Număr vizualizări 24 ori
Cu Trump am vorbit deja. Nu mi-a fost ușor, dar am reușit. Am încercat să-l găsesc și pe Netanyahu, dar după primele 34 de încercări am renunțat, se pare că nu are timp de mine.
După ce i-am dat americanului datele zborului, el mi-a dat de înțeles că am șanse mari să mă pot întoarce acasă. Mi-a spus-o cam în doi peri, dar tonul era optimist. I-am mulțumit mult, l-am asigurat că poporul israelian îl aprobă și îl admiră și imediat am dat telefon la Sibiu, anunțând că vin la congres. Organizatorii mi-au promis că o mașină mă va aștepta la aeroportul din Otopeni și mi-au dat numele șoferului și numărul lui de telefon.
– Tu chiar îl crezi pe Trump? – m-au întrebat câțiva prieteni.
– Nu sunt psiholog, dar cred că mă pricep să deslușesc în glasul omului o încercare de a mă trage pe sfoară…
– Ai fost și ai rămas un optimist naiv, a concluzionat ultimul dintre prietenii care m-au sfătuit să nu plec din țară atunci când situația e mai mult decât fluidă.
Un alt prieten mi-a atras atenția că la nevoie mă pot întoarce și prin Iordania, ca și cum atunci când începe ceva, Iordania rămâne la o parte.
Pe scurt, cu spiritul meu de aventurier amator, am decis să particip la congresul de la Sibiu.
Din acel moment totul a decurs conform planului. Mi-am făcut asigurarea medicală (care, din cauza vârstei, costă aproape cât biletul de avion… M-am întrebat cât o să mă coste peste zece ani, dar nu am spus nimănui ce gândesc, ca să nu fiu luat în batjocură, așa cum i se cuvine unui individ de 86 ani trecute fix, care face planuri cum își va sărbători centenarul.)
H., șoferul de taxi intrat de mult în viața mea de călător cu avionul, m-a asigurat că va fi în fața casei mele la ora 2 noaptea – pregătiri obișnuite de plecare ale unui om care a luat toate măsurile de precauție pentru ca această călătorie să se desfășoare fără peripeţii.
În mod ciudat, aeroportul de la Tel Aviv era pe jumătate gol și la numai un sfert de oră după ce m-am despărțit de H., eram deja în sala de așteptare ELAL. Așa sunt eu, zbor doar cu ELAL, deși ei mă jăcmănesc cu fiecare ocazie. Dar uneori e nevoie de ei, așa cum a fost în 8 (după 7!) octombrie 2023, când, în decurs de 48 de ore, avioanele acestei companii au readus în Israel nu mai puțin de 60.000 de soldați și ofițeri de rezervă, unii plecând direct de la aeroportul Ben Gurion la unitățile lor militare, adică pe front.
Prima surpriză (din păcate nu și ultima) a fost că îmbarcarea și decolarea s-au făcut exact la timp! Așa ceva nu se potrivește companiei israeliene. Nu degeaba numele ELAL e explicat ca Every Line Always Late! Deci la ora 5.50 fix eram pe pista de decolare și la 6.05 în aer, iar eu, medic ATI, obișnuit să ațipesc în primul moment când mi se dă posibilitatea, l-am simțit imediat pe Moș Ene pe la gene. Chiar era cât pe ce să pierd micul dejun oferit cu larghețe pasagerilor, adică un sandviș cu brânză și o mică sticluță cu apă.
Și iarăși de necrezut, la ora 8.20, adică la treizeci de minute înainte de aterizare, am fost anunțați să ne fixăm centurile de siguranță și să stăm cuminți, fiecare în ”banca” lui, întrucât aterizăm în 20 minute. Individul de lângă mine a deschis imediat o minusculă carte de rugăciuni și din acel moment am fost sigur că aterizarea se va desfășura în cele mai bune condiții. Am încercat să ațipesc din nou, dar deodată s-a auzit în tot avionul o voce care nu semăna cu cea a stewardului-șef, singurul în măsură să ne deranjeze cu tot felul de anunțuri inutile:
– Domnilor și doamnelor, vă vorbește pilotul-șef. (În acel moment toate lichidele din organismul meu au atins temperatura de – 2oC!) Din păcate, am o veste nu prea bună…
Omul de lângă mine a început să îngâne ceva, am înțeles că era Șma, Israel, Adonai Eloheinu, Adonai Ehad, adică rugăciunea pe care orice evreu ”cum trebuie” o rostește înainte de a-și preda definitiv sufletul (dar și trupul) Atotputernicului.
Pilotul a continuat:
– Ne aflăm la 15 minute de aeroportul Otopeni, dar, din păcate, nu putem ateriza. Toate pistele sunt acoperite de zăpadă. Speram că până ajungem, cel puțin una să fie liberă, dar ne-am înșelat… Trebuie să continuăm până la Budapesta, unde vom rămâne până vom fi anunțați că putem ateriza la București.
În spatele meu doi tipi, el și ea, bodogăneau, mirându-se cum se face că la aeroportul Ben Gurion nu știau de problemele de la Otopeni și ne lăsaseră să decolăm. Auzindu-i, eu m-am enervat că sunt cârcotași și apoi m-am enervat și mai rău la gândul că aveau dreptate!
Cam cât să fie de la București la Budapesta, m-am întrebat. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, un tip de partea cealaltă a coridorului i-a spus celei de lângă el: vreo 800-900 km, mai puțin o oră de zbor. Omul știa ce spune… La 9.45 eram pe aeroportul capitalei Ungariei. Imediat am telefonat la Sibiu.
– Nicio problemă, m-a liniștit splendida șefă a organizatorilor congresului. Vă trimitem o mașină la Budapesta… Fericit de soluție, m-am îndreptat spre șeful echipajului:
– Eu cobor aici, am mașină…
– Dumneata nu cobori nicăieri, nu avem voie, așa sună regulamentul.
Deodată, domnișoarele din echipaj au început să împartă sandvișuri (același, dar de data asta reci), apă (aceeași) și… whisky! Eu (și probabil și alții) am înțeles aluzia: e jale! Mestecând pâinea cu brânză, mă gândeam la celebra ineficiență a aeroporturilor din toată lumea. Cam cât o să le ia celor de la Otopeni să deszăpezească câteva sute de metri de pistă? Și uite-așa, am citit oleacă, apoi am ațipit, până când am fost trezit la realitate:
– Doamnelor și domnilor, vă vorbește din nou pilotul dvs. Vestea proastă este că nu putem ateriza la Otopeni. Dar vestea bună este că ne întoarcem în țară…
Jur că în acel moment i-am dorit pilotului-șef un singur lucru: ca până la sfârșitul vieții (sau măcar până la sfârșitul anului) să aibă parte numai de vești bune ca aceasta. Interesantă în acel moment a fost reacția pasagerilor: liniște totală. Până și tipul de lângă mine a închis cartea de rugăciuni, semn că nu ne mai poate aștepta nimic rău în următoarele trei ore.
– M-am întors, sunt la aeroport, iau trenul spre Beer Șeva, te rog să mă aștepți la gară, i-am spus la telefon nevesti-mii.
– Am auzit, s-a spus la radio că aeroportul Otopeni e înzăpezit și că un avion ELAL se întoarce la Tel Aviv.
Și iată cum m-am convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că oricât m-aș strădui, nu voi putea ascunde nimic de propria mea soție!
Iată-mă, deci, din nou acasă, după o escapadă extrem de interesantă (de interesantă ce e, o doresc dușmanilor mei!), după exact 15 ore, trei aeroporturi (de fapt numai două) și… două sandvișuri.
Epilog. Organizatorii congresului mi-au oferit posibilitatea să țin conferința pe Zoom, la aceeași oră la care ar fi trebuit s-o prezint pe viu. Așadar, puținii care doreau să mă audă m-au auzit… Dar cum rămâne cu mine? Doar și eu doream ceva, și anume să-i văd!
Și iată cum, pe neașteptate, am ”câștigat” trei zile întregi, fără program și fără obligații. Dar, nicio grijă, ele s-au umplut imediat, pentru că omului nu-i șade bine să se hodinească fără să cugete și dacă cugeți, imediat îți vin idei…
PS. Scriu aceste rânduri la aproape două săptămâni după izbucnirea războiului împotriva Iranului. Tocmai mă pregăteam de un nou zbor în România, de data asta la Cluj, la un alt congres, când, în ultima noastră convorbire, Trump ”m-a liniștit” spunând că actualul război va dura cel puțin patru săptămâni. Și ELAL l-a luat în serios. Dacă așa stau lucrurile, nu mai am probleme. Nu mai ajung la Budapesta și nici la Cluj. Nu mai ajung nicăieri. Stau acasă. Și cine a spus „călătorului îi șade bine cu drumul” nu se referea la drumul printre nori…
Gabriel ben Meron
