O văd clar cu ochii minții, o am în fața mea, în diverse ipostaze care refuză să se suprapună: o unică prezenţă fizică, multiple personalități.

Mi-o amintesc cum se iţea, ca decupată, în fereastra apartamentului ei de la etajul doi, în imobilul aflat exact vis-à-vis de blocul unde locuiam. Încadrată în chenarul ferestrei lungi şi înguste – parcă făcută la comandă pentru silueta ei – de unde ne muștruluia pe noi copiii care băteam mingea în mijlocul străzii pietruite şi cu circulaţie auto redusă.

Ne jucăm “de-a ţările”, cu pasiune şi energie, dar vocea ei stridentă reușea să pună capăt jocului şi veseliei noastre şi ne împrăştiam spre alte activităţi, mai puţin zgomotoase.

Copiii o porecliseră Mambo, probabil după şlagărul în vogă în acea epocă: “Mambo Italiano”, fără vreo legătură cu conţinutul cântecului, doar fiindcă “suna bine”. Porecla a prins instantaneu.

Numele ei real era Cecilia, pentru mine, Tanti Ţilica. Vedeţi, ea era mătuşa mea, fiind verişoară dreaptă cu bunica mea maternă. Când o vizualizez în postura de mătuşă, am în faţă o cu totul altă imagine decât cea care se răţoia la copii.

Îmi amintesc că, odată, ne plimbam în jurul lacului Herăstrău de la Şosea, când am leşinat. Eram un copil anemic, mama îmi croia fustele cu falduri duble ca să nu par atât de slabă. Tanti Ţilica a înţeles imediat care era problema şi m-a dus la “Pescăruş”, restaurantul de lux de lângă lac, unde am avut parte de un ospăţ regesc. Ţin minte şi acum biluţele fasonate din piure de cartofi amestecat cu parmezan, prăjite în unt, şi care se topeau în gură.

Mi-o amintesc şi în postura de profesoară de franceză. Era de profesie farmacistă, meserie pe care o practicase la Iaşi înainte de război. În Bucureşti se reprofilase şi dădea lecţii particulare de franceză. Excela în maniera de a preda, de a transmite cunoştinţe într-un mod atractiv şi antrenant.

Bunica mă învăţase deja de mică să vorbesc franceza: îmi vorbea numai în franceză, chiar dacă eu mă îndărătniceam să-i răspund în română. Eram, într-un fel, la cheremul bunicii, cu care îmi petreceam zilele, mama fiind mult prea ocupată ca să aibă timp de mine, iar tata lucrând mai mult în provincie, în meseria lui de inginer mecanic.

Perseverența bunicii a învins împotrivirea mea de copil, mai ales că îmi citea romanele pentru copii ale Contesei de Ségur – care îmi plăceau mult – în original, aşa că, volens-nolens franceza vorbită se lipise de mine, dar nu ştiam nici să citesc, nici să scriu corect. Aici a intervenit Tanti Ţilica.

Trebuia să vii la lecţiile ei înarmată cu patru obiecte: manualul după care studiai, caietul de teme, vocabularul şi caietul de reguli gramaticale. Nu eu, ci ea scria în caiete cuvintele noi şi regulile de gramatică, ceea ce garanta că totul a fost notat corect şi organizat judicios. La lecţia următoare se verifica până în pânzele albe însuşirea temeinică a noţiunilor noi.

În ultima vreme mă întreb adeseori cum coexistau în aceeaşi piele atâtea contradicţii: Tanti voluntaria la casa de cultură şi citea basme grupurilor de copii adunaţi în acest scop în sală, apoi se plângea în dreapta şi în stânga de materialul inadecvat pentru copii care era conţinut în basme şi poveşti; pe stradă şi în autobuz se lega de fetele cu fusta prea scurtă sau prea strâmtă – i se părea ei – şi le făcea morală, deşi ştiam că la Iaşi ea fusese o fiinţă vioaie şi cochetă şi anima petrecerile la care participa.

Mă preocupa îndeosebi ce anume a contribuit la evoluţia acestei persoane, care, în loc să-i atragă pe semenii ei, reuşea numai să-i îndepărteze şi să-i antagonizeze prin intransigenţa ei.

E poate vina mea că nu am investigat mai mult tribulaţiile îndurate de Tanti în timpul războiului, când o îngrijea singură pe mama ei bolnavă, şi apoi cu ocazia refugierii ei dificile la Bucureşti. Poate, dacă aş fi făcut acest efort, aş fi înţeles mai bine factorii care au remodelat o personalitate atrăgătoare şi aş fi integrat într-un tot complex, dar unitar, aspectele ei pozitive de mătuşă grijulie cu nepoata ei alături de notele discordante ale personalităţii ei “mambiene”.

Aşa cum stăteau lucrurile însă, ea a rămas pentru mine o fiinţă “compartimentată”. Nu a ajutat nici faptul că, după ce am emigrat în Israel, plicurile care conţineau scrisorile ei kilometrice (se simţea, probabil, tare singură) erau marcate de ea ca fiind expediate din Europa cu destinaţia Asia. Această manieră de a-şi adresa corespondenţa îmi părea că accentuează separarea existenţelor noastre mai mult decât distanţa geografică reală dintre ţările în care locuiam la acea dată, o distanţare dureroasă şi simbolică de mătuşa mea, Tanti Ţilica.

Marina Zaharopol