Acum vreo doi ani, înainte începerea pandemiei de Covid, am dat de un articol în ziar despre intenţia unuia din cei doi fii ai scriitorului Camil Petrescu de a se muta definitiv la Bucureşti. Această hotărâre de a se reîntoarce în România după atâta vreme petrecută în SUA se datora sentimentelor de singurătate şi izolare care îl copleşiseră. În perioadele când se afla în ţara natală, susţinea el, telefonul nu contenea să sune, era înconjurat de prieteni şi nostalgia acelor momente era motorul deciziei pe care o luase.

Nu ştiu ce s-a ales din proiectul fiului lui Camil Petrescu, dacă l-a dus la bun sfârşit, dar acest anunţ m-a făcut să meditez la rolul prietenilor şi al cunoştinţelor în viaţa noastră. Cine sunt, de fapt, aceste cunoştinţe, aceşti prieteni care ne susţin moralul în orice moment al vieţii, mai ales când lucrurile nu ne merg ca pe roate?

Voi începe cu spaţiul fizic cel mai apropiat: blocuşorul de locuinţe de numai trei etaje în care am locuit de când m-am născut și până la emigrarea în Israel. În aceste apartamente despărţite artificial în câte două locuinţe ca să acomodeze mai multe familii – chiar dacă de multe ori aceștia împărţeau baia şi bucătăria – locuia un fel de familie extinsă, o comunitate de suflete creată probabil de timpurile de restriște de după război.  Noi locuiam la primul etaj şi îmi amintesc că de dimineaţă și până târziu noaptea era un du-te-vino continuu al vecinilor de la etajele superioare care se perindau pe la noi “în vizită”

Numărul de vizitatori era surprinzător raportat la capacitatea imobilului, fiindcă familia care locuia direct deasupra noastră avea mulţi membri; majoritatea nu locuiau oficial la adresa noastră şi aveau locuinţe în alte imobile, dar îşi petreceau zilele vizitându-şi mama/bunica, incluzându-ne şi pe noi în vizitele lor.

Cele trei fiice care veneau des să-şi vadă mama de la etajul doi erau complet diferite ca temperament şi înfăţişare, nu ai fi spus că sunt surori. Ne povesteau romanul vieţii lor şi astfel trăiam consecutiv vieţi paralele. Se pare că mama mea avea un talent deosebit de a insufla în interlocutorii ei dorinţa de a i se destăinui. Nu era ceva intenţionat din partea ei, ci mai curând o aptitudine înnăscută de ascultător ideal, trăsătură care era intuită instantaneu şi care solicita aceste confidenţe.

Aveam o vârstă fragedă, dar ţin minte că într-o zi, când era la noi croitoreasa – care se angaja pe atunci cu ziua – a coborât Gelu, fiul locatarei de la etajul de deasupra să ne înştiinţeze pe noi, cei dintâi, despre o comunicare pe care o auzise la Europa Liberă.. Trebuie să fi fost o veste deosebit de importantă, fiindcă îmi amintesc consternarea pe care ştirea a produs-o în rândul adulţilor.

La rândul nostru, mergeam la etajul de “sus” pentru anumite emisiuni de televiziune sau ca să dăm telefoane, înainte de a obţine şi noi aceste aparate indispensabile. Ba chiar primeam telefoane importante la etajul doi şi familia de deasupra cobora un etaj ca să ne cheme.

Aveam prietene de vârsta mea la toate etajele şi la parter, ceea ce m-a ajutat mult în perioada epidemiei de poliomielită, când ieşitul pe stradă era interzis.

                                                                    ***

Mai trainică s-a dovedit însă a fi prietenia cu copiii din cartier. Ceea ce ne-a reunit în acest caz a fost traseul nostru comun: aceeaşi grădiniţă, şcoală primară şi medie şi apoi Liceul Gheorghe Lazăr. Această prietenie dăinuie încă.

Multe dintre fostele colege s-au împrăştiat prin Europa, pe altele le-am regăsit în cartierul Cotroceni, când am vizitat România în urmă cu un deceniu. Din primul moment a fost reluat acel fir invizibil şi greu de definit care ne lega, neştirbit de trecerea anilor. Păstrez legătura telefonică numai cu câteva, dar întotdeauna sunt ţinută la curent cu viaţa tuturor.

***

În cursul vizitei mele la Bucureşti, m-am plimbat mult prin cartier, pe străzile umbrite de tei. Părea neschimbat, cu excepţia nenumăratelor maşini parcate la marginea străzilor prea înguste pentru a acomoda acest adaus modern, aşa că, pentru a nu stânjeni traficul, ele se “suiau” parţial pe trotuarele cu asfaltul denivelat de rădăcinile teilor bătrâni.

Am intrat şi în curtea imobilului în care am locuit atâţia ani. La parter, pe palier, am citit numele locatarilor de pe cutiuţele poştale. Aceleaşi nume, după un răstimp de peste treizeci de ani. Probabil datorită inerţiei de a le înlocui. Ceva m-a reţinut să sun la vreo uşă..

Se pare că, pentru această incursiune în trecut, mi-a ajuns revederea emoţionantă cu fostele colege: capacitatea mea sufletească se umpluse deja până. la refuz.

Marina Zaharopol