Mită (potrivit Dex): Sumă de bani sau obiecte primite, date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios.

Suntem în iunie 1988. Intru în clădirea gotică a fostei mănăstiri franciscane, din veacul al XIV-lea, unde îşi are sediul Liceul de muzică. Traversez culoarul şi mă îndrept către biroul directorului. Am în mână o pungă cu „valută forte”: un pachet de cafea boabe Maxwell House şi un cartuş de Pall Mall, aduse din America de rudele mele, și inima mi se face cât un purice. Tocmai am încălcat principiile inculcate de decenii de tata (cel mai corect om de pe planetă) şi respectate cu stricteţe de soţul meu care mi-a spus:

– Nu are niciun rost să te duci. Fiul nostru e foarte bun la teorie şi destul de bun la instrument. Va reuşi la admitere prin forţele proprii, nu are nevoie de pile. Va fi penibil dacă directorul nu va accepta cadoul.

– Imposibil. Mi s-a spus clar că trebuie să-i duci ceva ca să fii sigur de reuşită! – am replicat eu, suspectându-mi bărbatul (fumător) că-i pare rău de cartuşul de ţigări.

Miza e foarte mare. Se formează o singură clasă de liceu, cu şase locuri la vioară, pe care (teoretic) concurează toţi absolvenţii „violonişti” din cele trei clase a opta – vreo 25. În plus, admiterea se dă doar din specialitate (teorie şi instrument), nu şi din română şi matematică. Cei care cad la admitere vor avea slabe şanse să reuşească la unul din puţinele licee teoretice din Cluj[1]. Trebuie să fac tot posibilul ca să-mi ajut fiul, inclusiv să mă duc cu sarsanale la director, ceea ce nu aş fi făcut niciodată… În condiţii normale.

Străbat culoarul, ajung în faţa uşii de lemn pe care scrie „Direcţiune” şi bat temătoare. Habar nu am ce urmează să zic şi să fac după cei voi fi intrat în biroul directorului.

*

Toate acestea îmi vin în minte acum, după aproape 40 de ani, în timp ce la radio se difuzează un aşa-numit mesaj de interes public, formulat într-un limbaj de lemn, absolut neconvingător, care se încheie cu „Spune STOP CORUPŢIEI. Darea şi luarea de mită sunt infracţiuni pedepsite de lege.” Mă tem că nimeni nu ia în serios mesajul, pentru că în România, după cum prezintă (inclusiv) ChatGPT, corupţia e endemică[2]

În momentul în care mi-am luat inima în dinţi şi m-am decis să urmez sfatul binevoitor al unor prietene care-mi explicaseră că nu pot risca să nu trec cu un cadou pe la direcţiune, periclitând astfel reuşita fiului meu, penuria era la apogeu. Uneori, fără a da mită (i se spunea „atenţie”) nu puteai obţine nici produsele de primă necesitate, precum lapte praf, carne, unt sau brânză[3], ca să nu mai pomenesc de medicamente, pantofi, haine mai acătării, cărţi mai bune, bilete de tren la vagonul de dormit şi multe, multe altele. Nu te puteai „descurca” dacă nu aveai o posibilitate de scurtcircuitare a traseului obişnuit: statul la cozi interminabile, ca în final să nu „apuci” la nimic.

Niciodată nu am dat bani în plus pentru a obţine aceste bunuri, pe de o parte îmi era jenă să dau bani cuiva, pe de alta habar nu aveam cât ar fi trebuit să dau, ca să nu spun că nici atunci nu mă scăldam în bani. „Valuta” era constituită din produse de import obţinute la negru: săpunuri, şampoane, deodorante, cafea şi pachete de ţigarete Kent, uneori şi câte o sticlă de ţuică. În schimbul acestor „atenţii” plasate discret, puteai obţine marfa deficitară, de obicei înainte de ora deschiderii sau după ora închiderii magazinului. Era, indubitabil, o formă de corupţie, pentru că le primeai peste rând, văduvindu-i pe cei mulţi şi mai puţin norocoşi care stăteau la coadă cu orele.

La ora aceea atât eu, cât şi părinţii mei eram cadre didactice universitare, iar soţul meu părăsise de curând învăţământul, optând pentru cercetare. La niciunul dintre noi nu funcţionau aşa-zisele pile, nu acceptam „atenţii” pentru a da note nemeritate sau a trece la examen studenţii nepregătiţi. Viaţa noastră profesională nu fusese contaminată de practicile ne-ortodoxe ale existenţei cotidiene. Adevărul e că intermediarii care mişunau şi în mediul universitar, încercând (adesea cu succes) să cumpere bunăvoinţa profesorilor tot cu „atenţii”, nici nu se apropiau de părinţii mei. Eu, fiind doar asistent universitar, nu prea intram în vizorul lor şi, atunci când totuşi se apela la mine ca să intervin la alţii, reuşeam să mă… eschivez.

Şi totuşi, am ajuns să-mi încalc principiile şi să ignor sfatul soţului meu (părinţii mei habar nu aveau pentru că plecaseră în concediu), pentru o raţiune superioară: examenul de admitere al fiului meu.

*

Mi se pare că aud o voce care mă invită şi intru, sfioasă, în biroul directorului.[4]

– Bună ziua, domnule director.

– Poftiţi, poftiţi – îmi spune jovial domnul mai în vârstă care se ridică de pe scaunul din spatele biroului său masiv şi îmi face semn să iau loc vizavi de el.

Mă aşez, dar nu înainte de a-i întinde punga cu „atenţiile”, pe care o ia şi o pune lângă el.

– În ce problemă aţi venit la mine?

– Sunt mama elevului V. G. din clasa a VIII-a care va da admitere la secţia vioară.

– Da, îl cunosc, e un elev silitor, foarte bun la teorie şi solfegiu.

– Aşa este, dar tot am emoţii legate de admitere. Sunt doar şase locuri.

– Nu cred că e cazul să vă faceţi griji. Ceea ce pierde, eventual, la instrument, va recupera cu siguranţă la proba teoretică.

Continuăm cu câteva consideraţii generale privind învăţământul, după care directorul mă întreabă ce profesiune am.

– Predau fizica.

– Unde?

– La Politehnică.

– La Politehnică?! Aveţi ore şi la Facultatea de Mecanică?

– Da.

– Şi la anul doi Utilaj Tehnologic?

– Da.

– Acolo învaţă fiul meu (şi-i spune numele).

Spunând acestea, spre uimirea mea, directorul ia punga cu „atenţiile” şi o împinge energic către mine, zicând „Nu trebuia…”. Printr-un gest reflex, i-o returnez spunând „Vai, domnule director, nu se poate.” Începe un adevărat meci de amabilităţi. Profitând de momentul în care pachetul ajunge din nou pe “jumătatea lui de teren”, mă ridic şi plec, spunându-i din uşă: „Folosiţi-le sănătos, noi mai avem. Ni le-au adus rudele din America” şi o zbughesc pe scări. Ieşind din clădire, pornesc spre casă în pas vioi, bucurându-mă de ziua însorită. Îmi îndeplinisem obiectivul matern, admiterea fiului meu nu mai depindea de mine ci de…

*

Fiul nostru nu ne-a dezamăgit, a trecut cu brio examenul, fără nicio „proptea”. Soţul meu avusese dreptate (ca de atâtea ori). Bănuiesc că directorul a savurat conţinutul pachetului sau dacă nu, „atenţia” mea a fost redirecţionată către altcineva, pentru că şi directorii de şcoală aveau obligaţii, nu-i aşa?

E clar că pot pleda vinovat în ceea ce priveşte darea de mită, fie ea… mititică şi absolut inutilă. Infracţiunea fusese comisă, chiar dacă nu a fost sesizată de nimeni…

Închei cu subiectul luării de mită. Niciodată nu am acceptat nimic de la nimeni. De la studenţii care ofereau cadouri la încheierea cursurilor (înainte de sesiunea de examene) primeam doar buchetul de flori. Legat de asta îmi amintesc de două episoade, ambele cu studenţii seralişti de la secţia Prelucrări Metalurgice.

Şeful grupei mi-a înmânat un buchet de flori şi o pungă[5] cu un cadou, pe care am înapoiat-o imediat.

– Mulţumesc. Florile sunt de ajuns.

– Vă rog, uitaţi-vă, măcar la cadou.

– Mulţumesc, nu accept cadouri.

– Dar e un deodorant Rexona. Mare!

– Nu contează, florile sunt de ajuns. Vă mulţumesc.

– Refuzaţi un deodorant Rexona mare?! Nu vă supăraţi, dar nu sunteţi normală! – a exclamat siderat şeful grupei.

L-am înţeles că nu putea pricepe atitudinea mea. În anii 1980 cosmeticalele străine nu se puteau cumpăra în comerţul socialist. Se vindeau la Shop[6] sau erau aduse din străinătate şi comercializate la negru. Dacă nu le foloseai, puteau constitui valută forte pentru… mituire. Numai un om anormal le putea refuza, nu-i aşa?

Şi totuşi, peste ani, aveam să regret refuzul unei oferte venite tot de la un student seralist. Era sportiv de performanţă la lupte libere sau la box. Se străduia să înveţe, dar nu prea avea nici timp şi nici abilităţi. La examen a reuşit să obţină nota de trecere, cu puţin ajutor din partea mea. Nu era prima oară când ajutam un student care îşi dădea silinţa, dar era în impas.

După examen m-a aşteptat şi mi-a mulţumit.

– Vă mulţumesc mult, doamna profesoară. Ştiu că nu acceptaţi nimic, dar dacă vreodată aveţi nevoie să bateţi pe cineva, puteţi apela la mine.

– Cum poţi să-ţi imaginezi aşa ceva?! – am replicat eu consternată.

Peste ani mi-am amintit de câteva ori de oferta lui, dar (spre norocul meu şi al celor care “cereau palme”) îi uitasem numele…

Nu mă îndoiesc că acest articol ar fi incomplet fără Morală. O formulez cu ajutorul unui banc:

Un călător pedestru din Rusia veacului trecut se decide să-şi scurteze drumul, trecând printr-un tunel. Spre nenorocul lui, tocmai atunci a venit trenul și locomotiva cu abur era cât pe ce să-l strivească. A scăpat cu viaţă numai pentru că s-a lipit de zid. Ajuns la destinaţie, gazda l-a servit cu ceai. În momentul în care a dat drumul la samovar, musafirul a exclamat plin de năduf: „Ăştia trebuie stârpiţi de mici!”

La fel ar trebui stârpită şi mita, oricât ar fi de… mititică.

Andrea Ghiţă

---

[1] În anii 1980, majoritatea liceelor teoretice fuseseră transformate în şcoli industriale care serveau politica de industrializare forţată promovată de statul totalitar.

[2] Corupția prin mită rămâne o problemă endemică în România – inclusiv la nivel înalt, electoral și în instituții-cheie (ANAF, sănătate). Cei vizați variază de la primari și vicepremier până la influenceri politici și personal medical. DNA și Procuratura au lansat dosare privind finanțări electorale ilegale și contracte frauduloase chiar și implicând mai multe conturi fictive.

Rezumat cazuri recente

Persoană / Instituție	Perioadă	Tipul de infracțiune	Valoare sau detalii
Vlad Oprea (primar Sinaia)	2021–2025	Mită de ~250.000 €	Prin firma mamei
Iulian Dumitrescu (CJ Prahova)	2021–2024	Mită și trafic de influență	~130.000 lei
Dragoș Anastasiu (vicepremier)	2009–2017	Plată sistematică de mită către ANAF	~150.000 €
Influenceri pro‑Georgescu	Campanie 2024	Mită electorală și manipulare de voturi	~380.000 € donații/promoții
Alina Bica / fost șef ANAF	2014	Mita pentru influențare proces cuprom	~17.500 €
Personal medical DNA (selecție)	2021–2023	Mită și deturnare fonduri în sănătate	Zeci de angajați vizați

[3]La un moment dat s-au emis cartele pentru produsele de bază, dar nici aşa nu era sigur că vor ajunge la toată lumea.

[4] Discuţia e redată din memorie.

[5] Subiectul pungilor din anii 1980 ar merita un articol.

[6]  Magazine de stat unde se puteau achiziţiona produse pe valută, îndeobşte de către turiştii străini sau de cetăţenii care deţineau valută în mod legal (puteai să-i numeri pe degete).