Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată.  Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor.  În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice.  Mi-au plăcut atât de mult, încât m-am apucat să le traduc. Urmează cea de a doua povestire.

În vara anului 1955 mi-am schimbat rabla de Fiat Topolino pentru un costum nou, o carte mult visată – Anatomia chirurgicală a capului și a gâtului – și un bilet de vapor în SUA via Napoli.  Mă duceam la specializare în ORL la Boston.  Din Haifa am plecat cu un vapor mic la Napoli, unde mă aștepta un transatlantic cu destinația New York.  Pe vremea aceea avioanele de călători erau puține și scumpe și escala de câteva zile în frumosul oraș Napoli era ea însăși un cadou nesperat, mai ales că aveam acolo un prieten.

Era în timpul Războiului Rece între URSS și țările occidentale.  Principala scenă a competiției între cele două blocuri erau Italia și Franța.  Și pentru ca Rusia să nu pună stăpânire pe ele, Flota a VI-a a Statelor Unite staționa în portul Napoli, de unde avea libertate de acțiune în întreaga Mediterană.  Golful era plin de nave americane, printre care și o navă-spital, cu toate secțiile de rigoare, secția ORL fiind comandată de colonelul Murray Schiff, un fost coleg al tatălui meu la specializare la New York, în anii 1940.

Murray Schiff, în uniforma sa de marină de un alb strălucitor, m-a întâmpinat cu o îmbrățișare caldă, frățească.  Ne-am așezat într-o mică cafenea, sus pe munte.  La picioarele noastre se întindea golful împânzit de vapoare, iar deasupra imensitatea cerului albastru.  Nu se mai săturam de priveliște și de liniștea nesfârșită.  Pe masa din fața noastră odihnea Anatomia chirurgicală a capului și a gâtului alături de ultimul număr al revistei Time, adus de Murray, precum și o sticlă din vinul casei.  Conversația era însuflețită, sticla se golea și timpul trecea pe nesimțite. 

La apusul soarelui, când ne-am ridicat să plecăm, Murray mi-a întins revista, cu un zâmbet ștrengar.

– Citește-o când ai timp, mi-a spus.  Cred că o să găsești în ea cel puțin un articol despre cineva pe care îl cunoști.

– Un articol despre tine? – am întrebat.  În revista Time??

Murray a dat din cap cu un zâmbet în colțul gurii.  Am deschis ochii mari.

– Bineînțeles că iau revista și o s-o păstrez ca amintire, dar aș prefera să aud povestea direct de la tine.  Nu oricând apare în revista Time un articol despre un prieten al meu!

– Dacă ții neapărat…  Recunosc că e o poveste nemaipomenită.

– Totul a început în urmă cu doi ani, își începu el povestea, când președintele Eisenhower a numit-o ambasadoare în Italia pe Clare Boothe Luce, soția fondatorului revistei Time, Henry Luce.  Și în Statele Unite se obișnuiește ca președintele să-i răsplătească pe activiștii politici de excepție din campania de alegeri cu numiri în posturi diplomatice.  Așa se face că mulți dintre diplomații lumii nu sunt profesioniști.  Dar Clare Boothe Luce, prima femeie ambasadoare a Statelor Unite, nu era o marionetă, ci o politiciană talentată și ageră.  „Dacă Flota a VI-a veghează asupra Italiei din afară, ea veghează asupra Italiei dinăuntru” – se apunea despre ea.  După cel de al Doilea Război Mondial Italia era înfrântă și înfometată și Occidentul se temea că foamea o va duce în ghearele blocului comunist, care îi promitea pâine.  Noroc că nu oricine se poate măsura cu ogoarele nesfârșite din Kansas; Clare Boothe Luce a furnizat Italiei cantități uriașe de grâne americane de cea mai bună calitate și odată ce foamea a fost eradicată, influența Partidului Comunist Italian a scăzut și el a pierdut alegerile.

În lupta pentru Italia au câștigat Statele Unite, dar ambasadoarea nu și-a putut savura victoria, pentru că de la o vreme se simțea tot mai rău.  Suferea de o slăbiciune și de o oboseală ciudată.  Curând au apărut și alte simptome: slăbea și era deprimată.  Medicii Flotei a VI-a, care îngrijeau și corpul diplomatic, nu au găsit nicio explicație pentru starea ei care se agrava pe zi ce trece.

Când la acest tablou complex și nedefinit s-a mai adăugat și sângerarea din gingii, pacienta a ajuns la mine, ORL-istul șef al flotei.  Am examinat-o cât se poate de atent, dar nu am găsit nicio cauză locală a hemoragiei.  Ambasadoarea arăta tot mai rău.  Boala ei era un mister.  În căutarea unei explicații m-am gândit că poate cauza hemoragiei nu era legată de gingii și un impuls inexplicabil m-a făcut să trimit de urgență o analiză de urină a pacientei la laboratoarele flotei, în America, cu o cerere neobișnuită: să verifice dacă conținea arsenic.  Ca medic șef de secție al Flotei a VI-a dispuneam de mijloacele cu care să realizez un plan atât de insolit.  În câteva ore, de pe aeroportul de lângă Roma a decolat un avion de luptă cu un pilot și cu o sticluță de urină, în drum spre laboratoarele din Washington.  Câteva zile mai târziu, teleimprimatorul mi-a adus un răspuns incredibil: analiza era pozitivă, în urina doamnei Boothe Luce erau într-adevăr urme de arsenic, o otravă periculoasă.

În mod normal urina nu conține arsenic, cel puțin nu în zilele noastre.  Dar acum câteva secole, în zilele de glorie ale familiei Medici, în Italia, arsenicul era un mijloc foarte comun de a scăpa de un dușman.  Italia… asasinat… arsenic… 

Aflând de rezultatul neobișnuit al analizei, CIA a intrat în acțiune. Oare cineva va fi încercat să o asasineze pe ambasadoare?  Trebuia să fie o conspirație comunistă!  Doar era război și în război totul e posibil!  Să fi fost o răzbunare?  Și apoi cum a ajuns otrava în mâncarea ambasadoarei, când era știut că ea nu mânca decât la ambasadă sau în reședința ei.  Cine i-a pus-o în farfurie în cantități minuscule și de-a lungul unei perioade de timp, fără a lăsa urme care să ducă la descoperirea criminalului? Agenții de la CIA au demarat o investigație intensivă, hotărâți să pună mâna pe criminalul necunoscut din blocul comunist.  Dar ce să spun?  Soluția misterului i-a surprins și pe ei!

Cum ambasadele funcționează de obicei în clădiri elegante, doamnei Clare Boothe Luce i s-a pus la dispoziție o minunăție de castel medieval, mai degrabă un muzeu.  Încăperile erau mobilate cu cea mai bună mobilă de epocă, iar pereții erau acoperiți de minunate fresce renascentiste, originale.  Și bineînțeles că din toate încăperile castelului, ambasadoarea și-a ales să doarmă în cea mai frumoasă, cu frescele cele mai minunate.  Conform protocolului, doamna Boothe Luce era întotdeauna ultima care pleca de la numeroasele recepții diplomatice și prin urmare era și ultima care se scula dimineața.  Micul dejun, adus pe o tavă, era lăsat pe o măsuță de lângă patul ei și o aștepta până se scula, făcea un duș, se parfuma, se îmbrăca…

S-a făcut o anchetă minuțioasă, a fost interogat întregul personal al castelului, inclusiv părinții și bunicii, în căutarea unor persoane cu înclinații comuniste, dar până la urmă răspunsul a fost găsit de un agent al CIA, un tânăr curios care s-a urcat pe o scară înaltă…  Vinovată nu era camerista recrutată în secret de KGB ca să-i pună otravă în cafea, nici oaspeții veniți la ambasadă.  Arsenicul doamnei Boothe Luce era vechi de secole și provenea… din fresca de pe tavanul dormitorului!  Pentru ca pictura să nu se deterioreze, artiștii foloseau un amestec de gălbenuș de ou cu plumb și arsen.  Cine ar fi putut să prevadă că cinci sute de ani mai târziu, particule de tencuială toxică vor cădea direct în omleta ambasadoarei Statelor Unite, punându-i în stare de alertă atât pe medicii Flotei a VI-a, cât și pe agenții CIA din Italia? 

Când Murray și-a încheiat povestirea, l-am privit fascinat.

– Cum naiba ți-a trecut prin minte că ar putea fi arsenic? – l-am întrebat.  Probabilitatea era infimă, doar arsenicul nu mai e folosit de secole.

– Nu știu, mi-a răspuns ridicând din umeri.  Se pare că lista simptomelor pacientei mele mi-a trezit un ecou în memoria îndepărtată, din vremea în care eram student la medicină, când ne îndopau cu amănunte fără sfârșit, unele practice, pe care le folosim zilnic, altele obscure și uitate.  Cine poate ști cum funcționează creierul uman?  Ce știm noi despre memoria asociativă, care poate găsi un amănunt în tot noianul de informații depozitate?  Cum se explică faptul că pe de-o parte pot să uit numele unei persoane care tocmai mi-a fost prezentată și pe de altă parte un amănunt atât de neînsemnat, pe care l-am învățat acum treizeci și cinci de ani și nu l-am folosit niciodată, mi-a reapărut exact la momentul oportun, făcându-mă eroul zilei?

– A fost într-adevăr o sclipire de geniu, am adăugat.  Dar cum ai îndrăznit să trimiți urina diplomatică la 7.000 de kilometri cu un avion militar special?

Murray mai luă o înghițitură de vin, zâmbind.

– Crede-mă, Jacob, nici n-am apucat să mă întreb ce va fi dacă analiza va ieși negativă.  Presupun că m-ar fi numit în zeflemea „Mister Arsenic”, sau poate ceva și mai puțin plăcut, în popota medicilor m-ar fi primit cu zâmbete pline de arsenic și până la sfârșitul vieții aș fi auzit povești despre imaginația nestăvilită a specialistului flotei…  „Specialist?”, și-ar fi râs de mine, „păi la ce vă puteți aștepta de la un specialist care de ani de zile stă într-o navă ancorată în golful Napoli?”