Cele trei săptămâni pe care le-am petrecut în Canada au reprezentat finalul unui lung proces de conștientizare a mai multor dorințe. Ca să precizez de la început: invitația de a o vizita exista de aproximativ 30 de ani, de când nepoata mea Andreea, soțul ei și cumnata mea, mama Andreei, s-au stabilit acolo. Dar recunosc, ani de zile mi-am spus: dacă mă decid să fac o călătorie atât de lungă, măcar să mă duc la New York, oraș pe care aș fi vrut să-l vizitez. Dar nu am avut condiții, nu aveam la cine să stau și numai costurile cazării mi-ar fi depășit resursele. M-am gândit apoi să combin Canada cu New York, dar s-a dovedit complicat, trebuia să obțin viza americană și ca să stau la New York nu mai mult de două-trei zile (din motivele enumerate anterior) și nu merita. Așa că după vreo trei ani de speculații, s-au copt condițiile ”mentale”, m-am decis pentru Canada și cred că am făcut bine.

Despre diferitele avataruri ale drumului București – Londra – Toronto și retur nu vreau să scriu acum – am ajuns din nou la concluzia că la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am avut tot felul de probleme cu British Airways, Heathrow este imens și dacă nu aș fi cerut asistență, nu știu dacă aș fi prins legătura cu Toronto. De aceea recomand tuturor celor din „generația de aur” să facă apel la acest serviciu (dar bănuiesc că nu mulți îl cunosc). Este foarte bine organizat și de mare ajutor.

Avatarurile mi s-au terminat în clipa în care am ajuns la Toronto și m-am întâlnit cu familia nepoatei mele. Trei săptămâni nu am avut niciun fel de grijă, am fost alintată, iubită, cum nu mi s-a întâmplat din copilărie. De fapt, nu ar fi trebuit să mă mire: bunătatea celor doi copii (pentru mine au rămas copii, dar de fapt nu mai sunt) Andreea și soțul ei, Dan, îmi era cunoscută încă dinainte de plecarea lor din București. Amândoi au moștenit niște gene ale empatiei pe care le-am resimțit din plin în cele trei săptămâni. Am trăit într-o atmosferă de înțelegere, satisfacție și veselie, toată lumea era înzestrată cu simțul umorului și chiar dacă au fost și clipe mai puțin plăcute, din motive ”externe”, le-am putut soluționa cu umor.

Andreea este și un foarte bun organizator de călătorie. Încă înainte de a pleca din București, i-am spus că aș vrea să văd Quebec, drept care itinerariul nostru a fost Toronto (noi am stat la  Mississauga, lângă Toronto) – Quebec (cu avionul) – Montreal – Ottawa (cu trenul) – Ottawa – Toronto (cu avionul).

La două zile după ce am aterizat am fost la un concert simfonic la Toronto. Sala de concerte, foarte modernă și frumoasă, era în centru și prima mea impresie a ”mediului” în care se afla sala a fost groaznică: zgârie-nori de culoare închisă, totul înghesuit, străzi înguste, aglomerație – dezamăgire totală. De fapt, nici nu știam la ce să mă aștept. Impresia proastă a mai fost atenuată de calitatea spectacolului, iar noaptea, când am ieșit, zgârie-norii erau luminați și parcă arătau altfel. A doua sau a treia zi ne-am dus din nou la Toronto și atunci am văzut și numeroasele cartiere de case cu grădini, vile, chiar mici palate care au mai compensat prima impresie. Chiar dacă mie nu mi-a plăcut, Toronto este totuși orașul cel mai dinamic din Canada și cel mai căutat, mai ales de tineri care aici au șanse mai bune de a-și găsi un loc de muncă.

Încă de la început am remarcat spațiile imense. Așa se explică existența cartierelor extinse cu case și grădini. O mare parte din populație, cel puțin din generațiile anterioare, preferă să stea în case cu mici grădini. Loc este suficient – adică era. După război și mai ales în ultimii 30-40 de ani, odată cu intensificarea imigrării, a luat avânt și construcția de blocuri înalte, zgârie-nori, pentru a oferi locuințe noilor-veniți.

Nu știu cum e în SUA, dar Canada a devenit vizibil o țară multietnică și multiculturală și se pare că imigranții caută să se integreze, nu să se izoleze. În ceea ce privește conflictele interetnice, din păcate am văzut la televizor diferite manifestări anti-israeliene. Am văzut și corturile studenților pro-palestinieni de la Universitatea McGill din Montreal.

În problema etnicității am remarcat un fenomen foarte răspândit în ultimul timp atât în SUA cât și în Canada: pentru a redresa nedreptățile istorice, se acordă o mare atenție istoriei, rolului și culturii populațiilor indigene, pe care ei le numesc first nation. Am vizitat mai multe expoziții dedicate indigenilor. La Muzeul de Artă din Quebec am văzut creațiile uimitoare ale unor artiști inuiți (eschimoși). La Muzeul de Artă din Ottawa am admirat creațiile indienilor și nu departe de Mississauga (nume de asemenea indigen), o foarte interesantă și puțin cunoscută ”casă mare”, o construcție spațioasă, lungă și înaltă, din lemn, care adăpostea triburi întregi de indieni nomazi, mai ales iarna. Nu m-am putut abține și mi-am cumpărat de la o galerie de artă din Quebec o sculptură a unui artist inuit (nu vă spun cât a costat), cu document de autenticitate și o hartă care indica zona de proveniență a artistului, nu chiar la Polul Nord, dar destul de aproape.

Închei prima parte a însemnărilor mele de călătorie cu minunata excursie făcută la cascada Niagara, un fenomen al naturii într-adevăr copleșitor. (Mă refer la partea canadiană, căci există și o cascadă pe partea americană, dar e mult mai mică și mai puțin impresionantă.) Pentru mine este una dintre cele mai frumoase amintiri. Era o zi minunată de primăvară, totul verde și plin de flori, apa reflecta albastrul cerului, drumurile line, localitățile cu căsuțe de lemn din secolul al XIX-lea, vopsite în alb, cu pajiști și grădini. Și, mai ales, fiind o zi de lucru, nu era înghesuială, era loc suficient de plimbat și de respirat. A fost un final foarte frumos al primei părți din călătoria mea canadiană.

POZA NIAGARA

Eva Galambos