… căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.  (Ev. Luca 15, 11-32)

Cartofor pasionat, bunicul Sándor participase la concursuri de bridge până la o vârstă înaintată, fiind elogiat de organizatori și în calitatea de cel mai în etate competitor. În viața sa de toate zilele însă nu aducea bucurie celor apropiați. Revendicator și obișnuit să fie servit mereu, îngreuna viața familiei. Fuma țigări tari și rău mirositoare, care o exasperau pe bunica. De două ori pe lună partidele de bridge se țineau în casa bunicului, când cei patru fumători din jurul mesei transformau locuința într-o adevărată grotă de fum. În rest, partidele de cărți se țineau la ceilalți parteneri. De fiecare dată Sándor sosea acasă la ore târzii și trebuia să i se ofere de îndată o cină caldă. Era și risipitor; cheltuia pe sine la restaurante, atât pe mâncăruri sofisticate, cât și pe băuturi selecte.

Deci titlul acestei evocări nu este eronat, fiind vorba nu despre Doctor bácsi, de care ne-am amintit în numărul trecut al revistei (https://baabel.ro/2021/12/memoria-lui-doctor-bacsi/), ci despre tatăl său, bunicul meu Sándor, care era personajul central al istorisirii mele scrise cu ani în urmă, întitulată Cafeaua abisiniană (https://baabel.ro/2012/10/daniel-lowy-cafeaua-abisiniana/). La apariția acestei scrieri, Doctor bácsi m-a felicitat într-un mod sugestiv: „ai reușit să scrii despre omul dificil al familiei”.

Recent, redacția Baabel a primit o scrisoare neașteptată. Păstrată de inginerul Peter Freiberger, originar din Timișoara, cu domiciliul actual la Natania, scrisoarea fusese bătută la mașină de Doctor bácsi. (Nu am reușit să-l conving să renunțe la vechea mașină de scris mecanică Brother.) Scrisoarea evoca personalitatea bunicului Sándor și spre surprinderea mea, evidenția exclusiv trăsăturile sale favorabile. Reproduc cu câteva completări această scrisoare, care se constituie într-o adevarată nuvelă.

A fost un om deosebit

Sándor Lőwy a crescut pe vremuri neobișnuite, în condiţii neobișnuite. S-a născut la Chișineu-Criș, din a doua căsătorie a tatălui său, fiind singurul băiat al familiei. Se aşeza la aceeași masă, în casa părintească, cu cele șapte surori vitrege, unele cu douăzeci de ani mai în etate.

Școala medie a urmat-o la Arad și după obținerea „bacalaureatului de război”, a fost trimis pe frontul italian, de unde a fost lăsat la vatră ca subofițer. A absolvit Școala superioară de contabilitate de la Szeged, iar mai târziu și școala de șoferi, care reprezenta o raritate la inceputul anilor 1920.

Ca reprezentant al firmei timișorene „Industria”, a participat la concursuri de tractoare, demonstrând calitatea produselor comercializate de firmă. Tot pentru a face reclamă firmei, a cutreierat Transilvania cu autoturismul, mai ales înzăpezita Secuime. Rezultatele au fost favorabile.

Prin anii 1930, din zestrea soției sale a deschis un depozit de autoturisme în apropierea viaductului timișorean, unde comercializa mașini Fiat și Steyer, până când a fost ruinat de partenerul său de afaceri, avocatul Weber. Atunci toți banii investiți s-au dus pe apa sâmbetei.

La decesul socrului său (bunicul lui Doctor bácsi), bunica Iosefina a moștenit un mic magazin de stofe, care mai târziu a fost românizat, așadar Sándor a fost înlăturat și de acolo.

Era un jucător de cărți pasionat, juca bridge la nivel avansat. Într-o vreme, când mulți interesați au vrut să insușeasă jocul care concura cu popularitatea șahului, Sándor a deschis un salon de bridge pe străduța îngustă Szentgyörgy, de lângă teatrul de la Timișoara. În timpul verii activa ca „profesor de bridge” la Băile Herculane. Fiind funcționar concediat, lecțiile de bridge asigurau mijloacele materiale necesare pentru el și pentru familia sa. Știu dintr-o frumoasă nuvelă, scrisă de Doctor bácsi, că de câte ori lipsea cel de-al patrulea partener, se așeza la masa de joc și frumoasa mea bunică.

Sándor a fost un matematician de excepție, efectua calcule mintale cu ușurință, de exemplu înmulțea numere din trei cifre cu numere din două cifre, o aptitudine valoroasă pe vremea când încă nu existau mașini de calcul electronice. Și-a valorificat aceste calități la întreprinderea Electro-Banat, de unde a ieșit la pensie ca planificator șef.

În vârstă de aproape 80 de ani, făcea parte din selecționata de bridge timișoreană, câștigând și medalii pentru orașul său. După ce bunica a trecut în neființă, Sándor rămas singur. Grav bolnav, a fost adus de Doctor bácsi la Cluj, unde a și fost înmormântat.

Revin la personajul din titlul scrierii, la tatăl risipitor. El nu s-a întors nicicând la ai săi. De-a lungul vieții sale a avut o relație încordată cu unicul său fiu, tatăl meu. Atâta timp cât Sándor trăia singur la Timișoara, Doctor bácsi îi trimitea delicatese, băuturi și țigări de calitate. Cu multă migală îi prepara chiar și prăjituri, sfere mici de ciocolată având în miez o vișină cu rom. După ce l-a mutat la Cluj, tata îi purta de grijă bunicului. Nu știu dacă Sándor i-a mulțumit vreodată.

Cred că Doctor bácsi s-a distanțat în mod conștient de relația avută cu tatăl său. Copil fiind, am beneficiat de un tată atent, iubitor; deși dispunea de foarte puțin timp liber, Doctor bácsi mi-a confecționat sua manu un joc Capitaly, pe vremea când nu se găsea pe piață. De ziua mea pregătea prietenilor mei sandviciuri frumos decorate, memorabile, căci invitații de atunci și le aminteau chiar și după mai multe decenii. Când am intrat la facultate, mi-a desenat un imens tabel periodic tridimensional, care ocupa un perete întreg, fiind vizibil în camera iluminată de la etajul trei chiar și de pe stradă. Dorea să-și împartă cu mine cultura sa vastă, de la citatele în latină, la poezia germană, cu revenirea perpetuă la Cyrano de Bergerac al lui Rostand. Îmi insufla și dragostea sa pentru muzica clasică, pe care o cunoștea foarte bine. 

Probabil că datorită diferenței de vârstă, bunicul Sándor se arăta față de mine mult mai îngăduitor decât în relația sa cu tata. Dădea chiar dovada afecțiunii sale. M-a învățat, de exemplu, cum să-mi leg nodul la cravată, folosindu-se de o metodă surprinzător de eficientă. Ne așezam amândoi în fața unei oglinzi mari și legam nodul în paralel. Când i-am povestit lui tata, el a oftat adânc și plin de frustrare mi-a spus:

– Pe mine nu m-a învățat niciodată nimic.

Daniel Lőwy