Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede.

Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi.

Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină.

Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.

Destinația finală a călătoriei noastre a fost stabilită, bineînțeles, ca fiind Saintes, orașul prietenei noastre Émilie și a soțului ei Pascal. Orașul situat în regiunea numită Nouvelle-Aquitaine (Aquitania), în vestul Franței, foarte aproape de oceanul Atlantic, se află la aproximativ 2500 de km de Oradea. El este străbătut de frumosul râu Charente pe malurile căruia se găsește un amfiteatru antic galo-roman, un arc de triumf al lui Germanicus și multe alte dovezi istorice ale trecerii pe aici a romanilor, strânse și expuse într-un muzeu arheologic care merită tot interesul. Saintes, cu cei 28.000 de locuitori, ne-a devenit demult familiar, îi știm reperele care îi dau farmec și îndrăgim mai ales locul destinației noastre, casa Émilie.

Dacă tot trebuia să mergem atât de departe, fiul meu a stabilit un itinerariu astfel încât s-o facem prin locuri unde nu mai fuseserăm, cu opriri strategice pentru odihnă și refacere. Adică am hotărât să nu mergem întins ci să ne luăm răgazuri dedicate contemplării unor orașe sau peisaje mult dorite de fiecare dintre noi. Așa se face că pe drumul nostru la dus și la întors, am trecut în total prin nouă țări, făcând popasuri și pe la alți prieteni sau rude. Planul a fost meticulos întocmit, Mircea a calculat segmentele de drum în așa fel încât să acopere zilnic cam 500-600 de km și să putem vedea, câte o jumătate de zi, ceea ce doream să nu ratăm prin locurile pe care le străbăteam. A făcut apoi toate rezervările în avans, pe la hotelurile sau hanurile de popas, alese cu foarte mare grijă, spre a fi cât mai adecvate locurilor și nevoilor noastre. A selectat până și muzica potrivită care să ne însoțească pe drum și a făcut cercetări pentru a afla mâncăruri sau produse specifice pe care să nu le ratăm dacă tot treceam pe lângă ele. Toate acestea s-au corelat cu pregătirile făcute de Émilie, ea planificându-și concediul de odihnă cu multe luni înainte, exact în perioada sosirii noastre.

În cea mai mare parte am lăsat ca drumul să ne surprindă, nu am ținut morțiș să vedem decât poate unul sau două lucruri pe cei peste 5000 de km, evitând în felul acesta apariția unor frustrări.

După cinci zile de călătorie prin cinci țări, am ajuns acasă la prietena noastră care ne aștepta cu nerăbdare și mult drag. Revederea, după 11 ani, a fost mai mult decât emoționantă, bucuria și recunoștința că acest lucru a fost posibil, ne-a învăluit și ne-a încălzit cu adevărat inimile. Am evocat prietenia dintre noi în cinci articole publicate în revista Baabel la începutul acestui an. Prin intermediul lor am avut surpriza și plăcerea să constat că mulți cititori s-au regăsit în ceea ce eu descrisesem.

Émilie în schimb nu a putut citi articolele la vremea apariției lor, deși încă știe multe cuvinte și expresii în românește, învățate acum 40 de ani, pe vremea când vizita România aproape în fiecare an. Ca articolele mele să poată fi citite chiar de protagonista lor, am trimis textele românești unei tinere doamne care trăiește de peste zece ani în Franța, o minunată prietenă a fiului meu, care le-a tradus pentru Émilie. Am printat textul în franceză și l-am legat sub forma unei cărticele cu povestea prieteniei noastre, care a devenit cadoul cel mai apreciat și mai îndrăgit.

Povestea unei prietenii de o viață, o legătură sufletească trecut[ peste limitele impuse de limbă, de distanță și de timp! Oricât de ciudat ar părea, primirea cărții a emoționat-o și a surprins-o pe Émilie atât de mult încât, începând să citească primele rânduri, pur și simplu nu a putut continua. Abia câteva zile mai târziu a reușit, în liniștea micii ei grădini, să citească evocările mele pe care le-a prețuit nespus de mult. Mi-a spus chiar în românește că am scris o poveste minunată, așa cum și este ea în realitate. Trebuie să fim fericite și recunoscătoare că avem parte de o asemenea prietenie pe viață. Noi două parcă am primit în dar această legătură și am conștientizat, de-a lungul timpului, cât este ea de prețioasă așa că am avut mare grijă de ea.

Chiar nefiind posibil să ne întâlnim timp de ani și ani de zile, în momentul când o facem ne reconectăm imediat, firesc și ușor. Ne reluăm discuțiile și ne împărtășim părerile cu sinceritate, găsind imediat subiecte comune. Gândim la fel în privința multor lucruri, în pofida sistemelor sociale diferite în care ne-am format și a societăților diferite în care trăim. Cred că explicația o dă faptul că firile noastre se aseamănă mult și există între noi o sinceritate neschimbată de decenii. Nu purtăm și nu am purtat niciodată nici un fel de măști, ne-am dezvăluit sufletele așa cum sunt ele și acest lucru a făcut, cred, indestructibilă prietenia noastră.

La începutul revederii noastre, Émilie a decretat că a uitat engleza, fiindcă n-o folosește niciodată. Era doar o impresie, după câteva ore vorbea din nou fluent, fraze și cuvinte fiind scoase la iveală din cutele memoriei. La fel și cu limba română, și-a amintit foarte mult din româna învățată în tinerețe de dragul nostru, așa că am folosit cu toții un amalgam de trei limbi: franceza – pe care fiul meu o vorbește bine – engleza și româna, am povestit tot timpul cum ne-a venit mai bine ca să ne exprimăm părerile, gândurile, amintirile. Dovadă că eram în Uniunea Europeană! O Uniune cam dată peste cap și cam ofilită din păcate, cu multe probleme cotidiene pe care le simte, desigur, omul de rând. Émilie și soțul ei Pascal ne-au vorbit despre realitățile acestui prezent al Franței în care sunt amenințați cu tăierile de curent, în care apa se economisește la sânge (nu era deschisă nici o singură spălătorie de mașini, deși seceta din vară se sfârșise) și în care nu este înțelept să lași în mașina parcată pe stradă nici măcar o biată pungă pentru că cineva ar putea să spargă geamul ca s-o fure. Totul se scumpește de la o zi la alta și francezii constată siderați că tot ceea ce folosesc vine din sau măcar prin Ucraina…  Cum o fi asta?

Desigur că noi ne-am concentrat pe frumusețea revederii și am petrecut împreună cinci zile pline de afecțiune, de momente frumoase, am colindat orașul, am dat o fugă de 40 km până la Atlantic și am cules scoici, ne-am împrietenit cu pisoiul familiei, un motan cam vagabond numit Yellow (galben) fiindcă este chiar așa… galben, a fost un timp magic într-o vizită care a fost o reușită și o mare încântare.

În ultima zi la Saintes ne-am plănuit pe îndelete drumul de întoarcere, alte cinci zile și alți 2800 de km, de data asta prin centrul Europei, spre un acasă care ni se părea teribil de îndepărtat. De fapt poți să fii acasă peste tot unde ești împreună cu oamenii care îți sunt cu adevărat dragi, unde ”bietele noastre inimi omenești” bat mai tare.

Émilie și cu mine nu ne-am promis că ne vom revedea, dar ne-am promis că vom avea grijă de noi, că vom încerca să fim sănătoase și puternice ca asta să ne ajute să întreținem speranța că vom mai putea avea astfel de întâlniri și că prietenia noastră rară va dăinui și ne va ferici încă mulți ani.

Anca Laslo