Număr vizualizări 14 ori
Declar din start că eu am ținut cu Marocul (pentru că m-au impresionat mult la ultimele mondiale) și cu Argentina, pentru că juca acolo genialul fotbalist Lionel Messi, în vârstă de 39 de ani, dar încă plin de voință și de dorința de a-și duce echipa națională la victorie. Marocul a fost eliminat destul de repede, așa că am rămas cu Messi și Argentina.
Zvonuri
Se prea poate ca argentinienii să fi câștigat un meci și cu ajutorul arbitrului și al sistemului VAR, dar l-au câștigat, pot spune, eroic, împotriva excelentei echipe a Egiptului, marcând trei goluri în ultimele cincisprezece minute. De aici și până la conspirația dintre Argentina președintelui pro-israelian Milei, Messi, Israel și un arbitru evreu (care, de fapt, nu era evreu), propagată de egipteni, a fost însă o cale lungă, presărată cu minciuni.
Messi a fost acuzat că este evreu, deși își făcea cruce la începutul meciului, după fiecare gol și la sfârșitul jocului. A fost acuzat și de sionism, fiindcă a vizitat de două ori Israelul, când a fost printre puținii care au încercat să-i apropie pe israelieni și palestinieni printr-o partidă amicală de fotbal, organizată și subvenționată de el.
A doua oară a fost filmat punând un bileţel cu o dorință între pietrele Zidului Plângerii din Ierusalim. Este acest gest un semn de sionism? Până și președintele Barack Hussein Obama, musulman după tată, a introdus un astfel de bileţel între pietrele din Zidul Plângerii (în ebraică se numește HaKotel HaMa’aravi – Zidul de Vest), reminiscență a celui de-al Doilea Templu, distrus de romani în jurul anului 70 e.n.
Este similar cu vizita noastră la Vatican, fără a fi creştini, sau când, student fiind la Timișoara, am participat la splendida ceremonie a nopții Învierii, fiindcă toți colegii mei de cameră participau.
Messi a mai fost învinuit că nu a condamnat așa-zisul „genocid” din Gaza. Explicația este simplă: Messi a înțeles că nu a fost vorba de un „genocid”. Explicațiile documentate privind motivele pentru care războiul din Gaza nu a fost un genocid apar în numeroase videoclipuri și chiar în câteva articole ale mele publicate în Baabel.
E drept că președintele Argentinei, deși creștin, este un entuziast susținător al Israelului. Dar ce legătură are asta cu Mondialul?!
Despre Mondial, pe scurt
Dar să revenim la Mondial, care a fost probabil cel mai reușit din istoria fotbalului, în afară de trei lucruri: scena penibilă de prelungire a pauzei la finală, cu un kitsch american; disputarea finalei pe un stadion deschis, pe căldură, în locul unuia acoperit și climatizat și marea farsă a anulării cartonașului roșu al unui jucător american, la două zile după meci, cu generoasa participare a președintelui FIFA, Infantino. Rușinos, dar nici măcar nu a fost de ajutor fiindcă SUA a pierdut meciul următor.
Trebuie să menţionez, totuşi, că a mai existat un caz asemănător, la Campionatul Mondial din 1962, însă nu chiar atât de penibil. Celebrul fotbalist Garrincha ar fi trebuit să fie căpitanul echipei Braziliei, deoarece Pelé era accidentat. În urma unui incident cu un jucător chilian în semifinala câștigată de Brazilia cu 4–2, arbitrul l-a dancţionat pe Garrincha cu cartonașul roșu, ceea ce l-ar fi eliminat din finală. FIFA a anulat această sancţiun, permițându-i astfel jucătorului brazilian să participe la finala în care echipa ţării sale a învins Cehoslovacia cu 3–1.(1) Brazilia este singura țară care a câștigat Campionatul Mondial de cinci ori și de două ori consecutiv (în 1958 și 1962).
Spania şi Argentina
În rest, la acest Mondial, Spania a oferit o lecție de fotbal „din altă lume”, chiar și francezilor, care erau considerați favoriți la câștigarea campionatului.
Spaniolii au jucat organizat, tehnic și tactic. Au jucători tineri și talentați, dar și cu multă experiență. Joacă fără să fie agresivi și cu o înțelegere perfectă între ei. Practic, întreaga echipă este valoroasă, de la Cucurella în apărare, la Rodri și Olmo la mijloc, Oyarzabal și Ferran în atac și, bineînțeles, portarul Simón, care a primit un singur gol pe parcursul turneului.
Indiscutabil, meritau victoria și trofeul mondial. O bună parte din aceste realizări i se datorează antrenorului Luis de la Fuente, cu care Spania a câștigat Campionatul European Under 19 în 2015, Campionatul European Under 21 în 2019, medalia de argint la Jocurile Olimpice din 2020, UEFA Nations League în 2023, Campionatul European în 2024 și, în final, cel mai prestigios titlu, Campionatul Mondial din 2026.(2)
Argentina, campioană mondială în 2022, a sosit la Mondialul din 2026 cu o echipă mediocră, obosită și „îmbătrânită” (opt jucători participaseră și la campionatul din 2022). Singurii care încă străluceau erau Messi, care a marcat opt goluri și a oferit pase decisive pentru majoritatea celorlalte goluri, și portarul Martínez.
Cât despre finală, antrenorul Scaloni a ales o tactică greșită, bazată exclusiv pe apărare, fără măcar un șut la poartă. El spera că echipa va rezista 90 de minute, plus prelungirile, și va ajunge la loviturile de departajare, unde șansele celor două echipe ar fi fost egale. S-a înșelat amarnic. Excelenta echipă a Spaniei s-a jucat cu Argentina precum pisica cu șoarecele, trimițând aproximativ 20 de șuturi la poartă și creând numeroase ocazii de gol, respinse de excelentul portar argentinian.
Argentinienii au jucat prea agresiv și brutal, singura excepţie fiind Messi. S-au bătut pe teren, dar, din fericire, nimeni nu a fost rănit.
Istoria fotbalului modern consemnează însă brutalități mult mai grave, rămase nepedepsite de arbitri. La Campionatul Mondial din Anglia (1966), scopul echipei, al arbitrilor și al FIFA fiind ca englezii să câștige campionatul, ca o recunoaștere a faptului că ei au inventat și dezvoltat fotbalul modern, atât în Anglia, cât și în America de Sud. ÎPentru un astfel de obiectiv totul era permis.
Norbert Peter „Nobby” Stiles era un adevărat secerător de jucători. Juca brutal și nimeni nu putea să treacă de el. Pelé a fost accidentat intenționat la picior de jucătorul portughez João Morais și a fost nevoit să continue meciul șchiopătând.
Golul victoriei Angliei împotriva Germaniei, în finală, nu a fost valabil, deoarece mingea, ricoșată din bara transversală, nu a depășit linia porții. Cu toate acestea, arbitrul l-a validat.
La Campionatul Mondial din 1982, portarul german Toni Schumacher a intrat intenționat cu picioarele în capul francezului Patrick Battiston, provocându-i pierderea a trei dinți și fracturarea coastelor. Battiston a rămas inconștient aproape o jumătate de oră. Campionatul Mondial din 1966 l-am urmărit în direct din România, iar pe cel din 1982, din Israel. După câte știu, niciunul dintre acești trei jucători nu a primit cartonaș roșu.
Messi
Următorul videoclip prezintă două păreri contradictorii despre el: una a lui Rodri, căpitanul Spaniei, care îl critică dur pe Messi, deși acesta nu a fost implicat în brutalitățile coechipierilor săi, și cealaltă a lui Ronaldinho, prietenul lui Messi, care afirma că titlul de cel mai bun jucător al Mondialului ar fi trebuit să-i revină lui Messi, și nu lui Rodri.
Chiar dacă nu a primit acest titlu, Messi ar fi meritat cel puțin un premiu de recunoaștere a meritelor sale, nu numai pentru că este, în opinia mea, cel mai bun jucător din istorie, ci și pentru că el și portarul Martínez au reușit aproape singuri să califice echipa Argentinei în finală.
În încheiere, pot susține că o conspirație între Argentina, Messi și Israel nu a fost demonstrată. În schimb, FIFA a fost și a rămas o organizație controversată.
Tiberiu Ezri
Bibliografie
- https://www.sportingnews.com/uk/football/news/revisiting-1962-world-cup-red-card-reversal-brazils/b6330fb943464aafd30a11cd
- https://en.wikipedia.org/wiki/Luis_de_la_Fuente_(footballer,_born_1961)
Sursa ilustrațiilor
1. Frontispiciu – Spania, campioană mondială în 2026
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Spain_World_Cup_Winners_Argentina_v_Spain_19_July_2026-1.jpg Bryan Berlin / WikiPortraits
2. Antrenorul Spaniei, Luis de la Fuente
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Luis_de_la_Fuente_France_v_Spain_7.24.26-036.jpg Bryan Berlin / WikiPortraits
