“Apoi într-o zi am văzut două fetițe blonde făcând roata într-un colț din curtea școlii. M-am apropiat și le-am privit de aproape, aveau ceva deosebit. Țrrr. Clopoțelul a sunat și fetițele au dispărut în clase. M-am dus să le caut din clasă în clasă și una dintre ele era Nadia Comăneci. Le-am spus să vină la Școala de Gimnastică din oraș.”

Astfel relatează Béla Károlyi episodul inițiatic al primei întâlniri cu Nadia, istorisire care a fost apoi preluată și redată de presa vremii. Doar că, parafrazând un scheci cunoscut al lui Toma Caragiu, povestea asta are două hibe: „una că e prea siropoasă și a doua că nu conține nici măcar un sâmbure de adevăr”, căci omul care a descoperit-o cu adevărat pe Nadia Comăneci, care a așezat-o pentru prima dată pe bârnă, trăia atunci la mii de kilometri distanță, într-un complet anonimat. Se numea Marcel Duncan.

Marcel Duncan era tehnician la Federația Română de Gimnastică. În 1958 a fost acuzat că întreține o atmosferă nesănătoasă printre gimnaste, fiindcă își încurajează elevele să aibă tendințe de vedetism. În limbajul de cărămidă al acelor vremi, aceasta însemna că nu era un dur precum alți antrenori. A fost detașat în orașul Onești, redenumit atunci Gheorghe Gheorghiu Dej, după numele liderului comunist al RPR.

În acest oraș, în familia Comănici se naște în 1961 o mândrețe de fată. Din greșeală numele de familie îi este trecut Comăneci. De mică, fata este foarte activă, așa că mama se gândește să o tempereze puțin. Auzind de profesorul Duncan și de firea lui blajină, o duce la sala de gimnastică. Are loc un click imediat între fetița cea sprințară și blândul antrenor. Acolo, la sala de sport, sub îndrumarea lui Marcel Duncan și a Mariei Simionescu, Nadia descoperă că salteaua e preferabilă șotronului, iar paralelele sunt mult mai distractive decât bătătorul de covoare. Petrece acolo multe ore și se antrenează cu plăcere. Obține primele rezultate, e campioană la copii.

Marcel Duncan depune actele de emigrare în Israel și este din nou retrogradat și trimis să antreneze la Galați. Obține și acolo rezultate remarcabile, până ce îi este admisă plecarea definitivă. Tot în acea perioadă ajung în orașul Gheorghe Gheorghiu Dej doi profesori tineri, soț și soție, Marta și Béla Károlyi. Soțul are specialitatea handbal, dar e trimis la gimnastică, să ocupe postul lăsat vacant de Marcel Duncan care este șters din toate analele sportului, așa cum se întâmpla cu proscrișii care plecau definitiv din țară.

Peste Marcel Duncan se așterne negura uitării. O singură persoană avea să își mai aducă aminte de el și de rolul lui în formarea personalității Nadiei. Este doamna Ștefania Comăneci, mama Nadiei. Într-un interviu la Scânteia Tineretului în 1976, imediat după succesul de la Montreal, dumneaei spune: “Am știut că va ajunge mare încă de când se pregătea cu Profesorul Duncan”. Nu se știe cum, dar aceste rânduri îi scapă cenzorului și apar în ziar. Tot la Montreal se afla în acele zile și Marcel Duncan care însoțește echipa de gimnastică a Israelului. Încearcă chiar să ia legătura cu fosta sa elevă, să o felicite după performanța ei strălucitoare. Dar Béla Károlyi nu este un sentimental. Îi spune răspicat că nu are ce să caute acolo. Cu toate acestea, blajinul Duncan nu-i poartă niciun fel de ranchiună lui Béla. Știe că fără el, fără educația lui spartană, Nadia nu ar fi ajuns unde a ajuns. Pe de altă parte fără firea blândă a lui Marcel poate că Nadia nu ar fi îndrăgit gimnastica din primul moment.

Am încercat să refac traseul israelian al lui Marcel Duncan cu ajutorul prietenului meu Adrian Weber care l-a cunoscut. S-a stabilit în orașul Rehovot. A deschis o sală de gimnastică, dar niciun mare talent nu a mai ieșit de pe porțile acelei școli. Nadia era una la un milion, iar Israelul anilor 70 avea alte priorități. E drept că el nici nu deținea arta datului din coate, necesară într-un sport ale cărui valențe erau practic necunoscute în Țara Sfântă. Prin anii 80 face o vizită în America, i se propune să antreneze acolo, dar se simte deja prea bătrân ca să înceapă o nouă carieră și o nouă viață. Moare, undeva, pe la începutul anilor 90. Lasă în urmă soția și o fiică, Sânziana.

Abia după 1990 începe recuperarea memoriei. Sunt reînscriși în Cartea Vieții acei oameni care s-au aflat poate temporar, poate întâmplător, la o răscruce și au însemnat ceva în sportul românesc. Atunci, printre alții, sunt recunoscute și meritele acestui om modest care i-a deschis Nadiei ușa către sala de gimnastică, dar căruia fostul regim avea să-i închidă ulterior toate ușile.

Surse:

Stejărel Olaru, Nadia și Securitatea (excelentă carte!)

Gazeta Sporturilor, 23 noiembrie 2011

Adrian Weber

George Schimmerling

(preluare de pe pagina de Facebook a autorului)