Cu doar două săptămâni după atacurile teroriste din 7 octombrie 2023, am ascultat un interviu dat de Khaled Mashal, arhiteroristul Hamas, unui canal de presă saudit. Erau vremuri grele. Israelul își înmormânta miile de morți din atacul criminal și se pregătea de ripostă, dar pe Mashal, aflat la adăpost în Qatar, toate acestea îl lăsau rece. “Fiecare națiune se construiește prin sacrificiu. Uniunea Sovietică a sacrificat milioane de oameni în al Doilea Război Mondial, în Vietnam au murit milioane, în Afganistan la fel.” Interviul acesta mi-a lăsat un gust amar și nu doar pentru că Mashal vorbea cu atâta nonșalanță despre viitoarele victimele palestiniene, ci și pentru că mi-am dat seama că nu dă doi bani pe concetățenii săi.
După aproape doi ani, cruzimea lui Mashal s-a întâlnit cu lipsa de scrupule a actualilor lideri israelieni, purtători de kipa rotundă pe un cap pătrat. Aceștia, în orbirea lor mesianică, sunt dispuși să-i ofere ceea ce el nici nu sperase să obțină – recunoașterea unui stat palestinian. Franța a declarat deja că îl va recunoaște, Marea Britanie și încă zece state sunt pe drum. Aceste recunoașteri nu vor îmbunătăți viața niciunui palestinian, dar vor înrăutăți simțitor situația multor israelieni.
Trebuie să o spunem cinstit: recunoașterea nu vine din grija pentru palestinieni, la fel cum acum 78 de ani, recunoașterea Israelului de către statele lumii nu a fost din dragoste pentru Sion. Atunci, după Holocaust, marea majoritate a țărilor europene nu voiau să se confrunte cu problema reintegrării puținilor evrei reveniți după Holocaust și au favorizat plecarea lor spre Palestina mandatară. Acum situația este asemănătoare, deși inversată – în fața amenințării cu un val de refugiați din Gaza, aceleași state europene recunosc Palestina, sperând ca prin asta să oprească influxul de refugiați.
Până acum, în conflictul dintre Israel și vecini, Israelul a fost mereu David, cel care îmbina agerimea cu iscusința. Acum, în conflictul din Gaza, Israelul a devenit pentru prima oară Goliat. Este doar o percepție, care mai e și eronată, căci dacă te uiți pe hartă, nu există destul spațiu ca să includă toate literele țării în spațiul destinat, oricât zoom ai face. Însă asta nici nu contează, când imaginile venite de acolo valorează mai mult decât 1000 de cuvinte.
Israelul nu are veleități de Goliat. De aceea se poartă acum precum un elefant într-un magazin de porțelanuri. Israelul este obișnuit cu războaie scurte, în care superioritatea tactică e dublată de o analiză strategică exactă. Războiul acesta durează de aproape doi ani și el servește doar lui Netanyahu și Hamasului. Cei care suferă de pe urma prelungirii lui sunt ostatecii israelieni, de care membrilor actualului guvern, cei cu kipa rotundă așezată pe cap pătrat, nici nu le pasă. Și da, suferă și palestinienii nevinovați. Netanyahu spune în ebraică că nu este foamete în Gaza, dar tot el spune în engleză că a trimis încolo ajutoare urgente. Pe care Netanyahu să îl credem? Eu demult nu mai cred pe niciunul. Dar îi întreb pe cititorii mei bibiști – dacă a mai rămas vreunul – voi pe cine credeți? Pe cel în ebraică sau pe cel în engleză?
Războiul din Gaza este distrugător pentru gazani, dar este deopotrivă de distrugător pentru societatea israeliană. Când o aud pe o fostă amică susținând că nu contează dacă Israelul omoară un copil de trei ani, pentru că oricum mai târziu acel copil va arunca cu pietre, parcă simt cum mâna lui Sinwar o trage din groapă către el. Căci acea amică și-a pierdut și ceea ce noi în ebraică numim țelem enoș – umbra de umanitate. Poate veți spune că moralitatea nu contează, oricum trăim într-o zonă de sălbatici. Timp de 75 de ani, Israelul a trăit într-o zonă de sălbatici fără să facă concesii la acest capitol. Când începi să capeți culoarea locului, înseamnă că Mashal și Sinwar au învins.
În aceste zile mă gândesc la profesorul Yeshayahu Leibovici, un filozof evreu, un om religios care avea o relație complicată cu Dumnezeu. El nu-l vedea pe Dumnezeu ca pe o asigurare de sănătate sau un promițător de pământuri sfinte. Dumnezeu a dat poporului evreu cele Zece Porunci și cele 613 mițvot, după care s-a retras din activitatea competițională. Acesta ar trebui să fie rolul lui Dumnezeu – un îndreptar cotidian, nu o bucată de plastilină pe care fiecare să o modeleze după bunul său plac.
Profesorul Leibovici nu a fost un om popular în timpul vieții. A fost criticat de stânga israeliană, pentru că nu se identifica cu umanismul ei, dar a fost blamat și de dreapta mesianică pentru că el a fost primul care a intuit pericolul prezentat de mișcarea colonistă Gush Emunim, care se folosea de noțiunea de Țară Sfântă în cel mai nesfânt mod cu putință. Profesorul Leibovici a compus un termen nou pentru care a fost anatemizat în timpul vieții – iudeonazism. Asocierea dintre victimă și călău a provocat atunci repulsie. Astăzi, auzind pe acei miniștri israelieni care, printr-un paradox geometric, își mențin kipa rotundă în echilibru nestabil pe al lor cap pătrat, tot mai mulți israelieni de bună credință știu că profesorul Leibovici avea dreptate.
George Uri Schimmerling
