Într-una din zile încercam să mă despart de câteva sacouri mai vechi. Pe reverul unui sacou pe care nu-l mai purtasem de multă vreme am dat de o insignă cu drapelele Australiei și Noii Zeelande, cu inscripția ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps, cel care a eliberat Beer Șeva de sub ocupația otomană în 1917). De unde aveam insigna? m-am întrebat. M-am întors cu douăzeci de ani de ani în urmă și mi-am amintit.

Fostul meu vecin, Yusuf, un om de peste de șaptezeci de ani, pleca în fiecare dimineață pe la ora șase cu un rucsac pe spate. Pleca pe jos și se îndrepta mereu în aceeași direcție, spre centrul vechi. Eram nedumerit, nu înțelegeam ce caută un om de vârsta lui, dis-de-dimineață pe stradă, cu rucsacul pe spate. Poate mai lucra undeva? Sau îngrijea pe cineva din familie care locuia în acea direcție? Avea o familie numeroasă, o soție bolnavă care adesea era internată în spital și mai mulți copii care mergeau la școală. Nu era cea mai liniștită familie pe care am cunoscut-o. Când ne întâlneam, schimbam câteva vorbe de politețe, până când într-o sâmbătă, plimbându-mă cu câinele, l-am văzut în curtea blocului. Voiam să mă plâng de gălăgia pe care o făcea familia lui, dar el mi-a luat-o înainte.

– De unde ești dumneata, domnule? – m-a întrebat.

I-am răspuns, după care, abandonând o discuție neplăcută, i-am pus și eu aceeași întrebare.

– Eu sunt născut la Beer Șeva în 1921, am copilărit și mi-am întemeiat familia în acest oraș. Fără să-l întreb, a continuat: Sunt arab creștin, părinții erau din Nazaret, s-au stabilit aici prin 1910. Tatăl meu se ocupa de cai, mai precis era îngrijitor de cai la grajdurile armatei otomane.

– Și după ce orașul a fost cucerit de britanici? – l-am întrebat pe Yusuf.

– Și-a continuat slujba în armata britanică, la Corpul Australian-Neozeelandez, mi-a răspuns vecinul meu. Mai târziu a devenit vizitiul comandantului militar al orașului. Iar mama lucra la bucătăria garnizoanei britanice.

– Îți mai amintești cum arăta Beer Șeva în anii copilăriei tale? – l-am întrebat.

– Era un orășel cu cinci mii de locuitori, arăta ca un sat, avea doar câteva străzi. Majoritatea locuitorilor erau arabi, dar era și o mică colonie evreiască. Era o singură școală în limba arabă, unde am terminat patru clase elementare.

– Mai ai prieteni sau cunoștințe din vremurile acelea? – l-am întrebat pe Yusuf.

– După războiul din 1948 (Războiul de Independență a Israelului) majoritatea au fugit în țările arabe vecine. Unul din verii mei trăiește în Canada și ne-a vizitat nu demult. Din foștii mei prieteni, Erkan e singurul care mai trăiește în oraș. Cu el beau cafea, la sfârșit de săptămână, la “Sarusi”, dacă știi unde e. El e turc, familia lui a rămas în oraș, nu a plecat odată cu armata otomană. În zilele noastre are o prăvălie cu mirodenii.

– Te văd în fiecare dimineață în zori cu rucsacul în spinare, plecând spre orașul vechi. Unde te duci? – l-am întrebat.

– Sunt îngrijitor la Cimitirul ANZAC, al soldaților căzuți în luptele pentru cucerirea Beer Șevei în Primul Război Mondial, în 1917. Slujba o am de treizeci de ani, mulțumită tatălui meu care a fost angajat al armatei britanice în timpul mandatului, mi-a răspuns Yusuf. În cimitir sunt înmormântați 1325 soldați britanici, din corpul de armată ANZAC, dar nu numai.

– Îți place slujba? – l-am întrebat. Nu te plictisești?

– Nu, deloc. E mult de lucru, mai ales la grădinărit care îmi place în mod deosebit. Ce zici, ai vrea să vizitezi cimitirul? – m-a întrebat Yusuf.

Nu puteam să-l refuz și într-una din zilele libere m-am plimbat cu Yusuf prin cimitir. Era foarte bine îngrijit, curat, cu flori frumoase. Mi-arătat și piatra de mormânt cu o stea a lui David, unde își doarme somnul de veci căpitanul evreu Seymour Van den Bergh.

– Cimitirul pe care-l vezi a fost ridicat de membrii coloniei evreiești din Beer Șeva anilor 1920. În fiecare an, în 31 octombrie se celebrează aniversarea eliberării Beer Șevei de sub ocupația otomană. Cu această ocazie vin delegații din toate țările ale căror fii sunt înmormântați aici: Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă și Africa de Sud.

– Dar soldații turci unde sunt înmormântați? – l-am întrebat pe vecinul meu.

– Într-un cimitir musulman de lângă gara centrală. Nu de mult s-a ridicat și un monument în memoria soldaților turci căzuți în luptele din octombrie 1917. El e situat în piața numită Kemal Ataturk, după fondatorul Turciei moderne, a continuat Yusuf. De altfel generalul Ataturk a participat și el la luptele pentru Beer Șeva. (Ocuparea Beer Șevei de trupele britanice sub conducerea generalului Allenby a avut o importanță strategică deosebită, deschizând drumul la ocuparea întregului Orient Apropiat.)

La invitația lui Yusuf, în octombrie 1997 am luat parte la festivitatea de comemorare a eliberării Beer Șevei de sub ocupația otomană. A participat și o delegație militară din Australia și Noua Zeelandă. La inițiativa lui Yusuf, cu această ocazie am fost “distins” cu insigna cu însemnele corpului de armată ANZAC. Am scos insigna de pe sacoul vechi și am pus-o pe unul nou.

De Yusuf nu mai știu nimic, probabil nu mai e printre cei vii, dar insigna ANZAC o port și azi!

Andrei Schwartz

03/07/23