În zilele vacanței de vară apărea întotdeauna la aceeași oră la bazinul Centrului Sportiv din Cluj. Era o femeie tânără, de vreo de 25 de ani, frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu. Purta un costum de baie de culoare roșie, cel puțin așa îmi amintesc. După ce-și proteja corpul cu ulei împotriva insolației, își punea sub cap o pernă pneumatică, își acoperea ochii cu niște ochelari de soare moderni și se întindea pe o bancă a tribunei. Când era înnorat, își scotea ochelarii de soare și citea din niște volume groase.

Aveam șaptesprezece ani când am văzut-o prima dată. Prietenul meu Béla, cu care îmi petreceam vacanțele, era de o vârstă cu mine. Și el a observat-o pe tânăra frumoasă care ne-a vrăjit și era convins că locuia nu departe de noi, pe strada Rosetti. Ulterior s-a adeverit că avea dreptate. Cu toate că am trecut pe lângă ea de nenumărate ori, ea nu ne-a acordat nici cea mai mică atenție. Ne așezam cât mai aproape de ea, ca s-o putem observa mai bine. Mai mult, dacă cumva scăpa din mână ochelarii de soare sau cartea, noi ne repezeam să i le ridicăm, dar încercările noastre nu aveam succes. Ne privea cu indiferență și rostea cu o jumătate de gură un „mulțumesc, copii”.

– Ce îți închipui, că o femeie atât de frumoasă se uită la niște puști ca noi? – a spus Béla, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile.

Spre marea noastră părere de rău, avea mulți prieteni și prietene care se așezau lângă ea, reducând și mai mult șansele ca ea să se uite la noi. Trecându-i în revistă pe toți prietenii ei, am constatat că cel mal apropiat de “vecina” era un bărbat înalt, jucător de polo la una din echipele orașului. I-am văzut plimbând-se la braț în centru orașului și ne-am consolat: era pe mâini bune!

În vara următoare n-am mai văzut-o. Unde să fi dispărut? – ne întrebam. De fapt, nu știam nimic despre ea în afară de adresa ei.

– Poate a terminat facultatea, am spus, și a fost repartizată undeva departe.

Béla a încuviințat și cu timpul amândoi am uitat de ea.

În urmă cu câțiva ani, cu ocazia plimbărilor mele nostalgice pe strada copilăriei mele, Rákóczi, m-am gândit să trec și pe strada Rosetti, colț cu strada pe care am locuit. În momentul în care am trecut pe lângă casa “vecinei”, a ieșit pe poartă o femeie de vreo șaptezeci-optzeci de ani cu o fată de paisprezece-cincisprezece, cu aceiași ochi verzi și cu o față care mi-a amintit de femeia tânără de la Centrul Sportiv pe care o numeam “vecina”. Câteva clipe am rămas uimit, dar mi-am revenit repede, am salutat-o și-am întrebat-o:

– Nu vă supărați, la sfârșitul anilor șaizeci locuiați tot aici?

– Da, mi-a răspuns ea mirată.

Era cu nepoata ei care îi semăna leit.

M-am prezentat și i-am povestit despre simpatia pe care i-am nutrit-o prietenul meu și cu mine, pe vremurile frumoase ale tinereții, și că am numit-o “Vecina”.

Mi-a zâmbit cu o întârziere de zeci de ani și mi-a spus:

– E o poveste nostimă și îmi pare bine că am aflat-o. Apoi s-au urcat într-o mașină care le aștepta și au plecat.

Nici până astăzi nu știu cum o chema, ce profesie avea și cum își ducea viața. Trebuia să mă mulțumesc cu faptul că am reîntâlnit-o după ani mulți și atât…

Seara l-am sunat pe prietenul meu și i-am povestit despre întâlnire, că am cunoscut-o și pe nepoata ei, dar că nici de data aceasta nu am aflat nimic despre ea.

– E mai frumos așa, e mai romantic, a spus Béla. Pentru noi ea va rămâne mai departe misterioasa noastră “vecină”.

I-am dat dreptate…

Andrei Schwartz

15/09/2022