Dacă Erich Mendelsohn era o vedetă de renume internațional (și a stat la Ierusalim numai 6 ani), iar Austen Harrison era o figură importantă a mandatului britanic (și cu greu a rezistat 15), Spyro Houris era localnic.  Era un arhitect obișnuit, care proiecta case obișnuite în care locuiau oameni obișnuiți.  Am dat peste el din întâmplare, când pregăteam articolul despre Romema https://baabel.ro/2022/02/o-plimbare-prin-romema/   Cea mai frumoasă casă din cartier, Vila Hamon, este opera lui.  Acest lucru mi-a trezit interesul și, căutând material, am dat peste cartea Adinei Hoffman despre cei trei arhitecți și așa s-a înfiripat proiectul de față…

Dacă Adina Hoffman nu ar fi făcut o adevărată muncă de detectiv, probabil că numele lui ar fi fost dat uitării.  Însă clădirile pe care le-a lăsat în urmă le cunosc și le admir de multă vreme, mai ales pe cele decorate cu ceramică armeană.

Și totuși cine a fost Spyro Houris?  Că el a existat aievea o dovedesc inscripțiile pe care le-a lăsat pe unele dintre clădirile lui.

Dacă Mendelsohn și Harrison au lăsat în urmă o bogată corespondență și au fost pomeniți în amintirile multor contemporani, despre biografia lui Houris nu se știe decât foarte puțin.  S-a născut în 1883 la Alexandria, în Egipt – dacă nu era chiar „localnic”, era dintr-o provincie apropiată din cadrul Imperiului Otoman și făcea parte din aceeași cultură.  Familia aparținea Bisericii Ortodoxe Grecești. Tatăl său, Gavriil Houris era arab creștin (Houris, scris mai adesea Khoury, este un nume arab foarte comun), mama era grecoaică.  Iar numele de Spyro l-a primit pentru că s-a născut… în ziua Sfântului Spiridon.  Vorbea araba și greaca și, ca orice egiptean educat de pe vremea aceea, vorbea și franceza.

Despre studiile lui nu se știe absolut nimic.  Poate că avea o diplomă universitară și poate că nu – în Imperiul Otoman, în urmă cu peste un secol, acest lucru nu ar avea nimic deosebit. 

În 1910 îl găsim în analele lojii masonice din Alexandria, unde tocmai intrase ca „ucenic”, iar la începutul lui 1914 apare cu gradul de „calfă” în loja din Ierusalim – înseamnă că s-a mutat la Ierusalim cu puțin înaintea Primului Război Mondial, pe la vârsta de 30 de ani.  Participarea la ordinul francmasonilor s-a dovedit o idee bună, pentru că i-a creat contacte printre oamenii importanți ai vremii, din toate etniile și religiile care alcătuiau populația Ierusalimului și probabil l-a și ajutat să găsească clienți.

Despre viața pe care a dus-o la Ierusalim există câteva notițe apărute în ziare, unele documente din arhiva avocatului Yom Tov Hamon, a Patriarhatului Grec și a lojii masonice.  Era considerat unul din arhitecții „la modă” ai vremii și contractul pe care l-a făcut cu Hamon arată că a primit un onorariu de 2400 de lire egiptene (într-o vreme când muncitorii de pe șantier câștigau o liră pe săptămână).  Era în relații foarte bune cu medicul grec Photios Efklides (cel care în perioada otomană a condus spitalul orășenesc pentru săraci) și a fost chiar logodit cu fiica acestuia, Heleni.  Apogeul carierei sale a fost în 1932, când a fost numit secretarul lojii masonice, dar apoi au început problemele.  A fost amestecat într-o afacere destul de neplăcută, fiind învinuit că a încercat să mituiască un magistrat ca să-și scape un prieten acuzat de o crimă pasională.  Procesul a durat peste un an și chiar dacă la sfârșit el a fost achitat, și-a pierdut bunul renume; Heleni a rupt logodna și s-a măritat cu un diplomat francez.  De atunci și starea sănătății lui s-a înrăutățit.  A murit la Ierusalim în 1936. 

Dacă documentele scrise sunt puține, adevărata moștenire pe care a lăsat-o sunt clădirile construite de el.

Unii istorici consideră că primul său proiect a fost Colonia Greacă (Hamoșava hayevanit) din afara zidurilor Orașului Vechi – străzile, primele 20 de case și centrul comunitar – dar există dubii, pentru că pe frontispiciul centrului comunitar este înscris anul 1902, când Spyro Houris avea numai 19 ani și încă nici nu era la Ierusalim.  Chiar dacă începuturile Coloniei Grecești se datorează unui alt arhitect, Houris avea relații strânse cu Patriarhia Greacă – Patriarhul i-a conferit Ordinul Sfântului Mormânt pentru planurile de reconstrucție a unei mănăstiri avariate în cutremurul din 1927. 

Totuși o parte din casele Coloniei Grecești sunt cu certitudine opera lui, una este chiar semnată.  Tot el a construit și casa familiei Efklides.  (Doctorul Efklides a murit în 1916 și ea a fost locuită în continuare de copiii lui.)  Recent ea a fost restaurată și adăpostește un mic muzeu al comunității grecești din Ierusalim.  Aici se păstrează și singura fotografie cunoscută a lui Spyro Houris.

Alte proiecte pe care le-a realizat au fost vila Hamon din Romema și vila Faradji din Rehavia, pentru doi avocați evrei, ambii originari din Istanbul.  (De fapt nu există documente, nu se știe exact cine a construit vila Faradji, dar asemănarea este izbitoare, același turnuleț cu un acoperiș de aramă, în formă de trunchi de piramidă – și oricum Yom Tov Hamon și Eliahu Faraji se cunoșteau bine.) 

A mai construit și șirul de case din centru, de pe strada Jaffa.  Într-una din ele se afla chiar biroul său de arhitectură.  S-ar putea spune că nu sunt nici foarte elegante, nici foarte impozante, dar ele sunt o imagine vie a Ierusalimului anilor 1930 – un oraș nu prea mare și nici prea bogat… Eu găsesc că au un anumit farmec și de aproape 50 de ani, de când locuiesc la Ierusalim, ele reprezintă pentru mine „centrul orașului”.

***

Dacă asta ar fi fost totul, aș fi spus „mda, simpatic, dar destul de mediocru”.  Marea șansă a lui Spyro Houris a fost să-l întâlnească pe David Ohanessian, părintele ceramicii armene din Ierusalim.  (Despre el am scris pe larg în alt articol https://baabel.ro/2020/06/ceramica-armeana-din-ierusalim/ )  Cei doi au cooperat aproape un deceniu și rezultatul a fost un fenomen unic în Israel și considerat de unii drept chintesența Ierusalimului: clădiri cu fațadele decorate cu ceramică armeană.  (Nu m-aș mira ca ideea să fi fost a lui Ohanessian, care era originar din Turcia, pentru că acolo mai există case împodobite cu ceramică.)

Despre Ohanessian am cunoştinţă de vreo doi ani și de Spyro Houris nu am aflat decât recent, dar casele pe care le-au construit împreună le-am remarcat de multă vreme.  Unele sunt vile particulare, altele sunt imobile „de raport”, cu magazine la parter și cu locuințe de închiriat la etaj.

(Nu demult am descoperit încă una, casa al-Masu, pe strada Emek Refaim 25, dar este într-o stare jalnică, multe plăci de ceramică lipsesc, s-au făcut adăugiri nepotrivite, clădirea originală abia se mai recunoaște.)

Dacă le privim cu atenție, vom vedea că au multe elemente comune, nu numai ceramica.  Ferestrele au arcuri frânte, arcuri în potcoavă, sau interpretări moderne ale acestora, în stil Art Deco.  Acoperișurile sunt adesea crenelate.  Unele elemente sunt „în dungi”, construite din piatră în două culori, la fel ca interiorul Cupolei Stâncii sau ca moscheea Omar Ibn al-Khattab din Orașul Vechi.  Toate sunt aluzii la vechea tradiție arhitectonică a acestor meleaguri.

Și mai interesantă mi s-a părut istoria acestor clădiri și oamenii pentru care au fost create – o lume demult apusă.

Isaaf Nashashibi aparținea uneia dintre cele mai importante familii arabe musulmane din Ierusalim.  Era un mare cărturar, dascăl și scriitor și avea o bibliotecă enormă.  În 1947 a plecat la Cairo, unde a murit după scurt timp.  În timpul Războiului de Independență vila a fost jefuită și biblioteca a fost distrusă.  Abia în ultimii ani vila a fost reabilitată și azi găzduiește din nou o mare bibliotecă în limba arabă, precum și un centru cultural. https://www.palquest.org/en/biography/9849/isaaf-al-nashashibi

A doua vilă a aparținut lui Elias Gelat, un om de afaceri arab catolic.  (Să fi avut cu adevărat un strămoș gealat = călău?)  Amănunte fascinante despre istoria familiei se află în necrologul tatălui său, Antoine Gelat. https://www.jstor.org/stable/1355062?seq=1  (2 pagini în engleză)

Elias Gelat a fost antreprenor de construcții, proprietarul agenției Chrysler, precum și al unei fabrici de ciment, unde era asociat cu Hagi Mahmud (cel cu casa de lângă Autogara Centrală).  În 1948 familia a plecat în Liban și apoi în Anglia și SUA, iar vila a adăpostit diverse instituții, printre altele a fost un cămin pentru copii veniți în Israel fără părinți (Aliat hanoar).  Recent vila a fost renovată și a redevenit casă de locuit.

Hagi Mahmud trebuie să fi fost musulman, pentru că titlul de „hagi” se acordă musulmanilor care au fost în pelerinaj la Mecca.  El avea o carieră de piatră în satul Lifta de lângă Ierusalim și fabrica de ciment împreună cu Elias Gelat.  Saba el-Araj și familia el-Masu erau arabi creștini înstăriți.  Încă din anii 1930 casa Saba el-Araj a slujit ca extensie a hotelului Varshavsky din clădirea alăturată.

***

După părerea mea farmecul Ierusalimului de azi se datorează în mare măsură interacțiunii dintre cele mai diverse culturi și sper ca acest caracter multicultural să se păstreze și în viitor.

Bibliografie:

Adina Hoffman  Till we have built Jerusalem.  Architects of a new city.  Farrar, Straus and Giroux, New York, 2016.

A Glimpse of Paradise: One Hundred Years of Jerusalem Armenian Ceramics 1919-2019

https://www.jerusalem-love.co.il/?page_id=7886

Hava Oren