Azi (29 octombrie) Radu Cosaşu împlinește 91 de ani. (Atâția ar fi împlinit și bunicul meu anul ăsta). Am găsit textul pe care i l-am dedicat acum patru ani. De atunci Cosașu a mai publicat două cărți, a mai luat câteva premii, dar lumea s-a schimbat și nu l-am mai văzut de peste doi ani.

Însă textul mi se pare la fel de potrivit și astăzi (mă rog, mai puțin partea cu Rapidul).

Să spun că e pentru mine cel mai interesant scriitor român e prea puțin. Aș spune că e dintre puținii (foarte puținii) care au rămas atât fideli idealurilor de stânga din tinerețe, cât și sinceri în asumarea derapajelor și exceselor pe care le-au făcut în perioada socialistă, fără să-și „cosmetizeze” oportunist biografia. Și că din cărțile lui putem afla mai multe despre paradoxurile și complexitățile socialismului românesc și ale „tranziției” capitaliste, decât dintr-un milion de memoriale ale durerii și condamnări oportuniste ale „comunismului”.

Îl simt aproape pentru că ne leagă multe lucruri: pasiunea pentru fotbal și decepția cvasi-dispariției echipelor preferate (Progresul și Rapidul…); aplecarea spre ironie în momentele nepotrivite, care o fi bună în literatură, dar sigur nu-i gustată de toată lumea în viața de zi cu zi; ceea ce a numit Cosașu, într-o discuție de mai demult „rămășițe comuniste” – faptul că nu suportăm șovinismul și rasismul de orice fel – de unde și reținerea, complet incorectă politic pentru evreii români de astăzi, față de politica și societatea Israelului; o „origine mic-burgheză” detestată, dar nu renegată; și o prietenă comună foarte bună, la care amândoi ținem foarte mult – doamna Iudith Ardeleanu.

În cel mai recent roman, Viața ficțiunii după o revoluție, Cosașu, într-un nou joc (auto)ironic, își asumă perspectiva șefului cenzurii, conducătorul aparatului care l-a cenzurat și i-a provocat o boală de nervi de-a lungul perioadei socialiste. Personajul ficțional Reznicek are destule în comun cu șeful cenzurii Leonte Răutu (printre care o fiică anticomunistă, prietenă bună cu redactorul-șef de la Dilema Veche). Dar fragmente precum cel de mai jos ne arată că intenția lui Cosașu nu e atât portretizarea lui Răutu, cât mai degrabă asumarea unor poziții personale la care aderă, dar care cu greu mai pot fi spuse astăzi fără a stârni furia și disprețul prietenilor săi anticomuniști. Cu alte cuvinte, mai degrabă decât Răutu, Reznicek e Cosașu însuși:

„Mă recunosc ca unul din acea majoritate care nu a riscat excomunicarea, dar știu ce a însemnat și practica acelui „harakiri emoțional, în numele adevărului abstract”. Multe emoții „etern umane” am ucis, cu cea mai bună credință, pentru a păstra un ideal concret istoric, din ce în ce mai cancerizat. Dar există azi și o bona fide anticomunistă – ea ar vrea să-mi fac harakiri pentru că am fost și rămân comunist; nu am „evoluat”, oricât de penibilă a fost noaptea aceea de Crăciun cu Internaționala, idealul nu mi s-a volatilizat. Înainte de verdictul unui harakiri, aș vrea un proces unic, la un tribunal mondial (nu ONU, nici…) al comunismului și al capitalismului. Mă recitesc. Mi se pare atât de patetic că simt nevoia presantă a unui caragialism pedestru: „Păi să ne judecăm, stimabile!”

La mulți ani!

David Schwartz

(material preluat de pe pagina de Facebook a autorului)