Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor.
Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc.
În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi printre ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei.
Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, Ştrandul Mare era la doi paşi, Parcul Babeş, în capătul străzii, Someşul la o aruncătură de băţ, dar eu regretam fosta noastră locuinţă, de pe strada Alecsandri. Ţin minte că după ce ne-am instalat în apartamentul cu trei camere, mama a închis uşa şi a exclamat: „În sfârşit suntem numai noi!”. Într-adevăr, ani şi ani locuisem „la comun” şi mama spunea că nu se poate duce nici la WC fără a se pieptăna şi aranja. O înţelegeam perfect, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte.
Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4[1]. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală. În mijlocul ei domnea un bătător de covoare impozant, dar rămânea, totuşi, destul loc ca să mă pot juca. Poarta era deschisă şi adesea venea în vizită prietenul meu de vizavi, Jánoska (nimeni altul decât Johanan Vass, autor în Baabel).
Viaţa curţii era animată de Chaplin, şorecarul blândului doctor Wili Traub, al cărui cabinet medical ocupa parterul clădirii. Nu am locuit mult timp pe strada Şincai nr.4. Clădirea a fost demolată (nu am nicio fotografie a faţadei) şi în locul ei s-a ridicat Blocul ONT, unde funcţiona biroul judeţean al defunctului Oficiu Naţional de Turism.
Cea mai frumoasă curte în care am locuit a fost cea de pe strada Kodály Zoltán nr. 16. Aici se mutaseră cu chirie Erzsi şi Nándor Fridmann, bunicii pe care-i adoptasem[2]. Pe vreme frumoasă eram în curte cât era ziulica de lungă. Dis-de-dimineaţă, încă somnoroasă, mă duceam să verific dacă s-au deschis zorelele de lângă fereastră, adunam, împreună cu bunica, ouăle din cuibarul găinilor, apoi luam micul dejun pe masa de sub nuc. De fapt, din primăvară până în toamnă, luam toate mesele la umbra generoasă a nucului, bunica fiind de părere că în aer liber mâncarea e mult mai gustoasă. Vă pot confirma că sub nuc chiar şi supa de chimion era… comestibilă. Apoi îmi făceam de lucru inspectând, după anotimp, răsadurile de căpşuni sau frăguţe şi arbuştii de zmeură de lângă gard şi culegând fructele pe care le consideram coapte. Uneori, Bunica Erzsi îmi dădea de lucru: o ajutam cu ţăruşii şi sfoara de aliniat răsadurile de flori de sub geam, unde planta mai întâi lăcrămioare, apoi lalele, după care urmau lupinul şi, în final, gladiolele. Mie nu prea-mi plăceau nici lupinul în culori mov şi nici gladiolele albe şi roz, mi-aş fi dorit trandafiri dar, aceştia se aflau la intrarea în locuinţa proprietăresei.
În curtea aceea destul de mică, bunica plantase şi câteva răsaduri de roşii şi araci de fasole, dar mai rămăsese şi loc pentru joacă. Apa fântânii cu tambur nu era bună de băut şi aduceam apă cu găleata de la cişmeaua din vecini. În zilele caniculare, Bunica Erzsi umplea covata de tablă zincată cu apă din fântâna noastră şi când soarele încălzea apa, mă poftea la scaldă. Aveam şi jucării plutitoare, ce altceva mi-aş fi putut dori?! Bunica stătea într-un şezlong vărgat, bătut de vânt, tricota şi punea lumea la cale. La apusul soarelui verificam dacă zorelele şi-au închis petalele, „culcam” găinile şi mai rămâneam puţin în curte sporovăind şi bucurându-ne de parfumul reginei nopţii.
În curte nu locuiau alţi copii, dar uneori venea în vizită Péter, nepotul proprietăresei, care era deja şcolar, ştia să confecţioneze prăştii şi să tragă cu ele după păsări. El mi-a spus (fără pic de milă) că Moş Crăciun nu există… Nu l-am crezut pe de-a-ntregul, dar o umbră de îndoială tot mi s-a cuibărit în minte. De fapt, momentul a coincis cu ultima vară petrecută în casa de pe strada Kodály. În toamnă m-am mutat cu părinţii în casă nouă; bunicii aveau să se mute și ei într-o casă cu apă curentă, dar fără curte.
Cea de a treia şi ultima nostră curte era pe strada Vasile Alecsandri numărul 10, lângă Parcul Central, unde ne-am mutat când am intrat în clasa întâi. Era o clădire cu etaj, construită la început de secol XX (pe mozaicul de la intrare era inscripţionat anul 1906). Se spunea că înainte de naţionalizare adăpostea un cămin de tineri. Atât la parter, cât şi la etaj erau coridoare lungi cu camere de o parte şi de alta, iar la capăt se găsea baia, WC-urile şi un oficiu, comune pentru toţi locatarii. La etaj locuiau mai multe familii, iar la parter jucătorii echipei de fotbal Universitatea Cluj. (De acolo mi se trage pasiunea pentru fotbal.)
Curtea mare, numai bună de joacă, o împărţeam cu locatarii unei clădiri noi, cu apartamente confortabile, proprietate personală. M-am împrietenit repede cu copiii din vecini, cu vârste apropiate de a mea. Ne jucam până seara târziu de-a hoţii şi vardiştii, ţară, ţară vrem ostaşi, ne dădeam în leagăn şi făceam tot felul de năzdrăvănii. Poarta era deschisă şi veneau la noi și copiii de vizavi, ba şi colegi de şcoală de pe străzile învecinate. Ţin minte că ne căţăram pe stâlpul de beton al porţii, de unde supravegheam trecătorii şi rarele maşini. Mama, care preda la Facultatea de Chimie din parc, m-a văzut pe geam cum eram cocoţată pe stâlp şi în pauză a alergat până acasă ca să mă certe.
Curtea spaţioasă răsuna mereu de glasurile noastre, ca şi cum am fi fost într-o tabără permanentă. De fapt, o monopolizasem în aşa măsură încât nu ţin minte să fi văzut vreun adult în preajma noastră.
De acolo am aterizat în blocul de pe Aleea Tineretului (astăzi Splaiul Independenţei) care nu avea curte. Şi de atunci, de peste o jumătate de veac, locuiesc tot la bloc, fără să-mi fi făcut o problemă din asta, până de curând, când m-a apucat nostalgia şi m-am trezit iscodind curţile altora… Am constatat că sunt tot mai puţine curţi, iar cele aflate „la vedere” sunt tot mai rare. Majoritatea covârşitoare a porţilor sunt ferecate şi cu interfoane. Poate tocmai de aceea sunt atât de ispititoare imaginile dindărătul porţilor întredeschise, ca nişte portaluri către planeta copilăriei de mult apuse.
În plimbările mele trec adesea prin faţa caselor în care am locuit. Poarta de pe Alecsandri e zăvorâtă, dar pot privi prin gard (acelaşi gard din fier forjat cu stâlpii care acum nu par deloc înalţi). Curtea e dezamăgitor de pustie, nici urmă de copiii. Foştii mei tovarăşi de joacă s-au mutat: unii în străinătate, alţii la cele veşnice… Habar nu am cine locuieşte acolo şi ar fi caraghios să sun la interfon. Cum să mă prezint? Un locatar de odinioară?!
Casa de pe strada Kodály (astăzi Sinaia) este complet refăcută, mansardată şi cochetă ca un chalet, dar pare nelocuită. Nu am văzut pe acolo nici ţipenie de om. Am privit printre uluci: curtea e frumos amenajată, nu mai există fântâna cu tambur, nici nucul, şi niciun răsad. Văzându-mă dând târcoale şi fotografiind, o vecină mă ia la întrebări. Îi explic că am locuit acolo.
– Nu este adevărat. Locuiesc aici de peste 40 de ani şi nu vă cunosc!
– Am locuit aici acum 65 de ani! – mă justific, dar femeia îmi răspunde răstit:
– Faceţi bine şi plecaţi!
Am plecat, păşind pe vârfuri cu aceeaşi precauţie ca pe vremuri, când bunica mă trimitea la cumpărături desculţă (să calci pe pământ ca să nu faci picior plat!) şi încercam să evit pietrele mai ascuţite. Nu mai există nici băcănia din colţ, unde cumpăram cafea surogat Enrilo, ulei şi zahăr pe cartelă, şi roşcove, uneori… Acum strada e asfaltată şi mersul meu ezitant nu este cauzat de pietre, ci de gândul la anii care urmează… “Ce bine-venită ar fi o curte, să pot sta în şezlong, la umbră” îmi spun când ajung acasă, în apartamentul de bloc.
Andrea Ghiţă
[1] Mai multe în acest articol https://baabel.ro/2017/08/strada-sincai-nr-4/
[2] Mai multe aici: Vaza Bunicii Erzsi https://baabel.ro/2018/11/vaza-bunicii-erzsi/
