Evreul din mine

Nu este cea mai bună perioadă sa fii israelian în Europa. Nu este nici cea mai bună perioadă să fii evreu în Europa. O mare parte din cei care ne critică sunt pur şi simplu antisemiți. Dar nu toți. Războiul contra Hamas s-a preschimbat în războiul de supraviețuire al guvernului Netanyahu. Un guvern care a transformat un război drept, într-unul strâmb. De aceea, astăzi nu prea auzi ebraica pe străzile Europei. Oamenii se feresc să o vorbească şi, mai ales, se feresc să se identifice drept israelieni, iar daca sunt întrebaţi își aleg vreo altă țară de origine. La mine, lucrurile sunt simple. Le spun că vin din România și nici nu mint chiar așa de tare. Sunt la Viena și e o primăvară frumoasă. Am luat un tur ghidat despre Al Doilea Război Mondial. Ne-am adunat mai mulți lângă umbrela verde din piața Albertina. Remarc lângă mine un băiat cu un șal arăbesc. Un motiv în plus să nu-mi declar apartenența. Lângă noi o doamnă care mi se pare puțin acră. Am grijă să păstrez distanța. “You are for the Hitler tour?” – ne întreabă organizatoarea. Mă infior un pic la gândul că merg pe urmele lui Hitler, dar mă bucur că ne despart 80 de ani, altfel probabil turul s-ar fi sfârșit rău pentru mine.Read more…

Papa Francisc, 12 file de istorie

Aș fi ipocrit să vă scriu că m-a șocat vestea trecerii în neființă a Suveranului Pontif, mai ales după aflarea veștilor din ce în ce mai îngrijorătoare din ultimele săptămâni, referitoare la starea de sănătate mai mult decât șubredă a conducătorului Bisericii catolice. Este o veste tristă. În dimineața zilei de 21 aprilie, o liniște grea s-a așternut asupra Vaticanului, iar clopotele bazilicii Sfântul Petru au răsunat în semn de doliu și rugăciune. Am simțit că lumea s-a oprit în loc, și-a făcut prezența o tăcere nouă, una care doare, dar nu rănește, o tăcere care nu vine din absență, ci din prea-plinul amintirilor. Din păcate, de data aceasta trebuie să vă relatez la timpul trecut, nu ca în 2019. Papa Francisc a fost omul care a iubit mai mult decât a judecat, la Șumuleu-Ciuc a fost zâmbetul din mulțime, parcă ne aduna pe toți în brațe, indiferent de cine eram, de unde veneam sau ce credeam. Mi-l amintesc cum a apărut în mulțimea adunată pe dealul Șumuleului, cu figura lui modestă și ochii obosiți, dar senini. Cuvintele lui nu erau înalte, ci calde. Atunci când ne-a transmis mesajul său, cât se poate de clar, că oamenii ar trebui să fie mai buni cu cei din jur,  nu ne-a vorbit de sus, din poziția unui conducător, ci din locul unde dorul și speranța se întâlnesc.Read more…

Istoria unui cântec: Buchenwaldlied sau Buchenwälder Marsch

Cunoşteam cântecul încă din copilărie, tata şi unii din foştii lui tovarăşi de lagăr îl fredonau la întâlnirile „buchenwaldiştilor” clujeni care aveau loc anual de 11 aprilie.
În perioada doctoratului de la Moscova, tata a participat la întâlnirile foştilor deţinuţi de la Buchenwald, mai ales prizonieri de război, şi mi-a spus că şi ei cântau acelaşi marş. L-am auzit apoi pe Appellplatz, în aprilie 2019 şi 2024, la festivităţile aniversare de la Weimar-Buchenwald, unde mulţi dintre participanţi cântau împreună cu corul profesionist, care se auzea din difuzoare. Mă impresionează, îmi dau lacrimile de câte ori aud versurile refrenului bine-cunoscut: Oh, Buchenwald, ich kann dich nicht vergessen, weil du mein Schicksal bist.
[Oh, Buchenwald, nu te pot uita, pentru că tu ești soarta mea]. Este un cântec supravieţuitor al Holocaustului care continuă să anime spiritele. Mulţi îl cunosc, îl fredonează, dar cred că puţini îi cunosc istoria: cine l-a compus şi când? Și eu mi-am pus întrebarea abia acum, la cea de a 80-a aniversare a eliberării lagărului.Read more…

Porumbelul păcii

De ani de zile îmi îngrijesc dinții la un stomatolog originar din Franța, pe nume Michel Rothé – soția lui mi-a fost colegă la servici. Ultima dată când am fost la el, trebuia să așteptăm câteva minute și am făcut o remarcă banală despre tablourile de pe pereții cabinetului. Dintre ele, unul singur îmi părea cu adevărat cunoscut: Porumbelul păcii, o schiță de Pablo Picasso, de bună seamă o reproducere. – Nu! Este o schiță autentică, semnată de marele artist. Și cum probabil există numeroase asemenea schițe, prețul nu a fost exorbitant. – Dar se vede mâna marelui artist! – Zău? Ei bine, desenul acesta are o poveste destul de ciudată. În primii ani ai carierei mele la Ierusalim, povestește Dr. Rothé, într-o zi am fost întrebat dacă aș fi dispus să tratez un pacient internat într-un spital psihiatric. Era, desigur, un risc, dar era și o provocare și cum mie îmi plac provocările, am acceptat. Câteva zile mai târziu, pacientul s-a prezentat în cabinetul meu, însoțit de asistenta socială a instituției unde era internat. Era un domn în vârstă care avea nevoie de o proteză dentară.Read more…

Mi-e dor de Charlie Chaplin

Dintotdeauna am fost unul din admiratorii lui Charlie Chaplin. El m-a ajutat să fac, fără eforturi, tranziția de la filmul mut la cel vorbit – de fapt invers, pentru că eu am cunoscut filmul vorbit înaintea celui mut. Tot el m-a ajutat să apreciez calitatea acelor pelicule care, pentru că nu aveau sonor, scenariul trebuia să fie practic perfect ca să țină publicul în sală, să nu-i ofere pretextul de a ieși la mijloc. Am văzut (și am revăzut) câteva din filmele mute ale lui Chaplin, de la Emigrantul (1916) până la Timpuri Noi (1936) și mai ales filmul pe care îl consider cel mai reușit: Dictatorul (1940). Este un film sonor, o superbă satiră a nazismului hitlerist, cu ”trimiteri” la cel de al doilea dictator al Axei, Mussolini. L-am savurat și m-am întrebat în ce măsură Chaplin prevedea în acel an cumplitul dezastru care urma să se abată în curând asupra vechiului continent. După ce am trăit ani de zile într-un regim de dictatură și după ce am fost ”re-educat” de un sistem democratic în care trăiesc de mai bine de o jumătate de secol, am senzația că pericolul totalitarismului devine din ce în ce mai clar.Read more…

Moses Almosnino și începuturile literaturii ladino

Anul acesta se împlinesc 510 ani de la nașterea lui Moses Almosnino, rabin și eminent intelectual de numele căruia se leagă începuturile literaturii ladino. Moses Almosnino s-a născut în 1515 la Salonic, într-o familie sefardă foarte respectată, tatăl său având o funcție importantă în comunitatea locală. A avut parte de o educație aleasă care cuprindea atât cunoștințe religioase evreiești, cât și studiul unor autori ne-evrei. Încă din tinerețe s-a remarcat prin erudiția sa vastă care depășea studiile rabinice tradiționale, fiind familiarizat cu filosofia, științele naturii și astronomia. Și-a petrecut o mare parte a vieții la Istanbul, fiind întâi rabinul comunității Neve Șalom, apoi al comunității Livyat Hen. A lăsat în urmă o operă vastă, cu scrieri în domeniul teologic, științific și chiar beletristic, am putea spune. Moses Almosnino nu a fost un intelectual rupt de realitatea vremii sale, izolat într-un ”turn de fildeș. În 1565, în fruntea unei delegații formate din oameni importanți ai obștii evreiești, și-a reprezentat comunitatea înaintea sultanului Selim al II-lea, cerând garantarea în continuare a drepturilor evreilor, drepturi care fuseseră stabilite de tatăl său, Suleyman Magnificul. Se pare că sultanului i-a plăcut să discute cu Almosnino și misiunea a fost încununată de succes: în 1568 drepturile comunității evreiești au fost reconfirmate printr-un firman. Succesul acestui demers arată talentul de diplomat al lui Moses Almosnino. De altfel, el a rămas un apropiat al curții otomane pe tot parcursul vieții sale. Read more…

Adevărul e absolut?

În viață, nu toate sunt negru sau alb, nu toate sunt bune sau rele; destul de multe aspecte sunt pestrițe. De multe ori ne cramponăm de o anume idee, fiind convinși de un adevăr de netăgăduit. Și totuși, schimbând înălțimea periscopului, noua perspectivă poate cuprinde un câmp de observație mai larg: poți vedea armonia sau disonanța, s-ar putea să apară surprize plăcute sau neplăcute, minunate sau dezolante. Adevărul are multe fețe; dar nu întotdeauna e absolut. E bine să-i analizăm fiecare față. Subiectul meu este analiza comparativă a aceluiași moment istoric redat în două surse diferite. Rămâne la latitudinea cititorului să concluzioneze care a fost „adevărul istoric”. După moartea regelui Solomon, Regatul Unit s-a dezmembrat în două mini-regate: Regatul de Sud – Iudeea, cu capitala la Ierusalim și Regatul de Nord – Israel, având succesiv capitala la Șhem, Tirța și apoi Samaria.Read more…

Pianistul

În holul spitalului Soroka un pianist de culoare interpreta la un pian alb Sonata Lunii de Beethoven, în mijlocul unui du-te-vino, în toiului războiului cu Hamasul. Aparținători ai bolnavilor, soldați, personal medical, religioși care se rugau, voluntari care îți ofereau prăjituri, cafea și mai știu eu ce, toți se opreau pentru un moment să asculte această piesă de pian diafană și inimitabilă în frumusețea ei. Pentru un moment, muzica era mai importantă decât războiul și urletul avioanelor. L-am mai auzit și cu alte ocazii, în perioade mai liniștite ale războiului, interpretând Liszt sau Chopin. Într-una din zile m-am oprit să privesc cum își mișca degetele pe claviatură. Nu e un amator, mi-am spus. Nu mi-am terminat bine gândul, când am auzit că mi se adresează: – Dumneata cânți la pian? Mă studiezi ca cineva care cunoaște pianul.Read more…

Lucruri mai puțin știute despre Holocaust și rezistență

Editura Polirom, în al cărei portofoliu figurează multe cărți cu tematică legată de Holocaust, a publicat recent volumul Numele meu este Selma, scris de Selma van de Perre, supraviețuitoare încă în viață a lagărului de concentrare de la Ravensbrück. Editura a avut amabilitatea să-mi trimită cartea, astfel că am aflat o istorie mai puțin cunoscută legată de ocupația germană a Olandei, politica față de evrei și mișcarea de rezistență olandeză. Autoarea, Selma van de Perre, născută Velleman, este o evreică olandeză (acum și cetățean britanic). Originară dintr-o familie evreiască liberală, cu un tată boem, actor, regizor, organizator de spectacole, Selma trăiește într-o familie veselă, fericită, împreună cu doi frați mai mari și o soră mai mică, Clara. Când izbucnește războiul, Selma are 17 ani, iar când Olanda, în pofida neutralității declarate, este ocupată de germani, are 20. Nici ea, nici familia ei nu știu aproape nimic, au doar idei vagi despre ce s-a întâmplat cu evreii din Germania și Austria, apoi din țările ocupate. Este adevărat, în Olanda erau mulți refugiați, dar aceștia povesteau destul de puțin și o parte au plecat încă înaintea ”soluției finale”. Introducerea legilor antievreiești în Olanda a fost un șoc pentru familia Velleman și cercul ei de prieteni, deoarece evreitatea nu a reprezentat niciodată un subiect serios de care trebuiau să se preocupe.Read more…

Obezitatea – o boală (încă) incomplet controlată

Una dintre plăcerile trupești este mâncarea, dovadă este creșterea continuă a numărului de obezi în țările dezvoltate și nu numai acolo. Obezitatea este singura pandemie care nu se termină, ci din contră, se întețește. O statistică a Organizației Mondiale a Sănătății din 2022 indică procentajele de obezi, cu un indice de masă corporală sau BMI (Body Mass Index) de peste 30 Kg/m2 în 191 de țări.(1) Surprinzător (cel puțin pentru mine care văd zilnic mulți rotofei în jurul meu), România (locul 19 cu 38% din populație) și Ungaria (locul 22 cu 34%) sunt cu mult înaintea Israelului (locul 98 cu 23%). În frunte se află Tonga cu 70.5% obezi, iar lista o încheie Vietnam cu numai 2%. SUA este pe locul 13 cu 43%, iar Rusia pe locul 71 cu 28%. Se observă că procentajul de obezitate nu depinde neapărat de gradul de bunăstare din țară. Nu puține țări din lumea a treia au un procentaj mare de obezi (probabil pentru că alimentația lor se bazează pe făinoase și grăsimi), pe când unele țări înstărite au un procentaj redus (de exemplu Japonia ocupă locul 183 cu numai 5%). Cele mai populate țări din lume, India și China, au un procent redus de obezi: 7%, respectiv 8%. În obezitate, un rol important îl joacă alimentația și practicarea exercițiilor fizice, dar și genetica.Read more…

Aforisme periferice 10

1. Cei mai mulți artiști și scriitori tânjesc după celebritate, fără o fărâmă de demnitate. 2. Frenezia tâmpă a grafomaniei “creative” echivalează cu acoperirea cu fard gros și strident a chipului descompus al lipsei de talent și de viziune. În timp, masca scriiturii cu orice preț cade inevitabil, descoperind fața schimonosită, sleită a vidului interior și a golului exterior. 3. Ideologia nu ține loc de competență. UE a ratat toate programele ei majore. Conducătorii jalnici ai UE ar fi trebuit să învețe lecția de bază a căderii comunismului. Continuând frenezia războinică antirusească, civilizația vest europeană riscă să-și marcheze un autogol devastator. 4. Cei mai mulți dintre noi ne uităm în oglindă, dar nu în proprii ochi. Ar fi mult mai constructiv și esențial.Read more…

Tarifele lui Trump – Ziua Eliberării sau Ziua Ruinării?

Când Trump a prezentat pe 2 aprilie tabelul cu noile tarife, s-a presupus că erau așa-zisele tarife reciproce de care vorbise el. S-a crezut că erau taxe calculate în stil “eu vă impun ce impuneți și voi”. Dar nu era deloc așa. Cifrele fuseseră calculate pornind de la deficitul comercial al SUA cu o anumită țară și împărțind la valoarea totală a importurilor Americii din acea țară și totul împărțit la doi. De exemplu din China, SUA cumpără mai multe produse decât exportă, cu un deficit de 295 miliarde dolari. Valoarea totală a produselor cumpărate de SUA din China este 440 miliarde dolari. Făcând raportul, se obține 67%, iar împărțind la doi iese cca 34%, adică tariful impus Chinei pe 2 aprilie (peste cel existent deja). În cazul UE, aceeași procedură a dat tariful de 20% care apare în tabel. Casa Albă a recunoscut că nu erau tarife reciproce, ci că s-a aplicat o formulă complicată, dar rezultatele erau foarte apropiate de cele obținute ca mai sus. Câtorva țări, printre care și Rusia, li s-a aplicat doar un tarif minim de 10%, Trump explicând că în urma sancțiunilor economice, volumul importului de produse rusești s-a redus oricum foarte mult. Am dat aceste detalii fiindcă, din start, la surpriza creată de tarifele mult peste așteptări, s-a adăugat și faptul că s-a procedat cu totul altfel decât s-a afirmat, cu motivații greu de înțeles și fără o analiză serioasă a consecințelor – încă un motiv pentru panica în care au intrat bursele, motivul principal fiind însă efectul destabilizant asupra economiei mondiale prezis de nenumărați experți, cu repercusiuni în final și asupra Americii înseși. Experții au avertizat că un război comercial de amploare ar duce la o gravă recesiune economică și au amintit de pericolul din anii ‘30, când conflictele comerciale au dus la dezastre economice și politice. Președintele Trump a admis că va urma probabil o perioadă grea, dar a promis că după “ziua eliberării”, cum a numit-o el, va începe o adevărată “epocă de aur” pentru America. De ce “ziua eliberării”? Fiindcă, “după ce America a fost încătușată economic, exploatată și spoliată sistematic de celelalte țări ale lumii”, care “au luat America de proastă”, a spus Trump, “acest lucru nu se va mai întâmpla” după ziua când s-au anunțat noile tarife. Și astfel, după ce generații întregi de lideri americani au apreciat valoarea implicării Americii în menținerea unei ordini mondiale care i-a oferit acces la resurse, rol privilegiat al dolarului, control asupra sistemului bancar mondial și multe alte avantaje, Trump consideră că în toată această perioadă America a fost jefuită.Read more…

Din șoc în șoc – strategia președintelui Donald Trump

Nu știu cine a conceput strategia lui Donald Trump și anume ca prin declarațiile lui de intenție să provoace cât mai des șocuri. Poate că strategii lui s-au gândit că un șoc foarte puternic sperie opinia publică americană și internațională care protestează și atrage atenția asupra consecințelor lui nocive. Atunci Trump renunță și vine cu o altă idee, tot atât de neașteptată dar, renunțând la prima, cealaltă idee este considerată mai blândă și este acceptată, deși este tot atât de nocivă ca cea anterioară. Nu știu dacă am dreptate, dar desfășurarea evenimentelor îmi confirmă într-un fel ipoteza. O altă inițiativă șocantă, care ar transforma Statele Unite într-o țară colonialistă, încălcând principiile pe care s-a clădit democrația americană, a fost intenția de a anexa Canalul Panama, Canada și Groenlanda. Poate că președintele american se aștepta la aplauze, la mulțumiri, credea că cetățenii acestor state vor jubila că devin americani, dar, ce să vezi, nu a fost așa!Read more…

Cum ar fi arătat Spania, dacă…

Departe de mine obiceiul de a mă juca cu supozițiile. Dintotdeauna m-am considerat un pragmatic (și meseria m-a obligat să fiu așa) și mi-am dovedit nu o dată că privirile mele se îndreaptă spre viitor, conform sfatului părintelui meu: odată terminată treaba, trage ușa după tine și nu te mai uita în urmă. Dar, după cum se știe, amintirile nu vin la comandă și nici nu se lasă cu ușurință șterse. Ba mai mult, uneori (deseori?) ele decid direcția pe care o ia gândirea ta și te obligă să rezolvi ”problema”, altfel nu-ți găsești pacea sufletească atât de necesară. Remarcile de mai sus sunt rodul recitirii unui roman apărut în 2009, al cunoscutei autoare Victoria Hislop, intitulat The Return (Reîntoarcerea), care redă pagini din neuitatul Război Civil din Spania (1936-1939). Cunoștințele mele despre cele întâmplate în Spania acelor ani își au originea în ceea ce am citit în urmă cu zeci de ani, atât în tinerețe, cât și după ce am intrat în viața adultă. Primele noțiuni despre acest tragic eveniment istoric le-am căpătat atunci când încercam să mă ”culturalizez” în România acelor ani, în care hrană intelectuală era selectată cu grijă de cei care aveau ca sarcină îndoctrinarea cetățenească. Prima noastră vizită (a mea și a soției mele) în Spania a avut loc la mai puțin de un an înainte de dispariția lui Franco, deci timp de 10 zile am respirat aerul unui regim pur fascist, impus prin forță. Recunosc, atmosfera întâlnită atunci, la Madrid și în împrejurimi, nu ne spunea nimic, dar noi știam că nici în România acelor ani un turist străin nu ar fi putut ”simți” adevărata față a realității. Ceea ce știam eu atunci era absolut clar: după înfrângerea Frontului Popular (Frente Popular) generalul Franco a instaurat un regim de dictatură, cu sprijinul Germaniei hitleriste și al Italiei fasciste. Știam și că Frontul Popular a fost înfrânt, deși în rândurile sale au luptat zeci de mii de voluntari din diverse țări (inclusiv România).Read more…

Ciuma medievală mai este relevantă astăzi?

Cu progresele uimitoare ale medicinei, cu antibiotice și vaccinuri, credeam că suntem pe cale să biruim bolile infecțioase și că epidemiile nu mai sunt decât niște ecouri ale trecutului. Din păcate, după pandemia de COVID, ne-am trezit la realitate: antibioticele își pierd treptat din efect ca rezultat al rezistenței microbilor, iar epidemiile nu au dispărut. Cu atât mai important este să studiem epidemiile din trecut, și nu doar din curiozitate, ci să încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat, și mai ales de ce, pentru a le gestiona mai bine pe cele viitoare. Dintre epidemiile trecutului, niciuna nu a fost mai cruntă ca Moartea Neagră, ciuma care a bântuit prin Europa pe la 1350. (De fapt ea s-a întins și în Asia și nordul Africii, doar că din Europa avem mai multe informații.) Nu prea avem date exacte, dar istoricii presupun că Moartea Neagră ar fi nimicit între o treime și o jumătate din populația Europei. Valuri mai restrânse de ciumă au apărut și în continuare, până în secolul al XVIII-lea. (În Imperiul Austriac era obiceiul ca după o epidemie, în semn de mulțumire că au scăpat, supraviețuitorii să ridice o „coloană a ciumei” închinată Sfintei Treimi sau Fecioarei Maria.) Încă o mare epidemie a apărut în a doua parte a secolului al XIX-lea în China, iar cazuri izolate mai există și astăzi. Oricât de cumplite ar fi fost epidemiile de ciumă, ele nu au nimicit omenirea: unii s-au vindecat, alții nici măcar nu s-au molipsit. Oare de ce depindeau șansele de supraviețuire?Read more…

Părintele Pimpi

Pimpi și tata s-au născut și au copilărit împreună la Treznea, în județul Sălaj. Drumurile lor s-au despărțit în mijlocul anilor treizeci. Pimpi a terminat Institutul Teologic Greco-Catolic și a avut parohia la Zalău, iar tata s-a mutat la Cluj. Se vizitau des, prietenia lor era temeinică. Pimpi citea mult, vorbea bine trei limbi, discuta cu tata în limba română sau maghiară. L-a vizitat pe prietenul lui chiar și în ghetoul de la fabrica de cărămidă din Cluj, mituindu-i pe jandarmi. După război l-a căutat pe tata prin Crucea Roșie și l-a găsit la Căminul pentru Foștii Deportați Evrei din Cluj. – Vili, ești numai piele și os, vino cu mine pentru o vreme la Zalău, i-a spus preotul. Ai nevoie să te întărești. Tata mi-a povestit că a stat la Zalău două luni, a pus pe el zece kilograme și a petrecut o perioadă foarte frumoasă cu Pimpi, făcând plimbări și excursii prin împrejurimile pitorești ale localității. Pe părintele Aurel Pimpi îl țin minte de la vârsta de șase ani. Era scund și bondoc și sub sprâncenele stufoase, ochii îi zâmbeau tot timpul. Îmi aducea jucării din lemn care îmi plăceau. Într-o zi ne-a dus un pisoi și mama i-a dat numele Franz Josef, cu toate că era o „ea”, dar mustățile îi aminteau de împăratul Austro-Ungariei. M-am bucurat mult și am devenit prieteni buni. Franz Josef a avut mulți urmași care mi-au însoțit copilăria mai bine de zece ani.Read more…

Cine mai scrie de mână?!

Pe masa mea de lucru este pahar de bachelită vechi, de sorginte rusească. Iniţial a stat zeci de ani pe biroul masiv al tatii. Îl adusese în 1961, când a revenit de la Moscova, unde îşi susţinuse doctoratul, şi îl utiliza drept recipient pentru ustensilele de scris: creioane Koh-i-Noor bine ascuţite, cu mine de toate tipurile, creioane automate şi pixuri de calitate. Îmi amintesc de momentele când îşi alegea cu grijă instrumentul adecvat şi apoi se apleca să-şi aştearnă notele de curs sau să schiţeze un desen tehnic pe colile veline, aranjate în top în biblioteca din spatele biroului. După plecarea tatii din această lume, am adus acasă la mine paharul de bachelită şi l-am umplut cu creioane automate, pixuri, linere şi carioci de mult uscate, pe care le ţin numai ca să-mi amintească de tata. Ce să fac cu atâtea instrumente de scris? Nici nu am loc să scriu pe o coală A4, masa mea de lucru fiind cotropită de computer. Dacă totuşi scriu de mână, o fac doar ca să-mi notez câteva idei, să-mi întocmesc o listă de obiective pe termen scurt sau de cumpărături. Acestea le notez pe bilețele, pe care apoi le pun, în funcţie de destinaţie, în buzunar, în geantă sau le prind într-un dispozitiv cu clemă ca să le am mereu în faţa ochilor. (De pildă, pe un astfel de bileţel scrie: „de terminat articolul pentru Baabel).Read more…

Casa Comitatului

Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori. Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920. Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig. Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construcției clădirii nu este precizată nicăieri în mod explicit.Read more…

Aforisme periferice 9

1. Cel mai dulce chin pe care mi l-a hărăzit destinul este scrisul, facerea cuvântului, elanul frazei, zborul gândurilor, explozia ideilor. 2. Admir nespus actorii care își sublimează rolul cu minim de mijloace expresive, cu gesturi, mimică și cuvinte esențiale, devenind astfel monumentali, gigantici. O elementaritate supremă menită să dăinuie în memoria noastră. 3. Cititul, lectura constituie o șansă binecuvântată a luptei purtate cu tine însuți, o posibilitate unică a transcendenței prin cunoaștere, imaginație și simțire. 4. Europa nu e capabilă nici măcar de pace. Bătrâna fostă doamnă se autodegradează în mod continuu și aplicat. Isteria ei războinică actuală este un spectacol lamentabil, ceva între penibil și grotesc. Retorica belicoasă și zăngănitul de arme s-ar putea să aducă după sine o catastrofă de proporții.Read more…

Doctor Moscovici din Beer Șeva

Dr. Moscovici, medic chirurg la un cunoscut spital din capitală, ne povestește impresiile sale de nou sosit în țară nou imigrant. Am fost cazat în centrul țării, dar, neavând relații, am fost nevoit să-mi fac stagiul de specializare ca medic la Beer Șeva. Am închiriat de la firma Amigur un apartament de două camere, într-o clădire veche, construită imediat după întemeierea statului, și aflat într-un stadiu avansat de uzură. În clădire mai trăiau doar bătrâni nevoiași, care nu-și puteau permite apartamente proprii; unii dintre ei erau supraviețuitori ai Holocaustului. Singurii locatari mai tineri eram eu și două surori medicale, Malca și Lea, bucovinence, care își făceau și ele stagiul la spital pentru obținerea permisului de practică medicală. Ele locuiau la altă scară. Spre distracția mea erau gemene, semănau ca două picături de apă și întrucât își schimbau între ele și garderoba, aproape nimeni nu reușea să le deosebească decât la spital, unde purtau ecuson. Fiecare palier avea două apartamente și cum pereții erau foarte subțiri, „transparenți”, atunci când era liniște auzeam clar discuțiile vecinilor mei, familia X, originari dintr-un frumos oraș moldav.Read more…