Număr vizualizări 24 ori

Numărăm, în aceste zile de primăvară, șase ani de când a izbucnit pandemia de Covid 19. Multe s-au schimbat în acest răstimp, am învățat lucruri noi, viața mea s-a schimbat, am trecut prin momente pline de tristețe, dar și prin unele luminoase. Eu nu vreau să mă număr printre cei care uită ce a făcut un organism microscopic cu o planetă întreagă. Privind înapoi, văd momentul declanșării pandemiei ca pe cel al debutului unui șir de necazuri, care mai de care mai îngrozitoare. A fost ca un semn rău care prevestea un șirag de nenorociri și nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce ne mai așteaptă, la câte alte dezastre va trebui să fim martori, de cele mai multe ori neputincioși.

În acele zile de februarie / martie 2020, când întregul Pământ a fost brusc paralizat, am început să-mi notez impresiile momentului într-un jurnal pe care l-am numit Jurnalul unei izolări nebănuite, așa cum nebănuite aveau să fie căile spre acest punct al prezentului în care evoc săptămânile de început ale pandemiei.

Pentru că suntem, la șase ani distanță, exact în perioada începerii izolării, transcriu din jurnalul meu de atunci:

25 martie 2020.

Azi, la ora 12:00, intră în vigoare carantina totală în România. Totală e un fel de a spune, de vreme ce oamenii mai au voie să meargă la serviciu, în instituțiile și la puținele firme care au pentru ce să lucreze. Magazine se închid, cu excepția celor cu produse alimentare și de strictă necesitate. Sunt permise livrările de alimente și electrocasnice la domiciliu.

Străzile s-au pustiit de câteva zile, mai ales după-amiază nu se vede nici țipenie de om. Întorcându-mă de la serviciu, pe străzile și micile scuaruri de lângă râu, am o strângere de inimă – dacă mi se întâmplă ceva, dacă mi se face rău, nu e nimeni care să mă vadă, darămite să mă ajute.

Azi am avut revelaţia unui mare paradox: totul suferă amânare dar, în acelaşi timp, ar trebui să ne îngrijim ca, pe cât putem, să nu amânăm niciodată nimic! Lumea nu mai aleargă bezmetică pe străzi după treburi, toate urgenţele se pot amâna în faţa pericolului bolii şi al morţii. Dar ce risipă de zile frumoase, de cunoaştere și trăire am făcut de atâtea ori amânând ceea ce doream să trăim!

În toată această grozăvie apar ciudățenii hilare, de exemplu criza hârtiei igienice din America. Americanul nu ştie să raţionalizeze decât într-un singur fel, folosind dolarul. Metoda găsită: un pachet de hârtie costă 3,50 dolari, dar două se vând cu 99 de dolari!

26 martie 2020

Prin oraş întâlnești zilnic singurătatea. Am trecut deunăzi prin micul parc de lângă râu, acela cu chioşcul şi pianina florarului. Bulbii de zambile și narcise pe care florarul i-a plantat anul trecut cu atâta drag pentru noi, trecătorii, au început să înflorească. Dar nu are cine să se bucure de ele. Sunt covoare întregi de flori de primăvară, lalele în straturi compacte, în culori dumnezeiești, zambile parfumate parcă de îngeri, narcise făcute din raze de soare și, mai târziu, vara, incredibilii crini. Aerul era parfumat de flori şi de muzica de pian. Părculeţul devenise o atracţie a oraşului, cu biciclişti, părinţi cu copii mici, trubadurul chitarist cu părul lung, argintiu, lăsat pe umeri, cu vocea uzată şi cu melodiile pe care le ştiam cu toţii, dar le-am uitat – părculeţul era plin de viaţă şi de farmec. Nimeni nu rupea vreo floare, niciodată. Vara trecută, trubadurul, cu vocea lui hodorogită, cânta Blue Moon prin barurile Europei. Am surâs instantaneu și am încetinit ca să ascult. Pe sub pod treceau rațele sălbatice și eu simțeam cum viața tocmai îmi făcea un dar – frumusețea efemeră a unei după-amiezi topite de căldura verii.

Nimic din toate acestea nu se mai întâmplă. Doar singuraticele zambile înfloresc neştiute, neadmirate și triste, aproape zgribulite.

Un poet a spus că toate drumurile lumii sunt în inima noastră. Drumul spre micul parc, plin de atâta delicată frumuseţe, se regăseşte acum doar în inimile noastre. Dar de acolo nu ni-l poate lua nimeni și nimic.

30 martie 2020

Ultima zi de luni din luna martie. Am început să ne obișnuim cu rigorile carantinei la domiciliu. O să mi le notez aici, altfel, peste zece ani, ele vor fi uitate. Oare?

Școala se desfășoară online, greoi, cu poticneli tehnice și lipsuri, se caută soluții pentru desfășurarea examenelor de sfârșit de an.

Săptămâna asta voi sta acasă. Sunt zile de concediu pe care trebuie să ni le luăm pe rând, o jumătate din colegi într-o săptămână, ceilalți în săptămâna următoare. În felul acesta, dacă luăm virusul, nu vom fi toți bolnavi deodată. Trebuie să stăm acasă. Orașul e pustiu și iarba a început să crească printre dalele aleilor din parcuri. Natura preia repede spațiul…

Sunt permise doar ieșirile în apropierea casei, la cumpărături de strictă necesitate, la farmacie, doctor sau tratamente medicale, atâtea câte se mai fac, pentru însoțirea copilului sau pentru îngrijirea unui vârstnic. Se permite și ieșirea pentru a plimba animalul de casă sau pentru scurte exerciții fizice, doar cinci minute de mers față de adresa de acasă. Pentru toate aceste deplasări avem nevoie de un formular pe care trebuie să-l purtăm asupra noastră și de cartea de identitate care dovedește adresa de unde locuim. Dacă suntem opriți și verificați de poliție sau jandarmi, trebuie să prezentăm aceste documente, altfel amenda e destul de mare (cel puțin 2000 de lei sau 400 Euro).

Prin metode matematice aplicate la evoluția îmbolnăvirilor și deceselor din Europa se estimează că durata carantinei va fi cam până la 1 iunie. Sigur că nu se poate ști cu certitudine.

Cei întorși din străinătate sunt carantinați pentru 14 zile în hoteluri sau pensiuni rechiziționate de guvern. Acolo li se asigură trei mese pe zi, medicamente și obiecte de igienă personală. În Bihor sunt câteva sute, în toată țara sunt sute de mii. Unii însă au fugit din aceste hoteluri de carantină. Pentru cei care au fost prinși s-a găsit soluția de a-i ține sub pază în corturi militare, ridicate într-o piață.

11 aprilie 2020

E sâmbăta Paștelui catolic. A venit primăvara cu adevărat, umbra copacilor e încă rară, dar este. Pomii au înflorit, unii se scutură deja, așternând un covor de petale albe sau liliachii prin parcuri și pe străzi. E soare călduț, alinător, e atât de mult cântec de păsări. Natura e atotputernică și e bine și firesc să fie așa. În acest timp al nesiguranței, ea e singura constantă demnă de încredere și admirație.

Pe Facebook s-a pornit un grup cu tema What do you see from your window? (Ce vezi de la fereastră?) Sunt, cred, zeci de mii de oameni care împart cu lumea imaginile de la ferestrele sau balcoanele lor. Uneori peisajele sunt spectaculoase, alteori modeste și singuratice. Mulți își sărbătoresc zilele de naștere, într-un mod pe care nu și l-ar fi imaginat, țintuiți în case și înconjurați de… prieteni virtuali. Sunt însă creativi și bucuroși cu puținul pe care îl pot avea sau face în recluziune. Atât de multă bunăvoință și gânduri calde nu am pomenit niciodată pe rețelele de socializare.

De câteva ori pe zi, pe străzile orașului trece câte un echipaj de poliție. Din mașină se aude o voce la megafon repetând indicația de a nu ieși din case, de a ne supune regulilor impuse de autorități. Alteori din mașinile poliției sau Jandarmeriei se aude imnul țării, exact ca în vreme de război. De fapt, este războiul cu boala, e un altfel de război mondial și în fiecare zi sunt răniți și morți.”

Aceasta a fost un fragment din jurnalul unei izolări nebănuite și chiar dacă au trecut șase ani, îmi amintesc perfect senzația copleșitoare a pericolului care îl pândea pe fiecare dintre noi, pustietatea orașului care mă speria, senzația că nu știm ce să facem ca să scăpăm cu bine, confuzia omniprezentă și, mai presus de orice, teama de boală.

Pandemia a ținut doi ani, așa cum au prevăzut medicii în baza experienței cu Gripa Spaniolă din 1919 – 1920. Imediat a urmat atacul Rusiei asupra Ucrainei și războiul din proximitatea noastră care durează de patru ani, apoi atacul cumplit al Hamas asupra civililor israelieni din 7 octombrie 2023 și războiul Israelului cu teroriștii criminali, iar acum, când scriu, se desfășoară războiul împotriva Iranului… șiragul de nenorociri despre care am scris la început. Pandemia a fost un război atipic, fără o linie a frontului definită, dar cu milioane de victime. Am pierdut oameni dragi, prieteni pe care îi prețuiam, rude, colegi, cunoscuți. Trubadurul din parcul romantic a murit și el de Covid.

Unele obiceiuri de atunci le regăsesc și astăzi în viața cotidiană: când așteaptă la rând, oamenii păstrează distanța de un metru între ei. S-a dezvoltat comerțul online și au apărut ocupații noi, cum ar fi livratorii. Multe birouri nu s-au redeschis în format fizic, și de ani de zile oamenii lucrează de acasă. Acestea sunt doar câteva aspecte pe care le-am observat, dar pandemia a adus multe schimbări în viața noastră, desigur că fiecare are exemplele lui.

A fost o perioadă memorabilă, de mare tristețe, o bucățică de istorie trăită pe viu. Sperăm că va fi pace și vremuri mai bune și ne găsim curajul de a merge înainte. Nu avem încotro!

Anca Laslo