Așa cum se obișnuia în familia mea, sunt și eu mare amator de călătorii. Poate că e și un fel de evadare de mine însumi. Uneori reușesc să mă deplasez până la o distanță de un braț de mine. În plus, de vreo zece ani plec în Asia de Sud-Est, împreună cu soția care îmi este și ghid turistic. Particip la congresul anual al anesteziștilor indonezieni, care are loc la Jakarta spre sfârșitul lunii februarie. Cunoscătorii spun că este unul din ultimele evenimente organizate după moda de odinioară: cu mese delicioase și seri de gală spectaculoase în atmosfera elegantă a unui hotel cu 5 stele. În ultima vreme, în emisfera vestică congresele sunt destul de „ascetice”, orice distracție neștiințifică este dezaprobată, pe când asiaticii mai păstrează destulă dragoste de viață și dacă îi răsfață pe conferențiarii invitați, de ce nu? Că mai trebuie să țin și o conferință sau două, treacă de la mine! Dar în rest mă pot bucura de tot luxul oferit de hotel – sau cel puțin așa a fost în ultimii nouă ani. De data aceasta însă, desfătarea nu a prea funcționat, fiindcă amândoi ne-am îmbolnăvit pentru a doua oară de Covid tocmai în timpul congresului, așa încât, vrând-nevrând, am fost nevoiți să ne distanțăm de grup. Nu am mai putut participa nici la mesele delicioase, nici la programele de divertisment. În plus, a plouat destul de mult, din cauza musonului care de data aceasta s-a prelungit ceva mai mult ca de obicei. Criticii ar putea să spună „Așa vă trebuie, dacă nu stați locului!”

Ei bine, să stăm locului nu a fost niciodată o opțiune pentru noi. După cele șase zile de congres am făcut de fiecare dată excursii interesante. La urma urmei, nu ajungi în fiecare zi într-așa un capăt de lume. Întotdeauna ne-am ales un „centru”, un aeroport important din zonă, de unde am zburat spre congres și spre diferite obiective turistice. De data aceasta am ales Kuala Lumpur, de unde ne-am organizat vacanța de cinci săptămâni și excursiile de rigoare. De acolo am vizitat câteva insule de vis, precum Langkawi (Malaezia), Koh Lipe (Thailanda), Bali și Flores (Indonezia). Am dat și o raită prin Cambodgia, pe la templele din Angkor Wat.

Punctul culminant al călătoriei din acest an a fost insula Flores și insulițele alăturate, Seraya și Komodo, unde am petrecut nouă zile încheiate. În insula Seraya am trândăvit la soare, sub palmieri, pe plaja de nisip alb, am sorbit suc de cocos și, din când în când, ne-am scufundat în marea caldă de 30 de grade ca să căutăm peștii multicolori care se ascundeau prin recifele de corali. Însă adevărata culminație a acestui punct culminant a fost o excursie de o zi pe insula Komodo, renumită pentru varanii ei. Dar a fost mult mai mult decât o simplă întâlnire cu o reptilă spectaculoasă. Totul a început cu un drum de o oră și jumătate cu vaporașul rapid până în insula Padar. Încă de la debarcader ne-au întâmpinat cerbi care stăteau liniștiți în nisip, ocupați cu cojile de nucă de cocos lăsate în urmă de vizitatori. Adevărata atracție este priveliștea de pe una din culmi, dar, din păcate, am fost nevoiți să ajungem acolo cu forțe proprii. Pentru a urca cele 815 trepte trebuia să dai dovadă de multă perseverență și să bei cel puțin doi litri de apă până ajungi sus și încă unul la coborâre. Dar efortul ți-era răsplătit cu o priveliște magnifică asupra mai multor plaje de culori diferite și a unei părți a arhipelagului. Peisajul era aparent neatins de mâna omului, aveai impresia că ai aterizat într-o eră geologică de mult apusă. Doar dozele de băutură aruncate de vizitatori aminteau de prezent. Apoi ne-au dus la un picnic, pe o plajă cunoscută pentru nisipul său roz. Culoarea aproape suprarealistă e dată de abraziunea produsă de valuri asupra unei specii locale de corali.

Principalul scop al excursiei noastre era să vedem varanii, sau dragonii de Komodo, șopârlele carnivore care ajung până la trei metri. De la plaja roz am continuat cu vaporașul spre Parcul Național Komodo, unde ne așteptau rangeri înarmați cu bastoane – nu pentru noi, turiștii, ci pentru a ține la distanță fiarele. Nu era deloc sigur dacă îi vom întâlni, pentru că ei nu sunt piese de muzeu, ci animale sălbatice aflate în mediul lor natural, adică ei își văd de treburile lor și nu arată niciun interes pentru turiști – îi consideră cel mult… un desert.

Am pornit la pas voinicesc prin junglă și după vreo jumătate de oră am avut noroc… Noroc?!?! Am dat peste doi balauri de ți se făcea părul măciucă și nu mai voiai decât s-o iei la sănătoasa. Dar cum era să mă fac de minune și încă în fața soției? Mi-am luat inima-n dinți, am trecut în spatele unuia dintre monștri și m-am prefăcut că vreau să-l apuc de coadă. Iar soția, încântată, a imortalizat momentul. Să nu-i povestiți că mi-era inima cât un purice. Am reușit să vedem și un pui, ceea ce nu era deloc simplu, pentru că până la vârsta de doi ani ei se ascund în copaci ca să nu fie mâncați – se zvonește că adulții au înclinații canibalice. La doi ani sunt deja destul de mari pentru a nu mai fi în pericol, în schimb sunt cu atât mai periculoși pentru frații lor mai mici.

Varanii nu sunt hrăniți de oameni. Ei își vânează singuri prada, în special căprioare și alți ierbivori pașnici. De obicei mușcătura varanului nu este fatală în sine, dar ea transmite diverși microbi periculoși și victima moare de infecție (septicemie). Varanul așteaptă răbdător până când victima moare și abia atunci o consumă. Deși se află în vârful lanțului trofic, varanii sunt o specie amenințată. Ei sunt vânați – ilegal, desigur – de locuitorii insulei, care se tem pentru animalele lor domestice. Astăzi au mai rămas cca 800 de indivizi pe două insule. Fiind o comoară biologică și turistică, ei sunt păziți – pe măsura posibilităților.

Am mai avut o întâlnire destul de neașteptată, cu o tânără pereche din România. Făceau parte din micul grup de pe vaporașul nostru. Ne-am bucurat să vedem că până și în asemenea pustietăți au ajuns compatrioți de-ai noștri. Probabil că erau nomazi ai internetului care pot lucra de oriunde. Cei doi bucureșteni, Nora și Sebastian, locuiesc în insula Bali. Nu puteam să nu-mi amintesc de viața noastră în România ceaușistă, unde cu mare greutate ni se permitea să călătorim peste hotare și numai într-o țară socialistă vecină. Ei nu trăiseră în acele vremuri și ascultau uimiți poveștile mele nostalgice care păreau și mai insolite în peisajul idilic al acestui arhipelag.

(Traducere din germană de autor, ediție îngrijită de Hava Oren)