Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite.
După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town.
M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin.
Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Eu am fost la Tsilivi, pe coasta de nord-est a insulei. Plaja era marcată cu steag albastru și o săptămână întreagă am avut tot timpul vreme blândă și mare extrem de liniștită, m-am bălăcit ore întregi, ca nicăieri în altă parte.
Peste tot pe unde călătoresc vizitez cât mai mult cu putință. În insula Zakynthos am cutreierat printre livezi bătrâne de măslini și pe lângă păduri de pin – unele dintre ele fuseseră arse de incendiile recente și pe alocuri priveliștea era spectrală, dezolantă. Toată ziua patrulau pe cer avioane mici ca să observe la timp dacă apare vreun foc. Chiar și acum, când scriu, pe insula Zakynthos bântuie incendii violente de vegetație și oamenii se luptă din greu cu ele.
Într-una din zile am ajuns cu o mică barcă cu motor pe o plajă accesibilă doar dinspre mare. Cu mulți ani în urmă, acolo eșuase un vapor, acum era doar o epavă ruginită. Plaja se numește Navagio și în loc de nisip, marea a adus pietricele albe cât boabele de orez, în care piciorul ți se afundă până la gleznă și abia poți să-ți ții echilibrul și să înaintezi. Bărcile vin foarte aproape de mal și descarcă turiștii – având dimensiuni modeste, plaja devine destul de aglomerată. Am petrecut aici vreo trei ore stând la soare și făcând baie în apa cu aspect lăptos din cauza pietricelelor ciudate. La un moment dat, o doamnă, o grecoaică mai în vârstă, m-a întrebat în engleză dacă nu cumva am la mine o bomboană, fiindcă ea este diabetică și se simte rău. Eu am întotdeauna în geantă bomboane pentru că sufăr de rău de mișcare și pe bărcuța care ne adusese pe plaja Navagio stomacul meu nu fusese prea fericit. Bomboanele mă ajută și recunosc că îmi plac foarte mult… Desigur că i-am dat doamnei bomboane și am schimbat și câteva cuvinte. Doamna era foarte bucuroasă.
– Am întrebat toți grecii de pe plajă și nimeni nu avea la el bomboane, mi-a spus cu accentul ei adorabil.
Într-o excursie de o jumătate de zi în care am străbătut insulița în lung și în lat, am ajuns și la Anafonitria, mănăstirea de călugări adesea ”vizitată” în vechime de pirații care căutau odoare prețioase (câte or fi fost…). Călugării încercau să se apere – iar eu m-am simțit instantaneu transportată înapoi în veacuri obscure, în lumi de poveste…
În Grecia, când vrei să aprinzi lumânări la biserică, e rușine să lași bani, lumânările sunt gratuite, așa ne-a spus ghidul nostru – o tânără a cărei mamă era din Moldova, iar tatăl era grec. Obiceiul acesta sănătos m-a mirat, căci la noi e tocmai invers, e rușine să nu dai bani la biserică… Și ortodocși suntem și unii și alții.
Pe o insuliță din apropiere, numită Marathonisi, la care se ajunge cu barca, cuibăresc broaște țestoase mari (Caretta caretta). Locul este vizitat de turiști pentru a vedea frumoasele reptile în mediul lor natural protejat, insula făcând parte din Parcul Național Marin Zakynthos. La început, insula fusese locuită, dar după cel de-al Doilea Război Mondial, Marathonisi a fost abandonată, devenind raiul țestoaselor.
Peste drum de hotelul nostru mititel și cochet era atelierul unui pictor băștinaș. Artistul era în vârstă, morocănos și imprevizibil și seara își expunea lucrările pe două mese, de unde turiștii își puteau alege tablouri mai mici sau mai mari. Erau pânze neînrămate, majoritatea cu peisaje de pe insulă, unele marine, altele înfățișând casele albe de la malul mării, pline de roșul sângeriu al florilor de Bougainvillea, cu geamuri la care fluturau perdele albe. După ce am cumpărat câteva pânze – le dădea pentru câțiva euro bucata – într-o seară bătrânul pictor mi-a îngăduit să vin în atelierul lui, deși simțeam că nu mă simpatiza, probabil spera să mai vândă ceva. Atelierul era plin de reproduceri pe care le făcuse după Fernando Botero, pictorul columbian ale cărui lucrări le poți recunoaște dintr-o privire, căci sunt caracterizate de opulența fizică a personajelor, tributare unei abordări caracteristice artei naive și fiind, de fapt, satire ale societății contemporane. Pe pictorul din Zakynthos îl chema Kyriakos și tare aș vrea să știu dac-o mai fi trăind, căci era bătrân deja de acum 10 ani, când am fost eu pe Zakynthos.
De ani de zile mă tot pregătesc să mă întorc pe insula pe care am îndrăgit-o mai presus de cuvinte, dar mereu se interpune ceva între ea și planurile mele. Aș mai cumpăra de la Kyriakos o pânză cu valuri de mare a căror spumă se sparge pe stânci, dacă l-aș mai găsi așteptând seara clienți la ușa micului său atelier.
În punctul cel mai nordic al insulei se află Grotele Albastre, unde apa mării are o culoare cu nuanțele mereu schimbătoare, după cum bate pe ea lumina soarelui, dar în umbra grotelor apa pare colorată cu cerneală și frumusețea albastrului este copleșitoare. Am făcut baie acolo și dacă aș putea să aleg, mi-aș dori ca ultimul lucru pe care să-l fac în viața asta să fie încă o baie în apele mării Ionice, în albastrul translucid al splendorii ei mângâiate de soarele Eladei.
Închei relatarea de azi a amintirilor mele împărtășindu-vă o rețetă ușor de făcut și de mâncat: plăcințele de dovlecel. Cu părere de rău că nu am de povestit aventuri mai picante, vă împărtășesc rețeta pe care am învățat-o pe insula Zakynthos, unde aceste plăcințele ni s-au servit într-o seară la cină. Mi-au plăcut mult și am interogat-o pe una din bucătăresele restaurantului micului hotel numit Jupiter (mai corect ar fi fost Zeus, dar nah…). Am rugat-o pe Melina, fata de la recepție, să-mi traducă în engleză. Era o grecoaică tânără și frumoasă, cu părul blond și creț, care pronunța ”delíssios” într-un mod fermecător.
Deci, iată rețeta: Cam o jumătate de kilogram de dovlecei se dau pe răzătoarea mare, se storc bine de zeamă. Se adaugă 150 g brânză feta fărâmițată sau telemea rasă, un ou, 2 linguri cu vârf de făină, sare, piper și cam o linguriță de mărar tocat și se amestecă bine. Se ia cu lingura din compoziție, se fac chifteluțe și se prăjesc în mult ulei fierbinte, câte 2-3 minute pe fiecare parte. Se pot tăvăli în puțin pesmet înainte de a le frige. Se servesc cu sos de iaurt cu mărar sau alte condimente, după gust.
În limba elenă aceste plăcințele se numesc kolokithokeftedes. Ador limba elenă, are o muzicalitate și o cadență absolut minunate, iar grecii vorbesc repede – dar nu ca ardelenii. Încercați să citiți acest cuvânt cu voce tare: kolokithokeftedes. Nu-i așa că sună muzical? Și nu sunt decât plăcințele de dovlecel…
Anca Laslo
Sursa imaginilor:
Harta: https://commons.wikimedia.org/wiki/File:%CE%96%CE%AC%CE%BA%CF%85%CE%BD%CE%B8%CE%BF%CF%82.png Collage by Maisrimer, Public domain, via Wikimedia Commons
Broasca țestoasă: https://en.wikipedia.org/wiki/File:Caretta_caretta_060417w2.jpg Strobilomyces CC BY-SA 3. via Wikimedia Commons
Pentru celelalte fotografii îi mulțumesc prietenei mele Réka Noémi Tatai, și ea o mare iubitoare a insulei Zakynthos.
