Nu am de gând să fac un serial cu poveștile de viață ale verilor mei din Israel, dar totuși cred că povestea vărului meu Bubi e interesantă. Și el emigrat din România, doar că din alte motive decât verișoara mea Marta. Dacă aș face un bilanț al rudelor mele, cred că cei mai mulți au emigrat în Israel. Bubi (R.L.), fiul unui văr al tatălui meu, a fost ultimul care a plecat în anul 1988.

Bunica lui Bubi era soră cu bunica mea și tatăl lui era văr cu tatăl meu. Deși familia locuia tot la Câmpulung, nu prea aveam relații cu ei, cu toate că îmi amintesc perfect unde era casa lor. Fiind ramura mai nevoiașă a familiei, ne întâlneam cu ei numai cu ocazia unui eveniment, nuntă sau deces. Bunicul lui Bubi era căruțaș, iar tatăl lui conducea unicul taxi din oraș. Știu numai că tatăl lui Bubi avea mai mulți frați și două surori, pe unii din ei îi mai țin minte, dar nu pe toți.

Nu-mi amintesc deloc cum era Bubi în copilărie, se poate că nici nu l-am cunoscut. Când am fost deportați în Transnistria, nu-mi amintesc să-i fi văzut și nu am știut unde au ajuns. Bubi avea pe atunci 10-11 ani, iar sora lui, Eva, era ceva mai mare. Nici pe ea nu am cunoscut-o atunci. Abia cu mulți ani mai târziu, când părinții mei s-au mutat la Iași, am aflat despre aceste rude foarte apropiate care stăteau și ei la Iași. Mama mea s-a împrietenit cu mama lui Bubi și de atunci i-am cunoscut și eu.

Am aflat că ei au fost deportați la Șargorod, unde au dus-o foarte greu. Tatăl lui a murit, probabil de tifos exantematic, iar restul familiei s-a întors la Câmpulung. Bubi nu mi-a povestit niciodată cum a făcut școala și apoi politehnica la Iași. A fost repartizat la vestita Fabrică de Antibiotice Iași, unde era deosebit de bine văzut. Dar la Iași era cunoscut mai ales datorită hobbyului său: cânta la acordeon, pe bani sau pe gratis, unde era solicitat. Țin minte că în anul 1970 am participat la întâlnirea de 20 de ani a absolvenților facultății de medicină. Bubi a fost foarte apreciat în calitate de animator și acordeonist al balului. Avea pe atunci 40 de ani și nu era căsătorit.

Am cunoscut-o bineînțeles și pe sora lui, Eva, căsătorită cu un activist de partid trimis la munca de jos pentru simplul motiv că era evreu. Era funcționară și avea deja o fiică, Valica. De la mama mea am aflat povestea tristă a lui Bubi: Mama lui nu fusese de acord ca fiul ei să se însoare cu prietena lui care nu era evreică, iar el, ca fiu bun, s-a supus. Acum are peste 90 de ani și e toată viața a fost singur.

Întreaga amilie a emigrat în Israel, dar nu din motive ideologice și nici economice. Rudele prin căsătorie ale nepoatei Valica au plecat și atunci au emigrat cu toții, așa cum s-a întâmplat și în alte familii. Nu le-a fost ușor, dar în cele din urmă s-au integrat în societatea israeliană. Bubi și-a schimbat meseria. A lucrat în laborator, într-un spital particular. Pe parcurs s-a pensionat și împreună cu pensia pe care o primește pentru anii lucrați în România nu se poate plânge de lipsă de bani. Familia s-a stabilit la Rishon Lezion și după decesul mamei sale, Bubi și-a cumpărat un apartament propriu, într-un bloc mare, unde l-am vizitat și eu. Nu știu dacă mai cântă la acordeon, dar știu că a înregistrat aproape tot ce a cântat la petrecerile de la Iași, la care a contribuit din plin.

Spre deosebire de Marta care nu s-a mai întors în România, Bubi vizitează România aproape în fiecare an. Se duce în special la Iași, unde e înmormântată sora lui, dar și la Câmpulung și la Gura Humorului, unde sunt înmormântate alte rude. A fost de două ori și la Șargorod, în actuala Ucraină și a făcut un monument funerar pentru evreii din Câmpulung care au murit în timpul deportării.

Aceasta este singura fotografie a lui Bubi și chiar pe asta am scos-o de pe net.

Bubi are un deosebit cult al morților și de câte ori vine în România, vizitează mormintele rudelor. De fapt e un sentimental care se implică în tot ce se cheamă Câmpulung și Iași. A insistat și a reușit să aplice o plăcuță comemorativă la gara Câmpulung Est, de unde a plecat trenul în momentul deportării noastre în Transnistria. Nu știu dacă plăcuța mai există. Prietenii lui din Israel sunt cu toții cu originari din Câmpulung – cei care mai trăiesc. Cei mai mulți au murit, iar copiii și nepoții lor nu se sinchisesc de asemenea mărunțișuri și habar nu au de unde au venit părinții sau bunicii lor.

Bubi e ultima rudă care mi-a rămas în Israel. Au fost mulți și toți au murit. Dacă aș vrea să fac acum o călătorie în Israel, chiar nu aș mai avea pe cine vizita.

Bubi e un devotat cetățean israelian și totuși inima lui e în România. Dacă nu ar avea nepoți în Israel, nu m-aș mira dacă ar reveni în România și s-ar stabili chiar la Iași, unde se simte cel mai bine. Oare mai sunt cazuri similare?

Mirjam Bercovici

30-03-2023

București