O poveste de vară

Un francez gentilom pe nume Paul Valéry spunea odată că realitatea e doar un caz particular al ficțiunii.

În clasa lor de-a doișpea erau 36 de elevi, între care se nimeriseră să fie 18 băieți și 18 fete. În liceul acela de mate-fizică, unde totul era ordonat, asta nici măcar nu constituia o știre. Chiar și eu aș fi trecut peste acest amănunt, dar imediat după examenul de bacalaureat s-a organizat banchetul de absolvire. La banchet fiecare băiat trebuie să conducă o fată, așa erau regulile atunci. Încă nu se inventaseră rânduielile astea noi, că se potrivește și băiat cu băiat, ori fată cu fată. În pragul banchetului, chiar și tocilarii clasei și-au scos pentru câteva zile nasul din cărțile de matematică ori culegerile de fizică și au început să-și privească colegele cu oarecare interes. Știau ei că fetele bune se dau repede – și cele rele la fel. Dar ei rușinoși erau, căci despre felul cum să abordezi o fată nu te învăța în manuale.

Iustin pusese ochii pe Iulia. Erau apropiați la catalog și din asta dedusese că ar putea fi apropiați și sufletește. Un fel de zodiac pe litere. Iulia avea de toate: era și frumoasă și premiantă, o combinație care ar putea îndepărta băieții, însă nu în cazul Iuliei, căci ea avea o inteligență calmă și neamenințătoare. Profa de chimie, care mereu îi bășcălea pe toți și nu-i mai scotea din 2 sau 3, de-i punea la corigență să-i doteze laboratorul, chiar și ea se purta deosebit cu Iulia. La chimie era cea mai bună din clasă, poate chiar din toată școala. Nu era de mirare, căci se pregătea de Medicină. Iustin își făcuse un plan. O să o invite la cofetăria aceea cu nume de floare din orașul lor și acolo, între o lămâiță și un doboș, îi va pune întrebarea capitală – Vrei să fii perechea mea la banchet? Dacă îl va refuza, va rămâne cu gustul acru de lămâiță. Dar dacă va accepta, va simți la plecare gustul dulce al glazurii de la doboș.

Amânase invitația până spre sfârșitul zilei, căci încă se lupta cu sine însuși. Iar din toate luptele pe care omul e nevoit să le poarte, lupta cu sine însuși e cea mai grea. Doar că atunci, în ultima pauză, înainte de ora de tehnologie, când tocmai crezuse că se biruise, îl auzi pe Narcis – craiul clasei – lăudându-se că a invitat-o la banchet pe Iulia și ea acceptase. Însă banchetul va fi doar preludiul – zise Narcis șmecherește. Și spunând asta, scoase din buzunarul de la uniformă niște chestii din alea împachetate în celofan, pe care le vindeau sârbii în piață doar atunci când erau siguri că nu e nici un milițian prin preajmă. Iustin nu știa exact ce sunt chestiile alea, dar simțea cum i se urcă sângele la creier. Dacă nu ar fi fost oameni în jur, l-ar fi luat pe Narcis și l-ar fi izbit cu capul de zid.

Iustin s-a dus singur la banchet. Din cauza lui, de partea cealaltă o fată a trebuit să meargă și ea singură, dar Iustin nu se mai simțea răspunzător pentru simetria școlii. Era de-acum absolvent, cu bacul luat, putea să se elibereze de reguli. De cum a ajuns la petrecere, s-a așezat pe un scaun cât mai aproape de perete – asta îi dădea siguranță. Lângă el nu s-a mai așezat nimeni. Câțiva se bâțâiau haotic pe ringul de dans, alții explorau sticlele de tărie la bufet, iar pe aleea întunecoasă din spatele clubului, pachete de hormoni, ținute în frâu de prea multă vreme, dădeau în clocot. Tibi Drăgan – băiatul cu stația și cu geamantane pline de muzică, avea experiență. Când vedea că se cam golește ringul, punea un Boney M. săltăreț, ceva cu Hurrah, hurrah, it’s a holiday. Când vedea că s-a făcut prea plin și stă să se reverse, băga un Ti Amo languros, numai bun pentru pipăială și atunci ăștia singuratici se retrăgeau cuminți în ungherele lor.

Iustin nu participa la tot acest flux și reflux. În lumea lui interioară el nici nu era acolo. Se vedea undeva la mare, într-un sat de pescari, scriind poezii pe care i le dedica Iuliei. Era tare frumoasă Iulia în iulie. Era frumoasă și în august, și în ianuarie, dar cea mai frumoasă era în iulie, probabil de aceea i-au și pus părinții numele ăsta. Iustin avea pasiunea poeziei, publicase deja la un cenaclu. Dar în sinea lui știa că e doar un poet mediocru. Poeții buni sunt duri. Bacovia a fost un dur, Baudelaire a fost un dur, Eminescu a fost nemuritor și rece. Iar el era blând, iar un blând nu va deveni niciodată un mare poet. Cel mult va deveni un poet nefericit, din aceia de care e plină lumea. Iar ele, fetele dintr-a XII-a, nu aveau loc pentru nefericire. Acum dansau în draci cu toți fericiții clasei. Iustin știa că altă ocazie de a fi împreună cu Iulia nu va mai avea, căci ea va fi de acum prinsă în caznele admiterii. Pe atunci se intra greu la orice facultate, dar la Medicină se intra cel mai greu. Norma de petreceri a Iuliei era limitată. De fapt era banchetul și atât. Voia deja să se dea bătut și să plece acasă.

Spre dimineață îl văzu însă pe Narcis, prăbușit peste o sticlă de rom cubanez, pe trei sferturi goală. Atunci a înțeles că misiunea lui încă nu se încheiase.

I s-a părut firesc să-i propună Iuliei să o conducă până acasă. Au ieșit împreună fără să-și mai ia rămas bun de la ceilalți. Iustin mergea la câțiva pași în urma Iuliei și îi privea taiorul roșu, elegant, comandă specială de la Casa de Mode. Pe drum ar fi vrut să-i spună că poate ar fi mers împreună la banchet, dacă lui nu i-ar fi fost teamă de gustul de lămâiță. Dar în loc de asta a întrebat-o ce regretă cel mai mult din toți anii de liceu. Ea i-a spus că cel mai mult regretă două lucruri: că n-a învățat să patineze și că nu cunoscuse iubire de băiat. Iustin i-a răspuns că nici el nu știe să patineze, dar că ar plimba-o bucuros cu sania odată. Iulia l-a privit mirată. Ce-i veni acum, sanie în plină vară? Dar Iustin, poetul, ar fi vrut sa-i spună cu asta că el spera ca prietenia lor să țină măcar până la iarnă. Au ajuns acasă. Iulia l-a invitat sa intre. Domnul profesor i-a întins mâna ca unui adult și i-a mulțumit că a protejat-o pe Iulia. Despre Narcis n-a întrebat nimic.

Apoi peste ei doi a trecut viața – uneori cu evantaiul, alteori cu buldozerul. Iustin a plecat din țară și s-a stabilit tocmai la Paris. Destinul sălășluiește doar în marile orașe – credea el. Cu diploma lui de economist a devenit consultant în sistemul bancar, o slujbă bine plătită. A schimbat poezia literelor cu proza cifrelor, spre bucuria familiei. Iulia a rămas în țară să îngrijească de domnul profesor și de zecile de pacienți din cabinetul pe care îl deschisese după absolvire. Ambii au cunoscut iubirea. Ambii au cunoscut despărțirea. Amândoi au pierdut pe cineva drag, aproape în același timp. Niciunul nu a mai venit la întâlnirile de absolvire. Iustin s-a refugiat în fotbal, căci locuia aproape de stadionul Paris Saint-Germain care avea să-i devină marea iubire. Iulia s-a refugiat în muncă.

A venit și anul pandemiei. Întâlnirea aniversară din acel an s-a organizat pe Zoom. După atâta stat în casă, Iustin voia să-și reîntâlnească colegii. Printre pătrățele a căutat-o pe Iulia, dar în zadar. După întâlnire a sunat-o pe Dana, fosta ei colegă de bancă din liceu, care i-a spus că Iulia nu are încredere în tehnologia asta de la distanță. Pe om trebuie să-l vezi la față, să-i asculți inima, să-i citești sufletul, așa e în meserie și așa trebuie să fie și în viață. Iustin a decis că trebuie neapărat să o vadă.

Și-au dat întâlnire la o cofetărie din oraș. Cofetăria nu mai avea nume de floare, de fapt nici nu mai era cofetărie, ci o cafenea cu nume italienesc. Nu au mai comandat doboș – amândoi erau la dietă – iar în loc de lămâiță au luat un cappuccino și un nectar de piersici. S-au așezat la o masă mai la stradă și au început să alunece în trecut. Și cum se adânceau mai mult în vorbe, simțeau că anii ăștia mulți care trecuseră între ei nu-i îndepărtaseră, ci dimpotrivă. Amândoi lăsaseră în urmă niște ani netrăiți, în care se chinuiseră cu părinții bolnavi, ani în care-și făcuseră datoria de copii, dar acum, după ce părinții le plecaseră într-o lume mai bună, venise și timpul lor. Iar când Iulia l-a întrebat ce regretă cel mai mult din anii care au trecut, Iustin i-a răspuns că regretă două lucruri: că nu a învățat să patineze și că nu a îmbrățișat niciodată o doctoriță. Iulia i-a spus că nu-l poate ajuta cu patinajul, dar i-a spus-o într-un fel anume, așa ca el să înțeleagă nespusul. Și el a înțeles. Când s-au dezbrățișat, Iustin și-a amintit că fusese odată poet și i-a recitat o poezie pe care o scrisese special pentru ea, despre timpul care ne-a mai rămas. Iulia a oftat. De atunci s-au mai așezat la mese mai retrase ca să vorbească în liniște și despre viitor. La una din întâlniri, chelnerul le-a recomandat să se mute mai aproape de televizor. Tocmai juca Paris Saint-Germain în finala Cupei, dar Iustin pierduse orice interes pentru Paris Saint-Germain, căci în ochii adânci și negri ai Iuliei se oglindeau și Mbappé, și Neymar… Iar Iulia, deși nu știa cine erau, a înțeles pe loc că așa arată dragostea adevărată.

Așa se face că în serile călduroase de iulie, în orașul unde i-a dus destinul, o pereche trecută binișor de prima tinerețe, poate chiar și de a doua, două insule izolate devenite arhipelag își trăiesc prezentul. Iar în weekend colindă țara în lung și în lat, ca doi tinerei. Lista o face ea, bagajul îl face el: pantofi comozi, bețe de cățărat, pelerine de ploaie, lanterne, o haină mai groasă, multe tricouri subțiri de bumbac că e cald la sfârșit de iulie. Niște șlapi și costumele de baie. Iar vecinii care l-au urmărit în timp ce ducea toate lucrurile la mașină ar putea să jure că văzuseră în portbagaj și o sanie.

George Schimmerling

(preluare de pe blogul autorului:

https://georgeschimmerling.com/author/georgeschimmerling/)

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

9 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on August 15, 2021 Reply

    Povestea e încântătoare. Eu cunosc una asemănătoare numai că aceea s-a încheiat după …reluare. Ambii protagonişti, văduvi, s-au regăsit la o vârstă relativ înaintată (70-75 de ani). Au fost fericiţi pentru scurt timp. NU s-au putut obişnui cu viaţa în comun. Tabieturile au învins farmecul amintirilor şi s-au despărţit.

  • Veronica Rozenberg commented on August 13, 2021 Reply

    Ati povestit un scenariu care imi este cunoscut, din viata, din literatura, din vecinatate. Dar trebuie sa recunosc ca reluarea unei povesti de dragoste reusita, ca o a doua sansa nu e inteles de la sine, iar uneori se intampla, nu numaiin situatii in care cei doi sunt liberi, ci uneori odata cu reunirea, se produce si eliberarea dintr-o alta relatie trecuta.
    Viata e uneori zambitoare cu unii si mai putin prietenoasa cu altii. Sa speram ca timpurile celor doi vor continua sa-i entuziasmeze reciproc, iar dvs va va ramane, eventual sa mai aducei momente emotionante ale vietii lor viitoare.

    • George Uri Schimmerling commented on August 13, 2021 Reply

      Va multumesc mult pentru aprecieri. Povestea e frumoasa si sper sa continue . Atunci poate voi putea scrie O poveste de iarna 🙂

  • Marina Zaharopol commented on August 12, 2021 Reply

    A fost o delectare să citesc o compoziţie aşa de frumos scrisă că a dv.

    Povestirile despre îndrăgostiţi sunt ca şi culorile curcubeului: au o infinitate de nuanţe.
    E minunat că aceasta istorie – care în plus mai este şi reală – are un deznodământ fericit. A reuşit să mă implice!

    • George Uri Schimmerling commented on August 13, 2021 Reply

      Da , faptul ca e reala ii da un plus de farmec. Sper sa si continue . Eu am scris si continuarea, ramane doar ca personajele sa se comporte dupa cum am scris eu 🙂

  • zador andrei commented on August 12, 2021 Reply

    Emoționantă evocare și superb scrisă.Felicitări !
    Am cunoscut cel puțin trei astfel de povești (sau asemănătoare) diferența fiind că cei doi se cunoșteau
    de pe băncile facultății.

    • George Uri Schimmerling commented on August 12, 2021 Reply

      Va multumesc mult. Povestea e bineinteles reala . Doar ca acum prietenului meu îi va fi și mai greu să se despartă de PSG de când a venit si Messi 🙂

  • Anca Laslo commented on August 12, 2021 Reply

    O poveste fermecatoare, felicitari!

    • George Uri Schimmerling commented on August 12, 2021 Reply

      Va multumesc !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *