sau „Războiul este pace, libertatea este sclavie și ignoranța este forță”.  (George Orwell, 1984)

Într-o zi, când fiica mea Alex avea vreo cinci ani, cred, am acuzat-o că minte. ”I never lie”, a răspuns ea indignată și după o mică pauză a adăugat ”unless I have to!” (Eu nu mint niciodată… decât dacă sunt nevoită). Răspunsul ei m-a uimit: un copil fusese în stare să descopere, chiar involuntar, de ce mint unele persoane, altminteri foarte morale, pentru că sunt situații în viață când este imposibil să nu minți, chiar din motivele cele mai lăudabile: să spui soției că te simți foarte bine când de fapt suferi (ca să nu o necăjești), când te prefaci că apreciezi o remarcă deplasată a unei cunoștințe ca să nu o jignești, când spui soacrei că arată cu 10 ani mai tânără etc., așa-numitele ”minciuni albe”.

În adolescență împărțeam omenirea în trei categorii: 1) cei care nu mint niciodată, 2) cei care mint, dar nu-și cred minciunile și 3) cei care mint și sunt convinși că spun adevărul. Foarte repede însă mi-am dat seama că nu cunosc pe nimeni pe care să-l plasez în prima categorie și atunci am redefinit-o: cei care spun numai minciuni albe, nevinovate. În această categorie intra tatăl meu, care spunea doar astfel de minciuni și ori de câte ori îi povesteam ceva care suna neverosimil, obișnuia să-mi spună: „las-o moartă, sunt sătul până și de minciunile mele, nu mai trebuie să le ascult și pe ale altora”. Pe mama mea, care își lua aproape întotdeauna dorințele drept realitate, o plasasem în categoria a doua. Trebuie să recunosc însă că această trăsătură de caracter a ajutat-o să treacă mai ușor decât tatăl meu peste greutățile vieții.

În regimul de ”democrație populară” în care am trăit până la vârsta de 20 de ani, minciuna era omniprezentă: pe stradă, la școală, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți etc. De fapt stătea la baza schizofreniei care cuprinsese marea masă a cetățenilor ”lagărului socialist”. Fiecare proiecta în public imaginea ”omului nou”, scanda lozincile partidului și aproba cu voce tare măsurile luate de liderii săi. Unii au fost atât de bine spălați pe creier încât nici nu mai aveau o a doua viață, reală, cu familia și prietenii. Alții lăsau minciunile în pragul ușii când se întorceau acasă și redeveneau ei înșiși, dar numai până a doua zi, când reveneau în mijlocul ”colectivului de oameni noi”. Sistemul a contribuit enorm la devalorizarea minciunii, adică la reducerea gravității ei în relațiile dintre oameni.

Un sistem imaginar dar foarte similar de dictatură stă la baza celebrei cărți a lui Orwell, 1984, în care una din lozincile Ministerului Adevărului în regimul lui Big Brother este ”Războiul este pace, libertatea este sclavie și ignoranța este forță”. Lozinca face parte din așa-numitul newspeak (limbajul nou), larg răspândit în țările comuniste. (Mai țineți minte Timpuri Noi? Omul nou? Și atâtea alte „noutăți”?)

Și în Occident se minte mult în viața publică, numai că aici minciuna încă este considerată un delict major și nu este niciodată trecută cu vederea. Din contră, atunci când este dovedită, este aspru pedepsită. Iată doar două exemple din Marea Britanie: în 1963, ministrul de război John Profumo a fost nevoit să demisioneze când s-a descoperit că a mințit în parlament, negând legătura intimă, extraconjugală, cu o tânără de 19 ani, Christine Keeler, demisie care a dus la căderea guvernului conservator. Iar în 1999, Jonathan Aitken, secretar de stat răspunzător de dotarea forțelor armate, a fost condamnat la un an și șase luni închisoare pentru sperjur. Au fost multe cazuri similare. O acuzație de minciună este atât de gravă, încât în parlamentul britanic termeni ca ”mincinos, minte, a mințit”, sunt interziși și de aceea deputații recurg la tot felul de subterfugii lingvistice când acuză pe cineva că a spus un neadevăr, cel mai folosit fiind being economical with the truth (face economie de adevăr).

M-a fascinat toată viața mecanismul prin care ajungi să-ți crezi propriile minciuni. Cred că e tot rezultatul unei spălări pe creier și în unele cazuri o auto-spălare. Crezi pentru că vrei să crezi. Și, dacă mai e nevoie, invoci și proverbul chinezesc că ”adevărul are o mie de fețe”. (Deci și aici chinezii vin în ajutor, în contextul actual). Or, din această perspectivă, ca să revenim la evenimentele la care asistăm în aceste zile, nu este greu să-l califici pe președintele ucrainean Zelenski drept ”nazist” și e ușor să-i acuzi pe ucraineni chiar de actele comise de alții că ”masacrează civili, jefuiesc și distrug”.

Și ajungem, în sfârșit, la cele două mari obiective ale minciunii, la „scopul scuză minciuna”, dacă mă pot exprima astfel. Minciuna, folosită la salvarea unor vieți amenințate de persecuția politică, religioasă sau de orice altă natură, este în general pardonabilă, cei care mint având motive legitime de a ascunde adevărul care le-ar aduce pieirea. La celălalt pol avem minciuna folosită în scopul diametral opus, de a pune capăt unor vieți, cum ar fi minciunile lui Goebbels și ale naziștilor, ale satrapilor comuniști și ale tuturor dictatorilor sângeroși din istorie și aici nu mai contează dacă cei care mint își cred sau nu minciunile. Rezultatul este același în ambele cazuri.

Dostoievski spunea că un om care minte și își crede propriile minciuni devine incapabil să vadă adevărul nu numai la el însuși, ci și la alții și, în cele din urmă, își pierde atât respectul de sine, cât și respectul pentru alții. Când nu mai respectă pe nimeni, el nu mai poate iubi și atunci cedează instinctelor, iar în final se comportă cu sălbăticie. Și toate astea provin din minciună, din a se minți pe sine însuși și din a-i minți pe alții.

Dorian Galbinski

Londra, iunie 2022