Conform statisticilor oficiale, acesta este numărul de soldați israelieni activi sau rezerviști care și-au luat viața de la începutul acțiunii militare din Gaza. Patruzeci și nouă (49) de dosare la care pe ultimul paragraf, la cauza morții, sunt trecute aceleași patru litere: PTSD. În limbaj medical, PTSD înseamnă post traumatic stress disorder. Fiecare militar care a servit chiar și o singură zi în Gaza știe ce înseamnă sindromul de stres posttraumatic. Cazul lui Roi Wasserstein a fost cronica unei sinucideri anunțate. Avea 28 de ani și era din Natania. Un băiat sensibil, crescut în spiritul valorilor morale, prețuia adevărul și își iubea familia. Roi Wasserstein era paramedic la o unitate care în anul trecut făcuse 300 de zile de concentrare în Gaza. La fiecare permisie venea acasă tot mai abătut și se închidea ore întregi în camera lui…Read more…
În Peninsula Iberică au trăit evrei încă din perioada romană. După retragerea romanilor, ei au rămas pe loc, în regatul vizigot. Pe măsură ce vizigoții au trecut la catolicism, situația lor s-a înrăutățit treptat și este foarte posibil ca evreii să-i fi întâmpinat cu bucurie pe cuceritorii musulmani. În Spania musulmană, Al-Andalus, evreii și creștinii erau cetățeni de rangul doi: trebuiau să plătească un impozit special, nu aveau dreptul să poarte arme (dar au existat și excepții), activitățile misionare le erau interzise, au existat restricții cu privire la construcția de biserici și sinagogi, dar în mare, religiile monoteiste erau tolerate și atât evreii cât și creștinii duceau o viață perfect satisfăcătoare. Oportunități economice nu lipseau și ca urmare, Spania a devenit un magnet și pentru evreii din alte părți, în special din nordul Africii, și comunitatea s-a mărit. Evreii își puteau practica liber religia, se administrau singuri, aveau o justiție independentă și școli proprii. Conducătorul comunității purta titlul de naghid și era răspunzător direct regelui. În aceste condiții și cultura evreiască a cunoscut o înflorire cu totul neobișnuită și nu mă refer numai la studiul Bibliei Ebraice și al Talmudului, dar și la filosofie, astronomie, matematică, gramatică, studiul și traducerea autorilor antici și, mai ales, literatură. Șmuel Hanaghid, cel despre care mi-am propus să discut acum, este întruchiparea perfectă a acestei epoci.Read more…
Sunt convins că cei care vor citi primele rânduri ale acestui text vor ajunge la concluzia că doamna Demență și-a găsit deja locul în mintea mea. E ca și cum aș declara că lumina apare odată cu răsăritul soarelui și dispare noaptea… De fapt, voiam să declar altceva, la fel de prostesc, și anume că părinții nu m-au întrebat ce nume să-mi dea. Dacă m-ar fi întrebat, aș fi acceptat, pentru simplul motiv că nici ei nu prea aveau de ales. Iată de ce. Străbunicul meu a avut șase copii, patru băieți și două fete. Toți au avut, la rândul lor, 2-4 copii, în afară de unchiul (tio) Gabriel, care a lăsat mai puțin de zece moștenitori. Cu excepția bunicului meu, toți au emigrat în Argentina în primul deceniu a secolului trecut și, cel puțin în primii ani, cu toții trăiau în aceeași urbe, Basavilbaso. Trăiau bine, dar unchiul Gabriel trăia și mai bine, în sensul că făcuse mulți bani (n-am idee din ce). Deci, având zece copii și bani, el a devenit capul (neîncoronat) al familiei, i-a ajutat pe toți care aveau nevoie, inclusiv pe răposatul meu părinte, aflat la studii medicale la Praga. Străbunicul a fost pus deoparte, tio Gabriel a devenit șeful ”tribului” și în cele două generații următoare, numele cel mai frecvent al noilor-născuți a fost Gabriel sau Gabriela.Read more…
În articolul anterior am amintit procedeul numit cupelaţie, prin care patriarhul Avraam a obținut argintul pentru achiziționarea Criptei Patriarhilor din Hebron. Denumirea ”cupelație” nu apare ca atare în textul biblic, însă Biblia face referire la procesul metalurgic de rafinare. Iar un profesionist în piro-metalurgie poate descoperi existența acestui procedeu în textul biblic. Fraza anterioară nu trebuie să fie o noutate: textul biblic redă ”culoarea locală” a societății de atunci și, printre altele, cupelaţia nu putea trece neobservată. Desigur, descrierea procedeului este metaforică, însă aceasta a permis autorului biblic să redea cu mult mai multă intensitate profunzimea mesajului Său. Procedeul era utilizat pentru obținerea argintului prin topirea minereului de plumb, care conținea și argint (galenă argentiferă). Doar că minereul conținea și alte elemente nedorite, ”parazite”, care trebuiau îndepărtate. Procedeul se bazează pe proprietatea metalelor nobile de a nu rugini. Amestecul este încălzit în cuptoare la cca 1000oC, astfel că toate componentele, inclusiv argintul se topesc.Read more…
Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor. Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc. În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi prin ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească, sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei. Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte. Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală.Read more…
Practicăm anestezia de peste 40 de ani şi nu credem să fi fost o singură zi în această lungă perioadă în care noi sau colegii noștri de breaslă să nu fi folosit această substanță. Cele două gaze, protoxidul de azot (N2O) și oxigenul (O2), au fost descoperite în secolul al XVIII-lea de către englezul Joseph Priestley. În 1800, englezul Humphry Davy și-a publicat rezultatele experimentelor în legătură cu efectele psihotrope ale protoxidului de azot. Însă cel care a folosit pentru prima oară acest gaz ca anestezic, de fapt ca analgezic, a fost americanul Horace Wells care i-a dat și numele de gaz ilariant. Începând din 1799, englezii înstăriți organizau chiar petreceri cu gaz ilariant, precum se vede în caricatura de mai sus. Aceasta este prima mențiune a faptului că protoxidul de azot are potențialul de a deveni un gaz recreațional. Nu cunoaștem urmările acestei „mode”, nu știm câte persoane au inhalat drogul, cât timp și dacă era inhalat împreună cu aerul înconjurător sau nu, dar foarte probabil că au fost victime din cauza supradozării și a lipsei de oxigen. Începând din 1844, Wells și apoi Colton au folosit substanța cu mare succes la extracții dentare: pacienți rămâneau conștienți, dar nu simțeau dureri. Însă pentru operații mai mari, protoxidul de azot s-a dovedit insuficient, pacientul rămânea treaz. Pentru a demonstra efectul analgezic al acestui gaz, Wells și-a extras cu succes propriul dinte în fața unui public. Dintre pacienții care erau tratați cu protoxid de azot, unii deveneau euforici și chiar izbucneau în râs. Precum spuneam, protoxidul de azot, considerat un anestezic și analgezic slab, este folosit și astăzi ca adjuvant analgezic la alte anestezice mult mai potente… Dar principalul subiect al acestui articol este aspectul negativ și uneori chiar fatal al protoxidului de azot folosit ca gaz recreațional.Read more…
Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite. După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town. M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin. Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Read more…
Continui ciclul de articole cu informaţii despre liderii și activiștii evrei (sioniști), arestați de regimul comunist în România între 1950–1954. – Chifa (Chaim) Orenștein (cca. 1900 – 1955). Rol: membru al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) – garda pro-comunistă a comunității; fost profesor – considerat influent în rândul tinerilor evrei. Arestat: în 1949, implicat în mișcări sioniste subversive, închis în penitenciarele de la Sighet, Pitești, Jilava. Tortură și moarte: torturat, apoi deces în închisoare în 1955, posibil sub influența experimentelor de “reeducare”. – Edgar (Bady) Menahem H. Bretler (n. cca. 1920). Rol: jurist și ziarist, activ în mișcarea sionistă din Roman. Arestare: în 1950, condamnat pentru activitate sionistă. Detenție la Jilava și Caransebeș (durată necunoscută).Read more…
Nu e după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul! Am ajuns să reconfirm adevărul acestui crâmpei de filosofie a vieții. Am petrecut patru săptămâni de vacanță în Franța: una la Paris și trei la Dinan, în Bretania. La Paris ghidul nostru a fost unul din nepoți… Eram doi bunici fără griji, fără stres. La Vie en Rose, vorba cântecului, iar eu eram din nou îndrăgostită de Paris. Dar Vine o zi, vorba unui cântec de pe meleagurile noastre, 19 iulie 2025, când ne propunem să vizităm, fără ghid, celebrul cimitir Père-Lachaise. Am promis să ne descurcăm, aveam telefoane mobile unde țineam toată știința de pe Pământ, de la origini până în prezent, și ceva chiar din viitor. Harta tipărită pe hârtie și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Am luat metroul, linia 6. Fiind sâmbătă, nu era aglomerat. A fost o încântare să admirăm zone întinse din Paris, traversate de metrou pe distanțe generoase și la suprafață, nu numai în subteran, ca la București. Vagoanele sunt noi, moderne, nu ca cele pe care le știam și care acum se văd prin muzee. La trecerea spre linia 2, unde doream să ajungem, drumul era labirintic și plin de călători, fiecare cu treburile lui. Am găsit o garnitură de metrou chiar în stația liniei 2 și, printr-un salt tineresc, am pășit în vagon. Îmi voi aminti mereu acel salt! Am găsit două locuri libere alăturate și mi-am strâns în mână gentuța unde aveam biletele de metrou, cartea de identitate, un portofel mic pentru mărunțiș și… și… Telefonul! Read more…
Fiind inginer-șef la o firmă modestă din New Jersey, mă tot jucam cu ideea de a pleca la o companie mai mare, cu vizibilitate mai bună și șansa de a participa la proiecte mai prestigioase. Deși am făcut pasul mult mai târziu, ani la rând m-a ținut pe loc un avantaj irezistibil: călătoriile în străinătate, pe cheltuiala companiei. Pentru cineva care își petrecuse jumătate de viață dincolo de Cortina de Fier, perspectiva era prea bună ca să o ratez. Dintre numeroasele călătorii pe care le-am făcut, una e mai deosebită. În 1988, cu pașaportul în mână, am pornit spre Uniunea Sovietică (va rămâne „Uniune” încă patru ani). Compania mea obținuse un contract pentru livrarea unuia dintre produsele mele, iar eu mă alăturam unei echipe de ingineri de la firma principală contractantă. Cunoscând varianta românească de comunism, eram dornic să văd, în sfârșit, modelul original și nu am fost dezamăgit.Read more…
Sandu, portar la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, era una dintre persoanele cele mai importante ale clinicii. Era decanul de vârstă al portarilor acestei instituţii, lucra acolo de peste două decenii. Era un om bine făcut, cu nasul roșu-vinețiu din cauza consumului de alcool. Nu era un secret, lui Sandu îi plăcea să bea, dar niciodată în timpul serviciului. Întotdeauna era la curent cu tot ce se întâmpla în spital. Într-o duminică diamineaţa, când am intrat în gardă, Sandu era foarte agitat: Domnule doctor, mergeți repede la Terapia Intensivă, acuma s-a internat o vrabie! – De ce vrabie vorbești, măi omule? – Un pacient cu o vrabie severă, mi-a răspuns Sandu. – Poate rabie, turbare? – Ăsta e cuvântul, mi-a dat dreptate portarul.Read more…
Cine și-a făcut iluzii că întâlnirea din Alaska dintre Trump și Putin va aduce soluții-minune pentru problemele conflictului din Ucraina, ale relațiilor ruso-americane și, în general, ale situației globale, a dat dovadă de o mare naivitate și încă asta este o exprimare blândă. Aici l-aș plasa în primul rând pe președintele Donald Trump. Mă întreb dacă el a crezut cu adevărat că, primindu-l pe Vladimir Putin în America și redându-i astfel ceva din prestigiul internațional al unui lider de mare putere care datorită politicii sale a ajuns în ochii multora un paria, va reuși să-l convingă să accepte abordările lui. Sau a fost un joc „care pe care”, doar-doar până la urmă va ieși ceva. Nu știu dacă a ieșit ceva, oricum nu pentru Donald Trump, în schimb Putin a putut reveni în Rusia aureolat de glorie. Pentru aceasta, pentru esența întâlnirii, scria un comentariu BBC, au fost suficiente cele două minute de pe covorul roșu, primirea pe care i-a făcut-o Donald Trump, urmată de călătoria celor doi în același autoturism. Că Donald Trump l-a numit pe Putin „mare prieten”, „un tip extraordinar”, contează mai puțin, expresia se poate schimba în câteva minute.Read more…
Multe țări din lume au o politică duală, dar puține sprijină financiar grupări teroriste. Una dintre acestea este Qatar, unul dintre emiratele Golfului Persic. Fotografia de mai sus reprezintă chintesența comportamentului politico-economic dual al Qatarului: pe de o parte sprijinul financiar al teroriștilor Hamas, iar pe de altă parte negociator în războiul dintre Israel și Hamas. Această țară este considerată o monarhie ereditară(1), cu o suprafață cam cât jumătate din cea a Israelului și în care trăiesc aproape trei milioane de locuitori, aar numai puțin peste 10% sunt cetățeni al emiratului, iar restul muncitori străini. Între 1916-1971 Qatar a fost protectorat britanic. Țara era săracă și locuitorii ei se ocupau cu pescuitul de perle și extracția unor cantități mici de petrol. Timbru britanic din 1957, folosit în Qatar.
În 1995, Emirul Hamad bin Khalifa Al Thani l-a detronat pe tatăl său. El a început o oarecare modernizare a emiratului, printre care și acordarea dreptului de vot femeilor la alegerile municipale. În 2013, Emirul Hamad a fost urmat la conducerea statului de fiul său, Tamim bin Hamad Al Thani. Îmbogățirea rapidă a statului s-a datorat descoperirii unor zăcăminte uriașe de gaze naturale, Qatar devenind a treia mare producătoare de gaz din lume, după Rusia și Iran.Read more…
Cu doar două săptămâni după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023, am ascultat un interviu dat de Khaled Mashal, arhiteroristul Hamas, unui canal de presă saudit. Erau vremuri grele. Israelul își înmormânta miile de morți din atacul criminal și se pregătea de ripostă, dar pe Mashal, aflat la adăpost în Qatar, toate acestea îl lăsau rece. “Fiecare națiune se construiește prin sacrificiu. Uniunea Sovietică a sacrificat milioane de oameni în al Doilea Război Mondial, în Vietnam au murit milioane, în Afganistan la fel.” Interviul acesta mi-a lăsat un gust amar și nu doar pentru că Mashal vorbea cu atâta nonșalanță despre viitoarele victimele palestiniene, ci și pentru că mi-am dat seama că nu dă doi bani pe concetățenii săi. După aproape doi ani, cruzimea lui Mashal s-a întâlnit cu lipsa de scrupule a actualilor lideri israelieni, purtători de kipa rotundă pe un cap pătrat. Aceștia, în orbirea lor mesianică, sunt dispuși să-i ofere ceea ce el nici nu sperase să obțină – recunoașterea unui stat palestinian. Franța a declarat deja că îl va recunoaște, Marea Britanie și încă zece state sunt pe drum. Aceste recunoașteri nu vor îmbunătăți viața niciunui palestinian, dar vor înrăutăți simțitor situația multor israelieni. Trebuie să o spunem cinstit: recunoașterea nu vine din grija pentru palestinieni, la fel cum acum 78 de ani, recunoașterea Israelului de către statele lumii nu a fost din dragoste pentru Sion. Atunci, după Holocaust, marea majoritate a țărilor europene nu voiau să se confrunte cu problema reintegrării puținilor evrei reveniți după Holocaust și au favorizat plecarea lor spre Palestina mandatară. Acum situația este asemănătoare, deși inversată – în fața amenințării cu un val de refugiați din Gaza, aceleași state europene recunosc Palestina, sperând ca prin asta să oprească influxul de refugiați.Read more…
Ucraina, una din țările care de la revoluția Euromaidan (2013) și-a manifestat clar intențiile de a se alinia Occidentului, de a deveni partenera, apoi aliata instituțiilor occidentale și transatlantice, Uniunea Europeană și NATO, este poate cea mai vulnerabilă dintre statele europene pe calea aleasă a progresului și democrației. Rusia a considerat-o o amenințare de „contaminare”, fiindcă era limpede că nu de forța ei militară se temea, ci de cea ideologică. Teoriile despre apropierea NATO de granițele rusești și de atacarea Rusiei erau povești cu bau-bau, însuși argumentul rusesc folosit pentru a agresa Ucraina era ideologic, neonazismul care ar fi urmat să se instaleze într-o țară în care președintele ales este de origine evreiască. Invazia rusă care durează de peste trei ani a coagulat Europa în sprijinul Ucrainei, democrațiile, inclusiv SUA, care și-au manifestat dorința de a i se alătura statului agresat, au apreciat că a ajuta Ucraina să înfrângă Moscova simbolizează tocmai confruntarea democrației cu autoritarismul, chiar imperialismul rus. Și dacă NATO, cu anumite excepții, nu duce războaie concrete pe alte teritorii, nimeni nu o împiedecă să-și ofere sprijinul unui stat care luptă împotriva unui astfel de regim. Iar dorința de libertate a ucrainenilor, eroismul manifestat de militari, rezistența lor care a uimit lumea și în primul rând Rusia care credea că are în față o pradă ușoară, au servit la justificarea măsurilor militare, economice, financiare, luate de statele prietene în favoarea conducerii de la Kiev.Read more…
Ieri n-am mîncat aproape nimic. Mă pregăteam să ies spre seară undeva. Dar tocmai a tunat, cerul era acoperit: mai bine să comand ceva acasă. Așteptînd curierul, constat că am o bancnotă de 100 și una de 1 leu. De obicei las ciubuc 2-3 lei. Cum să procedez? De 1 leu va fi jignit. Mai bine nu-i dau deloc! Sună interfonul. Îi deschid. Urcă scările un tip cu geaca udă, o cască de motociclist, plină de stropi de ploaie. Cînd ajunge în fața mea își ridică viziera de sticlă fumurie și rămîn șocat. E un om bătrîn, scund, are cel puțin cu 10 ani mai mult ca mine, pielea cenușie, barba și mustața albă, făcute vîlvoi, cearcăne imense sub ochi și o expresie foarte-foarte obosită. “Hello!” Îmi zîmbește timid cînd îmi întinde comanda. “Thank you”. Îi închid ușa în nas. Mă uit pe geam. A ieșit în ploaie, dar n-are geanta imensă în spinare. Mă așez în bucătărie și, cînd să iau prima lingură de supă, îmi stă în gît. Îmi vine să plîng. Mă uit în gol. Se aude iar interfonul. “Da?” “Please open the door. I left my bag inside.” Îi deschid. El nu mai urcă. Dar nici nu mai iese afară. Am o idee. Așa, în papuci, cobor în holul blocului. Înțeleg ce se întîmplă. Tocmai își desface sanvișul, pe care l-a recuperat de sub bancheta motoretei. Read more…
Romanii aveau armata cea mai redutabilă a antichității. Cu soldați bine antrenați, echipați și disciplinați și cu o tehnică militară demnă de invidiat pentru vremea lor, timp de mai multe secole ei a fost practic invincibili. Imperiul Roman a fost enorm. De fapt, el a fost întrecut de cel persan sub Cyrus și Darius, în schimb a fost mult mai longeviv și influența lui dăinuie până astăzi. Romanii au înțeles că o armată eficientă și disponibilă în orice moment trebuia întreținută și în timp de pace. Costurile erau enorme, erau sute de mii de soldați, la un moment dat s-a ajuns la aproape o jumătate de milion, și solda lor trebuia plătită regulat. Dacă nu… Alternativa era îngrozitoare: soldații „șomeri”, rămași muritori de foame, ar fi continuat să facă ceea ce erau obișnuiți: să atace, să distrugă, să jefuiască pe oricine se nimerea. Oare ce făceau sute de mii de soldați romani pe timp de pace?? Câte ceva de făcut se găsea întotdeauna: păzeau granițele, îndeplineau și rolul poliției de astăzi (păstrau ordinea publică, înăbușeau răscoale…). Soldații, care de obicei știau carte, participau și în administrația provinciilor. Dar principala lor activitate era construcția – nu din întâmplare dotarea de bază a soldatului roman era sabia, lancea și… lopata. Read more…
Era una din nopțile infernale ale Războiului de Douăsprezece Zile cu Iranul – povestește doamna Geta. S-a auzit sirena și am intrat în adăpost. După o perioadă de așteptare, un bum puternic a cutremurat clădirea în care stăteam, cum nu se mai întâmplase în alte atacuri cu rachete. Am ieșit din adăpost și am încremenit. Apartamentul meu era distrus în întregime. Stăteam în ușa camerei-adăpost, în pijama, cu urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă. urechile înfundate, și nu îndrăzneam să mă mișc. M-am pipăit să văd dacă nu cumva eram rănită. Spre norocul meu eram întreagă.
– Dixi! Dixi! Unde mi-era câinele pe care îl luasem cu mine în adăpost? Dixi a apărut de sub birou. Tremura toată. Nu îndrăzneam să ies, nu știam ce să fac. Aveam la mine doar celularul și buletinul. Ar fi trebuit să caut prin casă alte lucruri importante, dar era praf și nu se vedea nimic. După o vreme care mi s-a părut o veșnicie, au apărut pompierii. La intrarea în apartament, ușa era blocată, a trebuit forțată. Eram derutată, nu puteam percepe realitatea. – Cum vă simțiți, doamnă, sunteți rănită? – m-a întrebat paramedicul echipei de salvare. – Sunt bine, dar trebuie să caut niște documente importante, am răspuns. – Nu se poate, e periculos, clădirea poate să se prăbușească în orice clipă, mi-a spus un ofițer al apărării civile. Trebuie să vă evacuăm imediat. Vă coborâm cu macaraua. – Aș fi vrut ca tot ce mi s-a întâmplat să fi fost doar un coșmar din care mă voi trezi, a continuat doamna Geta. M-au dus la un hotel din apropiere cu tot ce mai aveam: Dixi și celularul.Read more…
De curând s-a anunțat la radio și la TV că în septembrie 2025, țări cu o atitudine favorabilă față de Israel sau chiar prietene adevărate ale Israelului (ca Germania) vor recunoaște Statul Palestinian, dacă Israel nu pune capăt războiului din Gaza, nu își retrage armata și nu acordă ajutor umanitar populației din Gaza, după standardele cunoscute (dar care sunt ele nu este clar). După surse israeliene, până acum, Israel a introdus în Gaza 900.000 de tone de ajutor umanitar. În luna martie 2025, acest stat palestinian, deocamdată virtual, atât timp cât nu se încheie un acord în această privință între Israel și palestinieni, este deja recunoscut de trei sferturi din statele membre ale ONU (147 din 193). După definiția statului palestinian propusă de OEP, Israel va trebui să renunțe la Ierusalimul de Est, iar Gaza va trebui legată de rest printr-un coridor. Abia spre sfârșitul secolului al XIX-lea unii arabi au adoptat denumirea de palestinieni, alții se declarau arabi-palestinieni, iar alții pur și simplu arabi. În timpul Mandatului Britanic, întregul teritoriu ocupat de arabi și evrei era denumit Palestine. Statul Palestina a fost declarat oficial de către OEP (Organizația de Eliberare a Palestinei) în 15 noiembrie 1988, fiind recunoscut în același an de 78 de țări, printre care și România. După OEP, noul stat va fi suveran asupra unor teritorii recunoscute ca atare pe plan internațional: Iudeea și Samaria (Cisiordania), Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. În noiembrie 2012, Palestina a fost primită la ONU ca stat ne-membru, cu statutul de observator (non-member observer state). Dar luna asta, după declarația președintelui francez Macron că la adunarea ONU din septembrie 2025, Franța va recunoaște Statul Palestinian…Read more…
Suntem în iunie 1988. Intru în clădirea gotică a fostei mănăstiri franciscane, din veacul al XIV-lea, unde îşi are sediul Liceul de muzică. Traversez culoarul şi mă îndrept către biroul directorului. Am în mână o pungă cu „valută forte”: un pachet de cafea boabe Maxwell House şi un cartuş de Pall Mall, aduse din America de rudele mele și inima mi se face cât un purice. Tocmai am încălcat principiile inculcate de decenii de tata (cel mai corect om de pe planetă) şi respectate cu stricteţe de soţul meu care mi-a spus: – Nu are niciun rost să te duci. Fiul nostru e foarte bun la teorie şi destul de bun la instrument. Va reuşi la admitere prin forţele proprii, nu are nevoie de pile. Va fi penibil dacă directorul nu va accepta cadoul. – Imposibil. Mi s-a spus clar că trebuie să-i duci ceva ca să fii sigur de reuşită! – am replicat eu, suspectându-mi bărbatul (fumător) că-i pare rău de cartuşul de ţigări. Miza e foarte mare. Se formează o singură clasă de liceu, cu şase locuri la vioară, pe care (teoretic) concurează toţi absolvenţii „violonişti” din cele trei clase a opta – vreo 25. În plus, admiterea se dă doar din specialitate (teorie şi instrument), nu şi din română şi matematică. Cei care cad la admitere vor avea slabe şanse să reuşească la unul din puţinele licee teoretice din Cluj. Trebuie să fac tot posibilul pentru a-mi ajut fiul, inclusiv să mă duc cu sarsanale la director, ceea ce nu aş fi făcut niciodată… în condiţii normale. Străbat culoarul coridorul, ajung în faţa uşii de lemn pe care scrie „Direcţiune” şi bat temătoare. Habar nu am ce urmează să zic şi să fac după cei voi fi intrat în biroul directorului.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
