Pe George l-am cunoscut curând după venirea mea în Israel. Totul mi se părea ireal în orașul în care am ajuns. În jurul blocului unde locuiam erau multe terenuri virane, circulau mai multe cămile decât mașini, centrul vechi semăna mai mult cu un oraș turcesc (de fapt, chiar era). Abia începusem să învăț ebraica. Primisem un televizor alb-negru de la alți nou-veniți, dar nu înțelegeam transmisiunile singurului canal de televiziune existent în acea vreme și programe de sport erau puține. Cel mai mult îmi lipseau însă prietenii. Mi-e era dor de ei, precum și de spitalul unde lucrasem.

George era un bărbat între patruzeci și cincizeci de ani, invitat și el la un prânz oferit de un emigrant din România. S-a apropiat de mine și m-a întrebat în limba română:

– De când sunteți în țară?

– De două săptămâni, i-am răspuns.

– Nu e mult. Știu că nu ți-e ușor nici ție și nici familiei tale.

George era în Israel de cinci ani, era contabil la o întreprindere particulară, era însurat și avea o fetiță de opt ani. El ne-a ajutat foarte mult să ne acomodăm la viața din Israel.

– Îți dau numărul meu de telefon și când ai nevoie de sfaturi sau de ajutor, sună-mă.

L-am simpatizat de la prima vedere și convorbirile noastre telefonice s-au transformat în dialoguri zilnice. Aveam multe în comun, ne plăceau cărțile, muzica, sportul etc. Ne întâlneam des, mergeam împreună în excursii și la spectacole. George mi-a devenit cel mai apropriat prieten.

Între noi nu lipseau nici certurile care puteau ajunge până la întreruperea temporară a convorbirilor noastre.

George era pesimist de felul lui, ceea ce el explica prin insuccesul la examenul de admitere la Facultatea de Istorie din Cluj. A terminat un curs de contabil și munca de contabil îl satisfăcea. După pensionare nu-și mai găsea locul și pesimismul lui s-a accentuat. O vreme a mai lucrat la universitate, ca supraveghetor al studenților la examene. Evenimentele din țară, precum și nemulțumirea lui cu statutul de pensionar se concretizau prin atitudinea negativă față de tot ce se întâmpla în jurul lui.

– Aud copitele cailor apocalipsului, obișnuia să ne spună râzând.

Era pasionat de sport, mai ales de fotbal, ore întregi urmărea meciurile de fotbal din campionatul englez. Avea două echipe preferate: UTA Arad (orașul lui natal) și FC Liverpool. Îl emoționa corul suporterilor acestei echipe care cântau imnul echipei lor preferate: You’ll Never Walk Alone. (Nu vei merge niciodată singur). Pensia lui, mai mult simbolică, nu îi mai permitea să meargă la spectacole de teatru sau concerte. De câteva ori l-am invitat eu. Era prea mândru să accepte să-i plătesc biletul, dar i-am spus că am primit invitații gratuite.

George suferea de boală ischemică cardiacă și în ultima vreme ea s-a decompensat. Picioarele cu edeme care nu cedau la tratament îi îngreunau mersul. Dezastrul din 7 octombrie l-a deprimat și mai mult, nu se mai uita la televizor, nici meciurile nu-l mai interesau. Convorbirile noastre s-au rărit devenind monologuri, doar eu vorbeam. George nu mai voia să trăiască. Refuza să mănânce și să bea.

Ultima oară când l-am văzut zăcea în pat, slăbise foarte mult, abia l-am recunoscut. Nu avea putere nici să vorbească. Am încercat să-l conving să revină la viață pentru familia lui care îl iubește.

– Nu are niciun rost, mi-a răspuns. Am 86 de ani, mi-am trăit traiul.

La despărțire mi-a dat mâna și mi-a spus să am grijă de mine.

Conform rugăminții lui, după deces a fost incinerat, iar cenușa va fi împrăștiată în apele Mureșului la Arad și, cum nu, lângă stadionul echipei UTA.

În amintirea lui George, pe lângă Tottenham Hotspur, echipa mea favorită, am adoptat încă o echipă engleză: F.C. Liverpool. Când îi urmăresc meciurile, cânt împreună cu suporterii ei din tribune: YOU’LL NEVER WALK ALONE.

Andrei Schwartz

15/09/2025