După cel de al Doilea Război Mondial, Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții “soluției finale” de exterminare a poporului evreu, s-a refugiat în Argentina peronistă, pro-nazistă. Sub numele fals de Ricardo Klement, Eichmann ducea o viață tihnită la periferia orașului Buenos Aires. Se aștepta la o bătrânețe liniștită, mai ales după ce își adusese familia din Austria. Deși își ascundea identitatea, toți camarazii naziști refugiați în Argentina îl cunoșteau și îl respectau ca pe unul dintre cei mai proeminenți dintre ei. Naziștii aveau cluburile lor unde se întâlneau. Cu aprobarea tacită a guvernului argentinian sărbătoreau în fiecare an ziua de naștere a lui Hitler, ale cărui poze tronau pe pereți împreună cu drapelul cu zvastică.
Eichmann era atât de sigur pe sine, încât în 1957, a dat un interviu ziaristului olandez Willem Sassen, fost membru al Waffen SS. Sassen și colaboratorul lui, Eberhard Fritsch, sperau să demonstreze că Holocaustul nu a existat și să obțină un câștig financiar considerabil. Prima lor speranță nu s-a realizat, pentru că Eichmann, simțindu-se în siguranță după ce scăpase de procesele din Nürnberg, s-a lăudat cu realizările sale în exterminarea evreilor. Sassen spera că Eichmann va declara că Hitler nu avea nicio legătură cu “soluția finală”, dar Eichmann a confirmat că ideea a venit de la Führer.
Interviul a fost înregistrat pe benzi de magnetofon și apoi dactilografiat în mai multe exemplare. Pe materialul tipărit, Eichmann a făcut unele corecturi scrise de mâna lui. Eichmann a cerut ca înregistrările să nu fie publicate decât după moartea lui, pentru că în acest interviu el își arăta adevărata față de criminal, unul dintre plănuitorii “soluției finale” și nu un simplu funcționar, așa cum s-a prezentat la procesul de la Ierusalim, patru ani mai târziu.
Regizorul israelian Yariv Mozer a realizat excelentul documentar Confesiunile Diavolului: Înregistrările pierdute ale lui Eichmann, film televizat pe canalul israelian KAN 11. Este primul film documentar care tratează problema confesiunilor pierdute ale lui Eichmann. El vorbește despre realizarea interviului, despre influența lui asupra procesului lui Eichmann și despre soarta ulterioară a înregistrărilor.
După capturarea lui Eichmann, în 1960, Sassen a vândut câteva secvențe revistei americane Life, care le-a publicat. Articolul a provocat o reacție internațională, fiindcă era prima dată că un cap nazist și-a recunoscut crimele. Lumea a înțeles că Eichmann a fost unul dintre inițiatorii “soluției finale” și executorul ei perfecționist. Era atât de fanatic în anihilarea evreilor, încât în 1938 a fost numit responsabil cu expulzarea evreilor din Austria, iar în 1941, a celor din Germania. În ianuarie 1942 a participat la conferința secretă de la Wannsee, la care 15 naziști de rang înalt, conduși de Heidrich, locțiitorul lui Himmler, au aprobat în unanimitate decizia lui Hitler de a-i extermina pe evreii Europei, “soluția finală”.
Fără nicio pregătire academică sau militară, Eichmann a ajuns locotenent colonel și a primit sarcina de a pune în aplicare “soluția finală”. A făcut-o cu ingeniozitate, cu elan și cu o precizie tipic germană. Asistând la crimele comise de Einsatzgruppen împotriva evreilor pe teritoriul Uniunii Sovietice invadate de Germania în 1941, Eichmann a decis că împușcarea nu este o metodă destul de eficientă – și apoi era păcat de muniții! Astfel, el a devenit unul dintre făuritorii ideii lagărelor de exterminare și a camerelor de gazare. Eichmann a vizitat de mai multe ori lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, iar comandantul lagărului, Rudolf Höss, îi raporta personal despre progresul acțiunii. Eichmann îl aprecia pe Höss și chiar l-a chemat la Budapesta ca să planifice împreună deportarea evreilor din Ungaria. Odată i-a explicat de ce trebuia să-i ucidă pe copiii evrei – “altfel ei vor crește și se vor răzbuna pe noi”. Eichmann se lăuda că a asistat și la gazări mobile, în camioane cu țevile de eșapament astupate, în timp ce motorul era pornit. Toți cei din camion mureau sufocați.
Ultimele deportări dirijate de Eichmann au fost cele ale evreilor din Ungaria și Transilvania de Nord, pe care naziștii se încăpățânau să le continue, deși era deja clar că vor pierde războiul. Eichmann a avut un rol decisiv în deportarea și anihilarea acestor evrei. În mărturiile sale, Eichmann susține că cea mai eficientă colaborare la deportarea evreilor a primit-o de la unguri, care erau atât de zeloși la adunarea și deportarea evreilor, încât la Auschwitz cu greu făceau față puhoiului de evrei care veneau din Ungaria. În mărturiile sale din 1957, Eichmann amintește și de Kastner, susținând că acesta a încercat de mai multe ori să-l convingă să renunțe la deportarea evreilor din Ungaria. Filmul comentează și faptul că Ben Gurion nu voia ca la proces să se discute despre cazul Kastner. După informațiile din film, Agenția Evreiască (Sohnut) l-a trimis pe Kastner la procesul din Nürnberg în 1946, ca să depună mărturie în favoarea lui Kurt Becher, ajutorul lui Eichmann la Budapesta, fiindcă se pare că Becher a cumpărat armament pentru Israel. Pecunia non olet (banii nu au miros) spune un proverb latin. Filmul ne mai informează că atunci când unii capi naziști cereau eliberarea unui evreu de care aveau nevoie, Eichmann răspundea: “Eu nu fac nicio excepție”. În plus, s-a confirmat că în ultimele luni ale războiului Eichmann continua cu perseverență deportările, chiar împotriva deciziei lui Himmler de a le sista.
După publicarea secvențelor din revista Life, fiii lui Eichmann au venit la locuința lui Sassen și i-au cerut înapoi casetele sub amenințarea armelor. Dar Sassen nu le mai avea. Aflăm acest lucru chiar de la fiica lui Sassen. La început, Sassen a îngropat cele 67 de casete, dar înainte de a fugi în Paraguay, le-a încredințat unui prieten, Heinz Dieter Menge, fost pilot în Luftwaffe.
Procesul lui Eichmann a avut loc la Ierusalim în 1961. Poporul demonstra, cerând dreptate și răzbunarea celor șase milioane de victime. Procurorul general, Gideon Hausner, l-a acuzat pe Eichmann de crime împotriva poporului evreu. De-a lungul procesului, Eichmann a susținut că e nevinovat și că a fost doar un funcționar care executa ordinele superiorilor. În pofida mărturiilor convingătoare ale supraviețuitorilor, judecătorii voiau dovezi concrete care să demonstreze că Eichmann nu era un simplu funcționar, ci un lider diabolic care a inițiat și a perfecționat mașina criminală nazistă. Ei nu s-au mulțumit cu secvențele publicate în Life și nici cu mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului.
Ca de obicei, politica s-a amestecat și în acest “proces al secolului”. Pe de o parte, primul ministru, David Ben Gurion, a aprobat capturarea lui Eichmann și judecarea lui în Israel, ca să arate lumii de ce Israel are nevoie de arme, chiar de arma nucleară, pentru ca Holocaustul să nu se mai repete. Pe de altă parte, Ben Gurion ducea tratative cu Konrad Adenauer, primul cancelar al Germaniei de Vest. Israel avea nevoie urgentă de ajutorul financiar al Germaniei. Pecunia non olet! Adenauer se temea că acest proces va demasca pe unii foști naziști care ocupau funcții importante în noua Germanie. În film se afirmă că Adenauer ar fi condiționat accelerarea ajutorării financiare a Israelului cu promisiunea de a renunța la urmărirea și pedepsirea foștilor naziști…
În 1961 s-a ridicat zidul Berlinului. Germania de Est voia cu orice preț s-o compromită pe cea de Vest. Hans Globke era secretar de stat și consilierul lui Adenauer. Dar Globke a fost unul dintre arhitecții legilor rasiale adoptate laNürnberg în 1935. Depistarea acestuia și a altor politicieni, foști naziști, ar fi compromis noul guvern Vest German. Nu știu dacă numele lui Globke a fost amintit la proces.
Atunci când Hausner a adus ca dovadă fragmentele de mărturii ale lui Eichmann, publicate în Life, judecătorii i-au cerut sursa întreagă, de care Hausner nu dispunea.
Întorsătura a venit când Simon Wiesental, “vânătorul de naziști”, a aflat că una dintre copiile dactilografiate ale mărturiei lui Eichmann a ajuns la fratele lui, Dr. Robert Eichmann, care locuia la Linz, în Austria. De aici drumul a fost scurt – cineva a furat copia din casa lui Robert și a predat-o lui Hausner. El a prezentat judecătorilor această dovadă autentică de 700 de pagini. Când Hausner a citat din document, Eichmann a negat totul, cerând să prezinte înregistrările, de care Hausner nu dispunea. În cartea sa Justice in Jerusalem, publicată în 1966, Hausner povestește că în timpul procesului a primit o ofertă anonimă de a cumpăra casetele, cu condiția să nu fie folosite ca dovadă la proces, ceea ce bineînțeles el a refuzat. La cererea avocatului apărării, Robert Servatius, judecătorii au refuzat să accepte copiile dactilografiate drept dovadă împotriva lui Eichmann, cu excepția foilor pe care apărea scrisul de mână al criminalului. Din întrebările lui Hausner, una care l-a cam încurcat pe Eichmann a fost dacă în mărturia lui din 1957, Eichmann a spus: “Nu regret nimic! Dacă am fi omorât 10.3 milioane de evrei aș fi fost fericit și aș fi spus că am distrus inamicul”. Eichmann i-a răspuns: “Am uitat, dar poate că am spus asta sub influența alcoolului”. A fost una dintre puținele scăpări ale lui Eichmann, care de-a lungul procesului a susținut că el a executat doar ordinele superiorilor. Tot în mărturiile din 1957, Eichmann i-a relatat ce le-a spus el subalternilor în ultimele zile ale războiului: “Dacă pierdem, voi sări bucuros în mormânt, știind că cinci milioane de inamici ai Reichului au murit ca niște animale”.
Între timp și depozițiile emoționante ale supraviețuitorilor Holocaustului au făcut o impresie adâncă asupra judecătorilor.
Și care a fost soarta casetelor originale cu mărturiile pierdute ale lui Eichmann? La sfârșitul filmului aflăm că Sassen le-a predat familiei Eichmann, care le-a vândut unei reviste elvețiene, iar aceasta la rândul ei le-a predat unei arhive din Germania. Casetele au ieșit la iveală în 1999. Din cele 70 de ore de mărturii înregistrate, s-au păstrat numai 17, dar copiile dactilografiate povestesc totul.
Adevărata mărturie a demonstrat că Eichmann a fost un diavol, care a planificat în mod amănunțit Holocaustul și nu un simplu funcționar, așa cum s-a prezentat la procesul din Ierusalim.
Pe bună dreptate Eichmann a fost condamnat la moarte. Execuția a avut loc în 1962. Trupul i-a fost ars și cenușa împrăștiată în apele Mării Mediterane. A fost singura condamnare la moarte din istoria statului Israel.
Bibliografie:
https://en.mercopress.com/2022/05/24/eichmann-audios-recorded-in-argentina-to-be-released
https://hac.bard.edu/amor-mundi/excerpts-from-the-sassen-papers-2013-07-12
Tiberiu Ezri
Despre capturarea, anchetarea și procesul lui Eichmann puteți citi în următoarele articole publicate în Baabel:
Asher Shafrir: Anchetarea și procesul lui Adolf Eichmann
https://baabel.ro/2021/04/anchetarea-si-procesul-lui-adolf-eichmann/
Eva Galambos: Adolf Eichmann, după 60 de ani
https://baabel.ro/2020/05/adolf-eichmann-dupa-60-de-ani/
Asher Shafrir: A murit omul care l-a prins pe Adolf Eichmann
https://baabel.ro/2019/04/a-murit-omul-care-l-a-prins-pe-eichmann/
38 Comments
Ați scris un articol remarcabil,bine construit și convigător.Nu cred ca răul este banalNiciodată!
Silogismul
Eichmann este rău.
Eichmann este banal.
‐—————————‘———–‘——
Răul este banal.
nu este valabil .
Sunt de acord cu dumneavoastra si va multumesc!
Iată o informaţie inteersantă privind subiectul acestui articol şi un comentariu anterior postat de mine
https://spectator.sme.sk/c/20039028/mossad-agent-donates-to-danubiana.html
Fantastic cate lucruri interesante invat “la batranete” din articolele si comentariile din Baabel!
Tibi, chiar era, curioasa sa stiu cine a scris acest comentariu, but YOU, are young forever 🙂 🙂
eram, ufff
Care comentariu Veronica?
Fantastic cate lucruri interesante invat “la batranete” din articolele si comentariile din Baabel!
Eu am scris asta. Invat mult si de la tine.
FORMULAREA HANNEI ARENDR -BANALITATEA RĂULUI ESTE FOARTE SUGESTIVĂ ȘI JUSTIFICATĂ = BINELE MU ESTE BANAL, RĂUL ESTE CUMPLIT DE BANAL, DUPĂ O ISTORIE DE CRIME BANALITATEA DEVINE O ACUZĂ, HNNAH ARENDT ERA SUPERINTELIGENTĂ, ȘTIA CE SPUNEA
FORMULAREA HANNEI ARENDR -BANALITATEA RĂULUI ESTE FOARTE SUGESTIVĂ ȘI JUSTIFICATĂ = BINELE NU ESTE BANAL, RĂUL ESTE CUMPLIT DE BANAL, DUPĂ O ISTORIE DE CRIME BANALITATEA DEVINE O ACUZĂ, HANNAH ARENDT ERA SUPERINTELIGENTĂ, ȘTIA CE SPUNEA
Chestie de interpretare. Sunt convins ca era inteligenta.
Multumesc.
Multumesc si eu pentru interesantul articol. Eichman a fost diabolic, răul personificat. Dar ceea ce spunea Hanna Arendt, ca sistemul este responsabil, nu contrazice faptul ca el era vinovat si trebuia executat. Filmul despre parerea Hannei despre Eichman merita vazut, chiar daca banalitatea răului nu scuză faptele individuale
Am vazut filmul si aveti dreptate. Problema este ca parerea Hannei putea deruta si dauna, favorizand pe cei care incercau sa puna responsabilitatea pentru crimele personale pe contul sistemului. Si majoritatea nazistilor procedau in acest fel.
Tibi, nu cred ca parerea Hannei Arendt era relevanta si putea sa aiba vreo influenta in timp real, s-ar putea sa gresesc, am fost de mult relativ in tema, dar am mai uitate.
Ceea ce insa a fost cu siguranta adevarat, a fost refuzul dictat de “establishmentul” israelian al vremii de a departa din lumea cartilor accesibile, pe cea scrisa de Arendt.
A fost o pedeapsa, o excludere.
S-ar putea sa ai dreptate Veronica. Insa bottom line, ceea ce conteaza este executarea indreptatita al lui Eichmann. In plus, cu ocazia procesului, lumea a cunoscut mai bine Holocaustul, inclusiv tanara generatie a Israelului, dat fiind ca multi supravietuitori nu discutau despre acea perioada blestemata. Si ca bonus, nazistii de peste tot, mai ales cei refugiati in America de Sud, au inceput sa se simta amenintati si sa se ascunda ca sobolanii in canalizari.
Categoric, cred ca aceasta actiune de a rapi si aduce ep Eichmann la o judecata cu caracter de proces spectacol a fost exceptionala, si ca organizare si ca executie, desi nu sunt in masura sa-mi exprim parerile despre felul cum a actionat la vremea respectiva itnregul corp de judecata.
As vrea sa mentionez un fapt destul de insignifiant, dar care isi are probabil un rasunet mai speial.
La o vizita in anul 2018 la Bratislava, am vizitat un muzeu de arta moderna, destul de putin cunoscut, muzeul se numeste DANUBIANA, se afla pe o insulita a Dunariii plecand din Bratislava, un muzeu cu totul si cu totul deosebit, cu o colectie de arta moderna exceptionala.
Trecand prin camerele muzeului, deodata mi se opresc ochii pe sculptura unei maini, langa care era trecut numele autorului RAFI EITAN 🙂 🙂
Rafi Eitan, a fost un super-spion israelian, care a avut o functie esentiala in acapararea lui Eichman, dar nu numai, a avut si o functie, mai putin respectabila, de a-l pune in actiune pe Pollard, poate in mod indirect.
Acest ins, a carui actiune este discutabila din destule puncte de vedere, a fost deci, in mod ciudat, chiar daca explicabil si unn suflet de artist. Nu stiu daca a avut si alte creatii, nici macar cum a ajuns acea sculptura pe Dunare la muzeul – nu-l pierdeti e superb:
Danubiana dot sk
Foarte interesant. Din pacate, de multe ori, Wikipedia in ebraica lasa de dorit si nu mentioneaza aceste aptitudini artistice ale llui Rafi Eitan.
Dar in engleza am gasit!
P.S. la acest articol.pe care l-am publicat:
Astazi am citit in cotidianul israelian YNET, un mic paragraf scris de ziaristul Ronen Berger, care sustine ca Willem Sassen, cel care a inregistrat marturiile lui Eichmann in 1957, ar fi fost agent al Mossadului. Nu am reusit sa gasesc surse care confirmă această ipoteză.
Istoria nu este o știință exactă și e foarte greu de stabilit post factum care a fost „adevărul absolut”. Aproape întotdeauna circulă versiuni diferite, bazate pe zvonuri, pe păreri, pe mărturii contradictorii. Cred că muza istoriei a fost inventată pentru a-l inspira pe istoric să formuleze versiunea cea mai probabilă – în majoritatea cazurilor nu ne putem aștepta la mai mult.
De acord.
Scrii articole interesante în general dar acesta e chiar deosebit de percutant. Parcă m-a atras într-un segment de istorie vie, fascinantă. Felicitări!
Multumesc Anca!
Articol deosebit de interesant
Va multumesc
Preluat si tradus dintr-un blog al jurnaistului israelian Dan Margalit, gasit pe News1:
Margalit povesteste:
In primii ani ai participarii meel ca ziarist la Haaretz, am aflat ca politia israeliana, a reusit sa obtina, foi cu scrisul de mana al lui Eichman. Aceste foi au fost date unui grafolog, fara ca acestuia sa i se dezvaluie sursa
După examinare, grafologul a stabilit că era o persoană monstruoasă, cu o tendință puternică de a ucide și de a folosi violența. Abia după ce și-a dat cu părerea i s-a spus că a examinat manuscrisul lui Eichmann.
Editorul Haaretz, Gershom Schocken, a decis să nu publice articolul. Nu știu de ce – spune Margalit. Am fost furios și am predat articolul în secret prietenilor și mentorilor mei și oricui a fost editor și editor din tinerețe și un Ohad Zmura. Acesta era redactor al suplimentului ziarului “Davar”, „Davar Hashavua”.
Am procesat puțin formularea. Zmora mi-a acordat un pseudonim si mi-a promis că nu va spune ca a primit articolul de la un reprezentant chiar al ziarului Haaretz.. Oricine a răsfoit atunci suplimentul ziarului Davar, a putut descoperi î că Eichmann nu s-a trezit într-o situație în care a devenit intamplator, criminal. Tendința lui naturală era să fie un criminal.
Foarte interesanta informatie. Dupa cum am scris si in articol, dezinformatia si interesele politice nu au lipsit din cazul si procesul Eichmann.
Dar pana la urma, a primit ce a meritat.
Un articol util și bine documentat.
Hannah Arendt s-a înșelat profund și a persistat în eroare, în ciuda criticilor și dovezilor.
“Banalitatea răului” e un concept (psihologist și pseudo-meafizic pînă la…banalitate) care se poate aplica metaforic (nu conceptual, nici istoric, evident nu juridic) multora, dar sigur nu celui care l-a inspirat, criminalul psihopat Eichmann. Psihopat, dar cu discernămînt și metodă, viclean și calculat.
Se spune în germană: Ein Mann, ein Wort.
În acest caz, se poate adapta:
Ein Eichmann, ein Massenmoerder.
Aveti dreptate despre Hannh Arent. Nu am scris despre ea fiindca sunt limitat la numarul de cuvinte scrise in articol. Nu pot estima, dar cred ca Arendt a daunat poporului evreu prin vederea ei distorsionata a calaui Eichmann.
Cred că totul se leagă, dincolo de Hannah Arendt și propriile sale ambivalențe față de germani (în frunte cu Heidegger…), de contextul pe care l-ați și prezentat în articol: trebuia găsit un modus vivendi cu foștii naziști (nu numai cu națiunea germană generică, fericită să afle de banalitatea răului și de irezistibila transă în care intraseră din pricina charismei lui Hitler, un austriac…) pentru a putea construi și apăra noul stat al evreilor. Realpolitik, pe scurt. E tragic, dar în epocă a funcționat. Cum eu nu sînt nici evreu, nici german, am datoria să spun exact cum a fost. Se pot face multe ucronii (ce-ar fi fost dacă etc.), dar istoria a decurs în modul știut. Cred că strategii de atunci ai Israelului nu aveau altă opțiune.
Vă voi citi în continuare, chiar dacă timpul nu-mi permite să intru în discuții complexe, așa cum aș fi tentat.
Va multumesc pentru interesantele comentari! Sunt perfect de acord cu dumneavoastra si asa cum am scris in articol, telul principal al lui Ben Gurion a fost dezvoltarea economica si intarirea militara a tanarului stat isrealian, a carui existenta a fost periclitata si poate (sper ca nu) mai este si acum. Asta explica si colaborarea Mossadului cu ofiterul nazist Skorzeny, cel care l-a eliberat temporar pe Mussolini, din porunca lui Hitler.
Ben Gurion nu ar putea primi un premiu pentru eventualele lui interventii posibile, pentru aducerea evreilor in tara care nu era inca formata. Documentatia acestor fapte nu–mi este chiar la indemana.
De acord. Oricum de mult timp nu mai avem in Israel o personalitate cum a fost Ben Gurion si pacat.
Tibi, ca de obicei ai reusit o relatare remarcabila despre monstrul care a fost Eichmann, si despre fazele nenumarate dar si penibil-dureroase ale regasirii marturiilor sale. Ma gandesc, daca ele au fost pierdute, sau mai curand “facute pierdute” de catre diversi binevoitori.
Timpul ne obliga sa ne gandim cateodata, daca o asemenea situatie nu ar mai putea reveni in lumea noastra destul de salbatica de altfel, in care evreii ca sa folosesc un eufemism., nu sunt inca prea simpatizati,
Originea urii si a dusmaniei nu pot crede ca vine doar din motive de ordin religios. Nasterea unor diavoli ai istoriei este cu siguranta un procedeu periodic, care se poate repeta.
De trista chiar tragica amintire, acest episod, dar nu cred ca pedeapsa cu moartea in Israel, nu ar fi trebuit sa fie aplicata si in alte cazuri in contextul unor acte teroriste de avengura.
Pedeapsa are un caracter de EXEMPLU, si acest lucru ar putea sa determine, cred, schimbari de atitudine in lumea teroristilor anti-israelieni.
Draga Veronica,
Sunt de acord cu tine in privinta necesitatii pedepsei cu moartea a arhi-teroristilor, dar cateodata, democratia prost inteleasa poate duce la anarhie.
Excelent articol, adervărată luare de poziţie – atât de necesară!
Cunoşteam câte ceva despre subiect, dar documentaţia atât de minuţios făcută şi pusă în pagină îmi este de un real folos, deoarece a stabilizat parametrii şi a umplut golurile.
Mulţumesc. Să nu uităm niciodată!
Va multumesc!