E îngrozitor de greu să scrii la timpul trecut despre Gheorghe (Gyuri – pentru mulţi dintre noi) Eisikovits, un om care trăia la prezent şi avea mereu proiecte de viitor. Un om dinamic, energic, a cărui prezenţă (şi voce sonoră) umplea spaţiul în care se găsea, creând instantaneu conexiunea cu cei din preajma sa, insuflându-le energie, încredere şi speranţă. S-a stins, s-a topit, în doar câteva săptămâni, părăsind această lume în răstimpul dintre Crăciun şi Anul Nou, în cea de a patra zi de Hanuka: 28 decembrie 2024…
L-am cunoscut în anii 1990, când a venit la noi acasă, ca să discute cu tata despre înscrierea la doctorat. Atunci era un tânăr inginer cu frumoase perspective în învăţământul superior, foarte prietenos şi optimist. După plecarea lui, tata ne-a spus că Gyuri era un om extrem de talentat, care renunţase la cariera artistică pentru o profesiune pragmatică. Ştia asta de la prietenul nostru, sculptorul Egon Marc Lővith, care îi povestise că tânărul Eisikovits era un talent deosebit, avea o forţă creatoare ieşită din comun, cochetase cu sculptura, dar până la urmă nu a ales-o.
Tata s-a stins din viaţă curând după această vizită şi nu l-am mai întâlnit pe Gyuri Eisikovits decât peste câţiva ani. Între timp alesese să se stabilească în Israel, locuise un timp acolo, revenind la Cluj ca managerul unei afaceri israeliano-române.
Aveam să-l revăd la sărbătorile comunităţii unde era solist al corului. Vocea sa puternică de bariton care reverbera în incinta sinagogii energiza atât colegii de pe podium, cât şi întregul auditoriu. Moştenise talentul unchiului său, compozitorul Max Eiskovits, iar cu o astfel de voce ar fi putut face carieră pe scenele lirice ale lumii. Ceva mai târziu, aveam să aflu că a studiat muzica de mic, chiar cu unchiul său, dar apoi a decis să nu i se dedice. Nu s-a dedicat muzicii, dar i-a fost devotat toată viaţa, cântând nu numai în Corul Comunităţii Evreilor, ci şi în cel al Bisericii Greco-Catolice, pentru că Gyuri – provenit dintr-o familie mixtă – era un spirit ecumenic.

Născut dintr-un tată evreu şi o mamă creştină (descendentă a unei vechi familii de preoţi şi intelectuali transilvăneni) era în situaţia dificilă de a suporta (nu o dată) insultele antisemite – la care răspundea cu fermitate – şi totuşi să nu fie considerat pe deplin evreu (după mamă)… Dar asta nu l-a împiedicat să fie mereu alături de comunitate atât în calitate de corist-solist, cât şi, mai târziu, ca membru valoros al consiliului de conducere al comunităţii şi, de aproape doi ani, vicepreşedintele ei.
A intrat în conducerea executivă după decesul preşedintelui Robert Schwartz, preluând, împreună cu noul preşedinte, Dorel-Emil Ornescu, gestionarea treburilor comunităţii. Experienţa sa de manager şi antreprenor a avut un rol important în continuarea proiectului Centrului Cultural şi Comunitar Evreiesc, din care mai rămăseseră două obiective de executat: finalizarea renovării clădirii sediului administrativ şi construcţia noului restaurant ritual (un proiect foarte drag lui Gyuri, care avea experienţa unei afaceri de succes în domeniul alimentaţiei).

Renovarea frumoasei clădiri în stil maur a sediului administrativ este deja încheiată, în schimb restaurantul ritual e abia în fază de proiect… De câte ori nu am stat de poveşti la o cafea, ascultându-l pe Gyuri care creiona modul în care va arăta noul restaurant, ce se va găti acolo şi cât de multă lume va fi atrasă astfel să cunoască, să ia parte la viaţa evreiască, pentru că savorile evreieşti sunt ca un magnet, la fel ca muzica. De fapt, Gyuri însuşi era precum muzica: năvalnic şi plin de sensibilitate. Atunci când cânta, se transfigura. Şi nu era doar solist, ci şi compozitor. Anul trecut am avut ocazia să-i ascult o compoziţie de muzică vocală sacră la Catedrala Greco-Catolică.
Gheorghe Eisikovits era un spirit renascentist care îmbina talentul cu pragmatismul, un om plin de energie, de idei, de proiecte, care putea să fie solistul elegant, aplaudat pe scenă, dar şi inginerul care se apleacă asupra unui proiect, antreprenorul care face calcule, tehnicianul care reglează un dispozitiv şi chiar bucătarul care găteşte cu mare plăcere. Era omniprezent. În acelaşi timp era un om de spirit, cu un condei bun, pe care l-a exersat şi în paginile revistei Baabel, cu un articol despre tatăl său (https://baabel.ro/2022/07/tatal-meu-hary-eisikovits/). Îmi promisese că va continua seria memoriilor, pentru că era interesat şi de istoria familiei din partea mamei sale. Nu a fost să fie…
Gyuri era vesel şi spiritual, ştia să petreacă, să depene anecdote şi să râdă din toată inima.
De-a lungul anilor de când ne cunoaştem, am apreciat calităţile de familist ale lui Gyuri (George pentru soţia sa, Ofelia). Era un soţ de nădejde care trăia, lucra şi cânta făcând un cuplu admirabil cu soţia sa, un tată dedicat, prieten al copiilor săi.
A construit case şi a plantat pomi, îndeplinind îndatoririle omului pe pământ.
Mai avea atâtea proiecte pe care de-acum încolo vor trebui să le preia cei care vin în urma sa.
Gheorghe Eisikovits a fost un Om adevărat, un Mensch. Fie-i memoria binecuvântată!
Andrea Ghiţă