În 1956 aveam șapte ani. La sfârșitul lunii octombrie a început Revoluția din Ungaria. A debutat ca un protest împotriva dictaturii comuniste, a continuat cu lupte sângeroase, soldate cu multe victime. Radio Budapesta a transmis în direct luptele. La noi radioul mergea de dimineața până seara, și la vecinii noștri la fel. Nu înțelegeam cine trage în cine, cine sunt cei buni și cine sunt cei răi. I-am întrebat pe părinții mei, dar nu mi-au răspuns. Tatăl meu, care lucra la o revistă din Cluj, nu a venit acasă câteva zile. Ulterior am aflat că toți ziariștii au fost reținuți la redacție din motive de “securitate”, deoarece autoritățile se așteptau la manifestații de solidaritate cu revoluționarii maghiari. La începutul lunii noiembrie, după intrarea tancurilor sovietice în Budapesta, totul s-a terminat. Au apărut publicații, cu poze îngrozitoare în alb și negru, cu oameni uciși și case distruse. “Evenimentele contrarevoluționare din Ungaria”. Câteva luni mai târziu au început arestările “elementelor reacționare și contrarevoluționare. Îmi aduc aminte că într-o noapte m-am trezit din somn. Din stradă se auzeau vociferări și zgomot de obiecte trântite. M-am uitat pe geam. În fața casei noastre staționa o Volgă și oameni în paltoane de piele îl înghesuiau înăuntru pe vecinul nostru de la parter, Várhegyi Pista, student la istorie. Mai târziu am aflat că a fost învinuit de activitate dușmănoasă și subversivă împotriva statului socialist. L-am revăzut abia după zece ani.Read more…