La ieșirea din sala de spectacole a orașului, spectatorii sunt așteptați de un om în vârstă care interpretează la clarinet un fragment dintr-una din piesele muzicale prezentate de orchestra simfonică sau un fragment muzical care se asortează la spectacolul de teatru din acea seară. Așezat pe un trepied, cu clarinetul în mână și cu tocul instrumentului deschis, unde oamenii pun bănuții, e prezent în fiecare seară de spectacol. L-am văzut într-o seară fugind la locul lui lângă intrarea în sala de spectacole. Întârziase și pierduse sfârșitul reprezentației. Nu s-a alarmat, s-a așezat pe trepiedul lui și a interpretat un fragment din programul concertului. Nu o mai făcea pentru bani, ci de dragul de-a cânta.

Spre marea mea surpriză, la unul din concertele orchestrei filarmonice l-am întâlnit printre spectatori. Nu-l mai văzusem până atunci în ipostaza de spectator. Am încercat să aflu mai multe despre muzicianul care ne aștepta la sfârșitul fiecărui concert, dar în afară de numele lui nu am avut succes… Ca să-mi satisfac curiozitatea nu-mi rămânea decât să-l aștept într-una din seri ca să-și termine munca. După ce și-a pus bănuții în portmoneu și a închis tocul instrumentului, m-am apropiat de el și l-am întrebat:

– Nicolai, vrei să te duc acasă?

M-a privit mirat și m-a întrebat în limba rusă:

– De unde-mi știi numele? Mă cunoști? Ești cumva și dumneata din Novgorod?

– Nu te cunosc, nu sunt din Novgorod și știu doar câteva cuvinte în limba rusă, i-am răspuns în ebraică. Vine cineva să te ia acasă? – l-am întrebat.

– Adeseori vine fiul meu care locuiește în oraș, dar azi nu poate, așa că îți accept invitația.

– Te văd de fiecare dată cu clarinetul în mână la sfârșitul reprezentației. Ai fost muzician și în Rusia?

– Nicidecum. La Novgorod eram profesor de istorie la o școală. Am învățat să cânt la clarinet de la tatăl meu. El își câștiga existența interpretând melodii rusești prin restaurante, cu o trupă de instrumentiști. Mi-am luat abonament la orchestra simfonică, ceea ce în Rusia era ieftin, și astfel am îndrăgit muzica clasică. Când am împlinit cincisprezece ani, părinții mi-au dăruit un clarinet și am cântat în orchestra școlii și apoi a facultății. Cântam și acasă, după terminarea programului de lucru, pur și simplu de plăcere.

– Și aici, în Israel, de când ai început să cânți? – l-am întrebat.

– Am venit în țară în urmă cu douăzeci de ani. Aveam cincizeci și opt de ani și nu am mai găsit de lucru, decât ca portar la un azil de bătrâni. Atracția pentru muzica simfonică mi-a rămas și așa am început să apar cu clarinetul la sfârșitul spectacolelor. Doamnele de la casierie îmi dau programul de concerte pentru întreg sezonul și de acolo îmi aleg piesele pe care să le interpretez după concerte, iar muzica potrivită pentru spectacolele de teatru o aleg după ce citesc rezumatul pieselor. E drept că mai câștig și ceva bani, dar pentru mine plăcerea de a cânta e mai importantă.

– Mi-ai lipsit de câteva ori, și nu numai mie, mai ales la sfârșitul epidemiei de corona, i-am spus.

– Da, mi-a fost cam frică, mi-a răspuns muzicianul.

– Te-am văzut o dată ca spectator la concert, i-am spus.

– Fiul meu știe care concerte îmi plac în mod deosebit și îmi cumpără bilete.

– Cine te înlocuiește când ești la spectacol? – l-am întrebat. Sau pleci mai devreme ca să mai apuci să cânți?

– De câteva ori l-am rugat pe fiul meu să mă înlocuiască, dar el cântă la vioară și nici nu prea are timp, mi-a spus Nicolai cu regret.

– Muzicienii orchestrei știu de dumneata? – l-am întrebat.

– Da, mulți știu. Unul dintre dirijori mi-a spus că, de fapt, eu fac parte din orchestră, a spus Nicolai emoționat.

I-am dat dreptate dirijorului…

Andrei Schwartz

02/04/2023