În ultimele zile mi-a tot revenit în minte pățania simpatică a unei foste colege de serviciu, pățanie de acum vreo zece ani. Noi două ne înțelegeam bine, dar nu eram chiar prietene apropiate, totuși o consideram una dintre cele mai bune și dragi colege.

Era o femeie destul de înaltă, peste medie, destul de zdravănă, fără a fi cu adevărat grasă, dar depășea în sus standardele general acceptate. În fiecare zi de luni, Mariana începea o nouă cură de slăbire.

Firea ei deschisă o făcea să fie o persoană foarte plăcută, cu care puteai vorbi oricând pe diverse subiecte și de la care aveai ce învăța. Unul dintre subiectele ei recurente era multitudinea de diete la care apela. La un moment dat a apărut moda vizitelor la nutriționist pentru a primi ajutor de specialitate care să-ți faciliteze îndeplinirea visului de a pierde în greutate. Ca orice lucru la început, o consultație la nutriționist era foarte scumpă și dura câteva ore. Bașca, specialistul îți cerea să te prezinți cu un set de analize recente, ceea ce era o cheltuială suplimentară. Desigur că asta este o abordare absolut corectă a problemei, așa și trebuie. Colega mea s-a dus cuminte, pregătită să înceapă lupta cu cele câteva kilograme în plus pe care le avea, pregătită să fie ascultătoare și cu speranța să iasă învingătoare.

Consultația a durat trei ore și a doua zi Mariana mi-a arătat multe pagini umplute cu notițe, cu tot felul de scheme de nutriție, ore fixe la care trebuia să mănânce un număr fix de grame de alimente fel de fel, care mai de care mai puțin comune și la îndemână. Pe o listă specială erau trecute multe, multe feluri de semințe, boabe, frunze, legume chinezești, fructe exotice, rețete detaliate și un orar strict al meselor pe care trebuia să-l respecte. Toate bune și frumoase, totul părea și chiar era elaborat cu foarte mare atenție, ceea ce denota un nivel admirabil de profesionalism.

Mariana mea s-a apucat să caute semințele și boabele pe care se cerea să le folosească în următoarea lună la ore fixe și în cantități strict determinate. A avut destul de mult de umblat, fiindcă aceste alimente nu erau de găsit chiar peste tot. Dar, hotărâtă și serioasă cum era, Mariana le-a găsit pe toate și și-a umplut dulapurile din bucătărie cu pungile frumos etichetate. A urmat mai mult sau mai puțin strict indicațiile nutriționistului. Au trecut câteva săptămâni, timp în care Mariana trebuia să se măsoare și să se cântărească cu anumită frecvență. Se vedea că slăbește, dar nu era chiar ceva spectaculos. Mai mult un fel de wishful thinking, dar se știe că e mai indicat să slăbești puțin, dar constant.

Eu mă străduiam s-o susțin și o încurajam, gândindu-mă între timp că e firesc să încerci o alimentație total diferită dacă vrei să obții rezultate diferite față de încercările anterioare. În regimul nutriționistului nu apărea nicăieri varza, cartofii sau alte legume și fructe autohtone și deci mai accesibile și cu care organismele noastre sunt învățate. Recunosc că într-un colț al minții îmi explicam într-un fel tariful enorm al nutriționistului prin indicarea acestor alimente, doar trebuia să-ți dea indicații ieșite din comun. Și dacă această strădanie avea să-i ajute Marianei, foarte bine!

Săptămânile treceau și voința Marianei se cam ofilea. Într-o zi văd o altă colegă, cea cu care Mariana lucra în același birou, venind din oraș cu o punguță cu plăcinte calde care miroseau teribil de îmbietor. La câțiva pași de instituția unde lucram funcționa o apreciată plăcintărie tradițională, unde produsele erau delicioase. Fuseseră verificate…

– Uau, ce miros grozav de plăcinte! Poftă bună să ai! – îi spun în trecere colegei și ea îmi răspunde:

– Da, sunt încă fierbinți, dar nu sunt pentru mine, i le duc Marianei.

Nu spun nimic, dar câteva ore mai târziu, în drum spre casă, o întreb pe Mariana:

– Și cum stai cu dieta, ce ai mâncat azi?

– Aaa, doar un pic de pâine neagră și o bucățică de tofu.

– Dar plăcintele cine le-a mâncat? – i-o întorc eu.

– Of, lasă-mă, azi am avut un derapaj! Și apoi cred că trebuie să schimb dieta, că mi s-a umplut toată bucătăria de gâze și fluturi… de la semințe! A trebuit să evacuez totul!

Am râs cu poftă amândouă.

Nimeni, niciun nutriționist din lume nu va putea face pentru tine ceea ce nu faci tu însuți.

Până la urmă avea mare dreptate cosmeticiana mea care îmi spunea acum 20 de ani: „Cea mai bună cură de slăbire este să iubești fără speranță!” Deși de la o vreme nici asta nu mai este ușor de făcut.

Anca Laslo