca) Julie în 12 capitole (titlu de festival) și, respectiv, Caleb Landry Jones, actor american aflat în fruntea distribuției peliculei australiene Nitram de Justin Kurzel. Îi unește talentul și inteligența jocului. Altfel, fata ne trimite într-un mic paradis posibil, băiatul – în infernul violenței. În seara închiderii acestei ediții destul de ciudate, numele lor au fost o binevenită mângâiere.

Magda Mihăilescu