A mai trecut o noapte și încă o dimineaţă. Ceea ce voi povesti mai jos este una dintre acele întâmplări care fac piele de găină, care îngrozesc cu atât mai mult cu cât sunt anunţate pe fondul refuzului purtătorului de cuvânt de la Hamas de a începe schimbul de prizoniere înaintea opririi oricărei intervenţii armate din partea Israelului.

Jurnalista intervievează un bărbat pe nume Vasili la Netivot, unul dintre orașele greu încercate în atacul de acum. Vasili povestește:

Sâmbătă la orele 6:30, după ce aude sirenele de alarmă, sună la casa părinţilor săi, pentru a vedea ce se întâmplă. Mama îi spune că tatăl, doctor în vârstă de 69 de ani, se pregăteşte să plece la servici; este medic la închisoarea Shikma, în zona industrială din nordul oraşului Ashkelon. Soţia îl roagă să renunţe, dar el pleacă totuși. La ora prânzului, soţia îl caută, dar telefonul nu mai răspunde. Vești de pe drum nu au, nu obișnuiesc să-l sune când conduce. Mai târziu ei intră în legătură cu superiorii tatălui și află că tatăl nu ajunsese la servici. Acelea au fost orele cele mai îngrozitoare ale controlului teroriştilor asupra aşezărilor şi chiar a vehiculelor de pe şosele. Seara, Vasili încearcă să urmeze drumul parcurs de tatăl său dimineaţa, dar şoseaua e închisă, așa că încercarea se amână pe a doua zi, şi atunci… pe marginea drumului spre Ashkelon, Vasili distinge maşina tatălui său ciuruită de gloanţe, o imagine apocaliptică. Se vede că tatăl a fost atacat pe drum de terorişti, dar destinul lui nu îl cunoaște nimeni. Deocamdată este declarat dispărut.

Poveştile celor rămași în viaţă sunt nenumărate, unele triste, altele revoltătoare, te lasă cu gura căscată, nu poţi înţelege cum de s-au petrecut toate aceste grozăvii, cine s-ar fi aşteptat la asemenea situatie? Poate că a fost o omisiune a întregului sistem, un sistem în care mulţi dintre noi aveau încredere.

Doi fraţi aduc una din primele relatări auzite încă la începutul campaniei. Într-o casă, probabil din kibuțul Kfar Aza, un om mai în vârstă, prieten al mamei, a reuşit să-i oprească pe terorişti să ucidă familia cu trei copii minori. Bărbatul, împuşcat în picior şi bandajat ca să oprească sângerarea, împreună cu restul familiei, au fost scoşi din casă. De atunci, de sâmbătă, nimeni nu a mai auzit de ei. Probabil sunt printre ostaticii din Gaza.

Din când în când sunt puse în discuţie surprizele pe care le-a avut guvernul, armata și, desigur, populaţia israeliană, privind capacitatea Hamas-ului de a opera, pregătirea lui militară și mai ales cât de bine era echipat și înarmat, cu mitraliere, grenade, puşti și cum au pătruns mişeleşte. De fapt NIMENI nu le-a stat în cale!

Printre invitaţii la programul de televizor de azi dimineaţă a fost şi Danny Yatom[1], fost conducător al Shabak-ului. Părerea lui este clară: după greşeală gravă comisă în ultimele zile de conducerea ţării şi de armată, aceeași persoană nu poate rămâne la conducere. (Se poate înțelege la cine se referă.) Unii comentatori intervievaţi la canalul oficial de TV (Kan11), printre care şi Yatom, au cerut înfiinţarea unui Cabinet de război, după modelul celui din Războiul de Şase Zile (1967). Dar aceste cerinţe nu se împlinesc, cel puţin nu cu viteza așteptată, iar ministrul poliţiei, Ben Gvir, unul dintre capetele mai puţin luminate ale guvernului, se opune. În aceste patru zile NIMENI, niciun membru al guvernului nu a catadicsit să-şi arate faţa la televizor – și, bănuiesc, nu pentru că i s-ar refuzat participarea. Răspunderea, domnilor, nu se prea învaţă în şcolile israeliene, cu atât mai puțin în cele religioase.

Totuși există și excepții. Cred că organizaţia ZAKA, de identificare a victimelor dezastrelor [2], e unică în lume. Membrii ei, oameni foarte religioşi, s-au prezentat chiar în ciuda șabatului pentru a se ocupa de cadavre, în special pe câmpul unde a avut loc petrecerea în natură. Sutele de cadavre au fost duse într-un adăpost special și munca de identificare continuă. După ultimele rapoarte, numărul morților civili depășește 1000, plus cca. 180 de soldați.

Altă poveste de groază: La ora 7 a.m., o fată îşi sună tatăl s-o ia acasă. „Suntem împuşcaţi”, spune fata speriată. Tatăl se urcă în maşină și goneşte spre sud. Între timp fata găsește o maşină care s-o ducă spre nord, trece de punctele periculoase şi scapă cu viaţă. Însă tatăl este împuşcat în propria sa maşină, în drum spre a-şi salva fiica.

Nu mai am cuvinte, poate și aşa am povestit prea mult!! Umblu de colo până colo şi după încă o sesiune în faţa televizorului mă întorc la laptopul cel credincios, înecată de necaz, cu un nod în gât şi cu o piatră pe inimă.

Dar lucrul cel mai groaznic pe care l-am văzut în această după-amiază a fost vizita celor cca 100 de jurnalişti străini în primele două kibuțuri cucerite de criminalii din Gaza. Ce poate fi mai rău în lumea asta decât cruzimea, sălbăticia, barbaria, URA, inumanul, întruchiparea răului? Am văzut distrugerea totală a locurilor și a oamenilor, unii arşi în casele lor sau în camerele betonate, unii împuşcaţi în timp ce încercau să fugă încotro vedeau cu ochii, am văzut casele și maşinile arse, tot ceea ce au distrus fiarele care au intrat în Israel. Aceste imagini au fost transmise la televizor în România şi în alte ţări ale lumii.

Aş mai vrea să adaug două cuvinte despre discursul neobişnuit de sensibil și de uman al preşedintelui Biden, sprijinul său necondiţionat faţă de Israel, înţelegerea și durerea în faţa pierderile de vieţi omeneşti. Mulţi îl considerau bătrân și cam ramolit, dar acum el a vorbit liber în văzul întregii lumi. Poza în faţa aparatelor de filmat ca un soldat în funcţie, iar alături de el stăteau nemişcaţi adjuncta sa, Kamala Harris, şi ministrul de externe, Antony Blinken. Acultându-l pe Biden, te străpunge o senzaţie deosebit de emoționantă, umană, în vremea în care Umanul a devenit jucărie sinistră în mâna unor animale sălbatice, orbite de ură.

Tragerile de rachete dinspre Gaza continuă și în aceasta seară.

***

Astăzi, 11 octombrie, este a cincea zi a tragicului război care a lovit Israelul. Ruth Alon, fostă purtătoare de cuvânt a Armatei, a spus: “Ceea ce populaţia din Israel s-ar fi aşteptat de la conducătorii săi, a primit aseară de la președintele SUA.

Îl revăd pe Yatom care critică atât guvernul, cât și armata, pentru că au luat hotărâri greşite, crezând în mod cu totul ilogic că Hamas ar fi dornic de “linişte” și abia acum s-a dovedit cât de iluzorii au fost aceste presupuneri și cât de lipsite de seriozitate au fost acele aprecieri.

Şi în acest context, fiind deja în a cincea zi de luptă, voi menţiona un alt fapt revoltător amintit astăzi de Yatom, chiar dacă acesta a fost vehiculat deja de câteva zile. Este vorba de apărarea defectuoasă a aşezărilor din sud, care a fost lăsată pe seama kitot konenut (plutoane de alertă) locale – o organizare poate unică în lume. Acestea sunt echipe de de securitate limitată, formate din rezerviști și concepute ca să acționeze rapid, oferind un răspuns inițial la un incident de securitate până la sosirea unor forțe suplimentare. Ele acoperă decalajul de timp din momentul anunțării unui incident până la sosirea forțelor de securitate și apoi le asistă. În multe comunități din Israel, în special în Iudeea și Samaria, Podișul Golan și Fâșia Gaza, adică în zone de frontieră, există un pluton de alertă format din cetățeni locali care au urmat o pregătire specială. Aceste plutoane au existat chiar înainte de 1948 în aşezări aflate în zone periculoase, care puteau fi atacate prin surprindere. Exista întotdeauna o persoană, locuitor al aşezării, care deţinea cheia depozitului de arme.

În ultimii ani, autorităţile israeliene au hotărât (probabil din motive bugetare) să reducă dotarea acestor echipe. Mai rău, toate armele sunt încuiate în depozit și până a ajunge acolo, apărătorii nu au niciun mijloc de a acționa.

În acest conflict, armata a apărut cu o întârziere spectaculoasă, iar sursele de informaţie și punctele de transfer nu au funcţionat. Explicaţii încă nu există și unii comentatori chiar spun că acum nu e momentul să fie căutate. În primele aşezări atacate de terorişti, aceste echipe au făcut fapte de vitejie impresionante numai cu câteva pistoale – dacă ar fi avut puști, ar fi avut mult mai mult succes. Mulţi dintre aceşti oameni nu mai sunt. Astăzi Ben Gvir a hotărât să reînarmeze plutoanele de alertă, ceea ce ar fi trebuit să se întâmple cu ani în urmă. Hotărârea de a le reduce echipamentele militare nu este a guvernului actual, dar ea a fost luată nu demult.

Rachetele continuă să brăzdeze cerul la sud, şi în mai mică măsură la nord…

Voi reda acum poate cea mai puternică expresie a groazei şi durerii, dar poate că este doar percepţia mea, după atâtea momente și atâţia oameni pe care i-am urmărit în aceste zile cumplite.

În timp ce teroriștii încercau să năvălească în casă și soțul ei ținea ușa cu toate puterile, o tânără mamă cu un bebeluş de o lună a reuşit să fugă. Tânăra femeie avea un handicap și în mod normal mergea cu bastonul. Acum, desculţă și cu fetiţa în braţe, fuge, încercând să se acundă prin tufișuri și printre spini. Ca prin miracol, bebelușul nu plânge. Disperată, bate la câteva uşi, dar nimeni nu-i deschide. În cele din urmă, niște vecini îi deschid uşa și timp 27 de ore rămâne cu ei în camera betonată. După eliberare e transportată la spitalul din Beer Șeva. Fetița e complet deshidratată, dar în cele din urmă este salvată.

Femeia este intervievată de una din jurnalistele de la Kan 11 și întâmplarea face ca aceasta îl cunoștea și pe soțul ei, pentru că nu demult îi intervievase pe amândoi. Atunci, în a doua zi a războiului, încă nu se ştia ce se întâmplase eu soţul ei. Abia acum am aflat, dintr-un nou interviu pe care l-a dat. Trupul lui a fost găsit la depozitul de lângă spitalul Asaf Harofe, unde au fost adunate cadavrele în majoritate neidentificate. Femeia are dorința aprigă să folosească în viitor sperma soţului ei, aflat printre cei morţi. Are o durere în glas care te sparge efectiv, dar şi o mare furie împotriva autorităţilor care nu îi permit să intre în acel adăpost și îi iau și această ultimă șansă de a mai naşte copii, fraţi ai fetiţei rămasă fără tată. Ea se adresează jurnaliştilor cu rugămintea să intervină și s-o ajute să îşi împlinească această ultimă dorinţă, această speranţă, poate chiar o speranță deșartă. Sperma poate fi congelată doar în primele 72 de ore de la moarte – au mai rămas 2 ore. Disperarea tinerei nu este unicul caz. Zeci, poate sute de oameni așteaptă identificarea celor morți, poate că și alte femei au aceeași dorință.

Unde am ajuns?

Veronica Rozenberg

[1] Danny Yatom este un general și om politic israelian, deputat în Knesset din partea Partidului Muncii între anii 2003-2008. A îndeplinit și funcția de secretar militar al lui Itzhak Rabin și al lui Shimon Peres (1993-1996)

[2] ZAKA este acronimul pentru Zihui korbanot ason (Identificarea victimelor dezastrelor). Este o organizație de voluntari evrei ultra-ortodocși care ajută poliția și forțele de salvare în gestionarea situațiilor de dezastru (atentate, explozii sau alte evenimente tragice). Rolul lor principal este de a identifica victimele pentru a fi înmormântate după datina evreiască.