Cred că mii de oameni cărora le pasă ce se va întâmpla cu continentul nostru își pun această întrebare și nu primesc răspuns. Oare este vina noastră că nu am prevăzut această despărțire brutală de partenerul nostru, America, respectiv Statele Unite, pe care de multă vreme o vedeam ca un exemplu de urmat? Aveam în față democrația, libertatea, țara tuturor posibilităților și nu vedeam sau nu voiam să vedem alături și egoismul pronunțat, izolaționismul, parvenitismul, aprecierea persoanei în funcție de succesul material obținut, ridicarea pe culmi a celor care s-au îmbogățit excesiv, fără să cercetăm mijloacele folosite. Despre bogătașii americani se spunea că numai primul milion câștigat e greu și că nu trebuie cercetat cum au reușit să-l câștige. Și avem nenumărate exemple ale primei generații de milionari americani din secolul al XIX-lea mai ales, din perioada goanei după aur, care au trăit și au acționat în sălbăticie, dormind cu pistolul sub pernă și folosindu-l cu prima ocazie. Nu vreau să spun că așa a acționat întreaga societate americană; milioane de oameni cinstiți au muncit din greu, au desțelenit pământul, au construit căi ferate, numai că aceștia nu prea s-au îmbogățit.
În societatea americană s-a impus o dublă morală: cea a muncii cinstite și cea a succesului în afaceri pe căi neortodoxe și adesea oamenii erau calificați, apreciați după aceste succese.
Desigur, nu trebuie să generalizăm. Să nu uităm nici sacrificiile pe care poporul american le-a adus, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa. Este adevărat că Statele Unite s-au implicat în război la provocarea Japoniei, dar în pofida izolaționismului declarat până atunci, a existat un imens ajutor material, acel Lend-Lease oferit Marii Britanii și mai târziu și Uniunii Sovietice, după intrarea acesteia în război. Iar povara celui de-al doilea front a fost suportată mai ales de americani, cu mari sacrificii de vieți omenești.
Nu vreau să fac o istorie a prezenței americane în Europa după terminarea războiului, a acelui plan Marshall care a ajutat refacerea rapidă a Europei de Vest. Că a fost teama de comunism, de avansul forțelor rusești până la Atlantic, nu are importanță. Important este că au fost prezenți, că au ajutat Europa, că s-a putut conta pe America, Statele Unite reprezentând și esența NATO.
Poate aici am greșit noi, europenii. Poate că nu am depus suficiente eforturi să fim dacă nu la nivelul ofertei americane, măcar pe undeva pe-aproape. Nu vreau să spun că celelalte state din Alianța Atlantică nu au răspuns „prezent” când trebuiau să participe la diferite acțiuni, dar poate că trebuia să facem mai mult. Nu ne-am gândit că va veni clipa când acest raport de forță se va modifica. Nu știu dacă atunci când a insistat pentru organizarea unei forțe militare autonome europene, Emmanuel Macron a avut în vedere posibilitatea schimbării de atitudine a Washingtonului sau a fost mânat de un sentiment de mândrie europeană. Din păcate, nu a fost ascultat. Sigur, această inițiativă ar fi necesitat mulți bani și probabil liderii celorlalte țări europene se gândeau de ce să dea ei, când dau americanii? Poate că Donald Trump a avut dreptate să ceară creșterea cheltuielilor militare ale statelor membre ale NATO. Să nu uităm că a făcut-o în primul său mandat. Numai că atunci, de voie de nevoie, a vorbit despre menținerea Alianței.
Acum situația s-a schimbat, Donald Trump se prezintă în fața lumii exact așa cum este. Împăratul este gol și putem descoperi în atitudinea lui cea a iluștrilor înaintași din acea primă generație de bogătași despre care am vorbit la începutul articolului. Și chiar dacă nu doarme cu pistolul sub pernă, arma este pe-aproape. Armele lui sunt cuvintele pe care le rostește și cu care biciuiește, de fapt, pe cine? Nu pe dușmani, ci pe aliații lui, desființându-i fără speranță.
Ce va face Zelenski, ce va face Europa fără americani? Există frumoasă o voință comună de solidarizare, dar deja putem vorbi de disidență, vezi Ungaria și Slovacia, și poate vor urma și alții. Europenii cer și subliniază necesitatea menținerii Alianței Atlantice, a legăturilor cu SUA, fără de care nu ar exista garanții de securitate. Zelenski speră într-o împăcare. Dar oare Trump vrea acest lucru? La ora actuală el este un obsedat și obsesia lui este Putin și Rusia. Se gândește dacă nu la o alianță (este încă prea devreme), dar măcar să despartă Rusia de China, deoarece aceștia doi ar putea prezenta o forță redutabilă, o concurență formidabilă atât în domeniul militar, cât și cel economic. Și pentru subminarea acestei eventuale alianțe este gata să sacrifice Ucraina care pentru el nu înseamnă nimic, dar și Europa, de asemenea o concurență.
Eu nu cred că Trump se va lăsa convins de europeni să renunțe la poziția sa prorusă și antieuropeană, iar dacă până la urmă se va lăsa convins, va cere niște concesii imense. Lui Trump pur și simplu nu-i pasă de Europa, el își urmărește scopul, scăpând de balast.
Cum ar trebui să acționeze Europa? Ar trebui să renunțe la interesele proprii fiecărei țări și să se concentreze asupra ansamblului, asupra unei politici, asupra unor măsuri care să demonstreze o voință politică solidă. Să nu se ducă la Trump cu săru’mâna, ci să-l sperie. Nu știu cu ce, dar cu siguranță există aspecte în relațiile SUA-Europa care nu-i convin președintelui american. Important, ca prim pas, este afișarea unității în acțiune.
Donald Trump vrea să desființeze Uniunea Europeană și pentru aceasta folosește mijloacele brutale ale strămoșlior lui. Să nu-l lăsăm. Ar fi păcat ca această structură extraordinară, cu toate carențele ei, să dispară. Să ne amintim ce a fost Europa în primii ani de după război și ce a devenit după ce câțiva oameni cu gândire genială au lansat proiectul unei Europe comune. Quod erat demonstrandum.
Eva Galambos
