Când ies de la locul de muncă, la ora cinci după-amiază, e deja întuneric, un întuneric rece care mă face să scotocesc grăbită în geantă, căutând eșarfa pe care am uitat să mi-o pun la birou. Dar tocmai când m-aș înfăşura cu ea, tristă şi abătută, se aprind luminile, mii și mii de steluțe colorate, pe stradă, în grădini, pe fiecare stâlp și trunchi de copac, șiraguri de LED-uri vesele, fulgi uriași de nea, siluete de panglici și clopoței, cabluri cu beculețe care întind deasupra carosabilului curcubeie de lumină și veselia îmi cuprinde privirea. Magia tehnologiei create de oameni pe care nici nu-i cunosc mă ajută să trec prin frigul și întunericului iernii din jur.
Uneori se face ger amarnic și în sufletele oamenilor. Nu numai vremea poate aduce ierni crunte, ci și istoria vine câteodată cu perioade cumplit de întunecate, istoria despre care citim în cărți, auzim de la bătrâni – sau prin care trec mulți dintre noi și acum. Și în astfel de momente, când lumea riscă să se scufunde în tristețe, spaimă, beznă, ne putem gândi din nou la magicienii care și-au propus să reaprindă luminile în jur, luminile artei create de evrei maghiari care au reuşit să aducă zâmbetul pe fața oamenilor din lumea întreagă.
Primul pe care l-aș menționa în acest context este un magician în sensul cel mai frecvent folosit al cuvântului. Mă refer la cel ajuns la faimă internațională sub pseudonimul Houdini. S-a născut la Budapesta, în 24 martie 1874, sub numele Erik Weisz şi avea doar patru ani când famlia sa a fost nevoită să părăsească Ungaria. Conform articolului Wikipedia în limba română „principalele motive ale plecării rămân incerte, dar se bănuiește că antisemitismul a stat la baza acestei decizii”.
Înxă din tinerețe el a încercat, cu pricepere şi devotament, să alunge frigul și întunericul din sufletele oamenilor. (A fost nevoit să lucreze, să facă rost de bani pentru a-și ajuta familia, încă de la vârsta de 8 ani!)
Numele său de scenă, Houdini, este cel mai elocvent exemplu al faptului că pasiunea aprinde lumini în întuneric, iar devotamentul unuia trezește la viață pasiunea în sufletul altora: din pură întâmplare, tânărul Erik Weisz a citit cartea unui magician francez, Jean Eugène Robert-Houdin, și din acel moment a știut exact ce vrea să facă.
Şi-a ales un pseudonim derivat din numele predecesorului francez și a devenit, poate, cel mai cunoscut și recunoscut magician al tuturor timpurilor. Dar lista talentelor și preocupărilor sale este mult mai impresionantă: a fost nu numai cascador și actor, ceea ce s-ar înrudi poate cu iluzionismul practicat cu pricepere desăvârșită, ci s-a remarcat și ca regizor de film, producător, scenarist, dar și ca istoric, filozof, scriitor, ba chiar aviator. Și nimic nu dovedește mai bine părerea publicului și a industriei de divertisment cu privire la eforturile sale, decât faptul că Houdini are steaua sa pe renumita Alee a Celebrității, the Hollywood Walk of Fame.
S-au scris cărți întregi nu doar despre viața și activitatea acestei mari personalități cu talente multiple, ci și despre pasiunea sa de a-i demasca pe șarlatani și pe cei care obțineau bani și putere prin escrocherii. În calitate de membru al Comitetului Științific American, Houdini insista să explice că adevărata „magie” era iluzionismul bazat pe știință, dexteritate, o înțelegere complexă a artei și a principiilor mecanice – la un proces din Germania chiar a dezvăluit câteva dintre trucurile sale pentru a dovedi că nu există nimic supranatural în spectacolele sale, și adesea îi avertiza pe eventualii imitatori despre riscurile faimoaselor sale evadări și numere de iluzionism, pentru care el însuși a inventat majoritatea tehnicilor folosite.
Enciclopedia Britannica îl numără printre colaboratori, Houdini fiind autorul unor articole legate de iluzionism, dar a publicat mai multe scrieri și în Popular Science și în revista Scientific American.
Aș putea să vorbesc și despre zborurile sale deasupra Australiei (a fost primul care s-a încumetat să o facă, la bordul unui biplan, Voisin 1907), despre faptul că era un atlet cu multiple medalii sau despre bogata sa colecție de cărți despre știință și magie (aflată azi la Biblioteca Congresului SUA). Ar merita deci să-i dedic în exclusivitate cel puțin un articol.
Dar eu voiam doar să amintesc numele său, numele unui magician care a ținut cu tot dinadinsul să fie considerat „doar” un magician, fără nicio putere supranaturală sau paranormală, unul care a muncit din greu ca să readucă zâmbetul pe fața tuturor, în ciuda condițiilor potrivnice.
În acest context aș menționa încă un evreu maghiar, Ferdinand Huszti Horvath. Poate că puțini i-au au auzit numele, dar cu atât mai mulți îi cunosc munca: a fost unul dintre ilustratorii și animatorii care au lucrat la Silly Symphonies, desenele animate care ne-au familiarizat pe mulți cu muzica clasică, respectiv scurtmetrajele Mickey Mouse și apoi cu inegalabila Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici. Acest evreu maghiar a contribuit la magia lungmetrajului de desen animat urmărit cu sufletul la gură de toți copiii din lume, în cinematografele de pe vremuri.
Ferdinand Horvath, adică Nándor Mihály Löwenstein, s-a născut la Budapesta în 28 august 1881, în familia unui negustor. Acesta voia cu tot dinadinsul ca fiul său să-i urmeze calea în comerț, dar tânărul, interesat de inginerie și artă, a ales să-și părăsească țara natală pentru a studia la Paris. În timpul Primului Război Mondial s-a întors în Ungaria pentru serviciul militar, fiind luat prizonier de armata rusă. (Despre anii petrecuți în captivitate a scris cartea Captured, publicată în 1930.) După o evadare aventuroasă, după terminarea războiului în care a avut de înfruntat pericole, suferință, frig și întuneric, și-a dat seama că există frig și întuneric și de altă natură: în Ungaria nu se putea supraviețui din artă. Dar, ajuns în SUA, însuși Walt Disney i-a cerut să lucreze în studiourile sale. Și, după cum se spune: restul e istorie, o istorie cu sclipiri de magie, ca în ochii copiilor vrăjiți de desenele lui Ferdinand Huszti Horvath.
Aș putea spune mult mai multe despre el, dar în cazul lui o imagine chiar face cât o mie de cuvinte. Și multe dintre imaginile afișate pe paginile create de el ne sunt atât de familiare… din copilăria noastră, înfrumusețată de arta sa.
Arta evreilor maghiari a adus frumusețe în lume, nu doar în conotații vizuale. Să-l menționăm deci pe Carl Flesch, cel născut în oraşul Moson din Ungaria, în 9 octombrie 1873, într-o familie de evrei maghiari, sub numele de Károly Flesch. Tatăl său, medicul Salamon Flesch, a insistat ca micul Károly să învețe să cânte la vioară încă de la vârsta de 6 ani. La 10 ani băiatul a ajuns la conservatorul din Viena și a debutat ca solist.
Dar nu talentul său de virtuoz m-a făcut să-l aleg pentru acest trio de magicieni, nici celelalte realizări ale lui: a fost profesor la Conservatorul din București și prim-violonistul Cvartetului de Coarde al Reginei Carmen Sylva. În perioada nazismului a fost nevoit să se mute de mai multe ori, a fost arestat de Gestapo și a scăpat doar la insistențele lui Furtwängler. (Întuneric și frig cât cuprinde și în viața sa…)
Printre cei mai renumiți studenți ai săi se numără Henryk Szeryng și Ida Haendel. Sistemul de game elaborat de Flesch stă astăzi la baza pedagogiei pentru vioară, deci metoda sa se predă acum practic în toate școlile de muzică. Se organizează și competiții internaționale, unde medalia Carl Flesch a fost primită cu mândrie de violoniști precum Maxim Vengerov și Maxim Eshkenazy. Cine vrea să dezlege magia muzicii de vioară, o face urmând luminile aprinse (și) de Flesch în domeniu.
Trei nume, ca trei surse care luminează atunci când se întunecă în jurul nostru, când viaţa riscă să imite o scenă alegorică din literatură, când istoria “printre negură se pierde / ca o fantasmă geroasă”… în poezia lui Alecsandri – o imagine deosebit de frumoasă, dar cu atât mai distrugătoare şi cruntă, dacă se transformă într-o realitate sumbră, ameninţătoare. Cele trei exemple menţionate mai sus ne reamintesc însă că şi în negura densă a unor “nopţi de iarnă” din istorie ne pot încălzi inima sclipirile magice ale sufletelor deosebite, ca cele ale acestor evrei maghiari.
Ilona Simon
https://www.britannica.com/topic/Harry-Houdini-on-conjuring-1973131
https://www.britannica.com/biography/Harry-Houdini
https://historia.ro/sectiune/portret/harry-houdini-magicianul-care-a-vrut-sa-578445.html
https://en.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini
https://hu.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini#
https://ro.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini
https://es.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini#/media/Archivo:EhrichWeissHoudini1890.jpg
https://es.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini#Biograf%C3%ADa
https://fr.wikipedia.org/wiki/Harry_Houdini
https://disney.fandom.com/wiki/Ferdinand_Horvath
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Ferdinand_Horvath
https://hu.wikipedia.org/wiki/Flesch_K%C3%A1roly
https://www.britannica.com/biography/Karoly-Flesch
https://web.archive.org/web/20120506225121/http://philharmonie.baden-baden.de/cfa/cfa-index.htm
https://en.wikipedia.org/wiki/Carl_Flesch
https://de.wikipedia.org/wiki/Carl_Flesch
https://violinspiration.com/carl-flesch/
4 Comments
Articolul Ilonei Simon incearca cu un fel de timiditate sa ofere pe o cale destul de indirecta o panglica catre frumos. Dumneaei o numeste magie, pentru ca unul dintre cei care au “folosit” panglica chiar a fost magician. In realitate, ceilalti au realizat drumul catre frumos prin alte mijloace.
Si daca ma gandesc inca putin si mai profund imi vine in minte orchestra Divan intemeiata de Daniel Barenboim in colaborare cu Edward Said.
O opinie poate problematica, dar cu siguranta una asupra careia trebuie reflecatat.
Voi copia in continuare mesajul lui Barenboim din 16 octombrie 2023, cu riscul ca va putea starni opinii contradictorii:
OPNION ARTICLE BY MAESTRO D. BARENBOIM
=======================================
The current events in Israel and Gaza have deeply shocked us all. There is no justification for Hamas’ barbaric terrorist acts against civilians, including children and babies. We must acknowledge this, and pause. But then the next step is, of course, the question of: what now? Do we now surrender to this terrible violence and let our striving for peace “die” – or do we continue to insist that there must and can be peace?
I am convinced that we have to move on and keep the larger context of the conflict in mind. Our musicians of the West-Eastern Divan, our students in the Barenboim-Said Academy, they are almost all directly affected. Many of the musicians live in the region, and the others also have many ties to their homeland. This strengthens my conviction that there can only be one solution to this conflict: one on the basis of humanism, justice and equality – and without armed force and occupation.
Our message of peace must be louder than ever. The greatest danger is that all the people who so ardently desire peace will be drowned out by extremists and violence. But any analysis, any moral equation we might draw up, must have as its core this basic understanding: there are people on both sides. Humanity is universal and the recognition of this truth on both sides is the only way. The suffering of innocent people on either side is absolutely unbearable.
The images of the devastating terrorist attacks by Hamas break our hearts. Our reaction clearly shows: the willingness to empathise with the situation of others is essential. Of course, and especially now, one must also allow for emptions like fear, despair and anger – but the moment this leads us to deny each other humanity, we are lost. Every single person can make a difference and pass something on. This is how we change things on a small scale. On a large scale, it is up to politics.
We have to offer other perspectives to those who are attracted to extremism. After all, it is usually people who are completely without prospects, who are desperate, who devote themselves to murderous or extremist ideologies, who find a home there.
Education and information are equally essential,
=====================================
because there are so many positions based on
===================================
absolute misinformation.
===================
o reiterate quite clearly: The Israeli-Palestinian conflict is not a political conflict between two states over borders, water, oil or other resources. It is a deeply human conflict between two peoples who have known suffering and persecution. The persecution of the Jewish people over 20 centuries culminated in the Nazi ideology that murdered six million Jews.
The Jewish people cherished a dream; a land of their own, a homeland for all Jews in what is now Palestine. But from this dream followed a deeply problematic, because fundamentally false, assumption: a land without a people for a people without a land. In reality, however, the Jewish population of Palestine during the First World War was only 9%. 91% of the population was therefore not Jewish, but Palestinian, grown over centuries. The country could hardly be called a “land without a people” and the Palestinian population saw no reason to give up their own land. The conflict was thus inevitable, and since its beginning the fronts have only hardened further over generations. I am convinced: the Israelis will have security when the Palestinians can feel hope, that is, justice. Both sides must recognize their enemies as human beings and try to empathize with their point of view, their pain and their hardship. Israelis must also accept that the occupation of Palestine is incompatible with this.
For my understanding of this more than 70-year-old conflict, my friendship with Edward Said is the key experience. We found in each other a counterpart who can take us further and help us to see the supposed other more clearly and understand him better. We have recognized and found each other in our common humanity. For me, our joint work with the West-Eastern Divan, which finds its logical continuation and perhaps even its culmination in the Barenboim-Said Academy, is probably the most important activity of my life.
In the current situation, we naturally ask ourselves about the significance of our joint work in both the orchestra and the academy. It may seem little – but the mere fact that Arab and Israeli musicians share a podium at every concert and make music together, that is of immense value to us. Over the years, through this commonality of music-making, but also through our countless, sometimes heated discussions, we have learned to better understand the supposed other, to approach them and to find common ground in our humanity and in music. We start and end all discussions, no matter how controversial, with the fundamental understanding that we are all equal human beings who deserve peace, freedom and happiness.
This may sound naïve, but it is not: for it is this understanding that seems to be completely lost in the conflict on both sides today. Our experience shows that this message has reached many people in the region and around the world. We must, want and will continue to believe that music can bring us closer together in our humanity.
Daniel Barenboim
October 13, 2023
west-eastern-divanDOTorgSLASHour-message-must-be-stronger-than-ever
Un articol excelent impotiva ” frigului si intunericului” 3 evrei maghiari inzestrați cu talente ieșite din comun, cu fantezie si ingeniozitate Fiecare in felul său, a dus cultura si civilizația un pas mai departe.
Aștept sa ne scrieti, detailat despre fiecare in parte.
Multumesc
Foarte interesantă conexiunea dintre cele trei personalităţi – evrei de origine maghiară – care au fost magicieni, fiecare în felul său. Desigur cea mai fascinantă figură este de departe Houdini!
Mulţumesc pentru apreciere. Da, acest colţ de lume parcă era o “pepinieră” a personalităţilor deosebit de interesante care au avut un impact deosebit asupra lumii, fiecare în felul său. Eu n-am fost fascinată de Houdini, iluzionistul, ci de Houdini aviatorul, şi de Houdini ambiţiosul care a pus pasiune şi suflet în orice făcea. Şi câte lucruri făcea! E interesant şi să vedem în câte cărţi şi filme a fost evocat dintr-un motiv sau altul… cum i-a influenţat şi pe cei care nu l-au văzut niciodată.