Număr vizualizări 357 ori

Kozo Okamoto a murit.

Timp de 54 ani, o lună și trei săptămâni am respirat amândoi aerul infestat al Orientului Mijlociu. Soarta ne-a pus pentru câteva minute împreună, sub același acoperiș, și de atunci am rămas practic nedespărțiți, cel puțin în memoria mea.

Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, singurul lucru pe care i l-aș fi aruncat în față ar fi fost că nimic din ce a făcut în viață, din ce a crezut și din ce ar fi vrut să întreprindă, dacă ar fi rămas în libertate, nu m-a terorizat, nu m-a traumatizat și nu m-a împiedicat să fac ce voiam.

Dacă aș fi avut șansa să-l întâlnesc vreodată, i-aș fi spus că tot ce a făcut și/sau ar fi vrut să facă, ar fi fost degeaba. Viața merge înainte, chiar dacă, din când în când, te împiedici de o buruiană pe care nu ai avut timp sau posibilitatea să o smulgi din rădăcină.

Dar acum totul s-a terminat, ieri a murit.

Era japonez, a încercat să se facă evreu, apoi musulman, dar a fost și a rămas același terorist psihopat, infectat de o ideologie complexă, un amestec straniu de maoism, comunism, antisemitism și încă multe altele. A încercat și a reușit pe moment să curme viața unora care nu erau de părerea sa, ca orice terorist care nu încearcă să convingă, ci doar să omoare.

Kozo Okamoto a apărut pe frontispiciul veștilor apocaliptice în seara de marți, 30 mai 1972, pe aeroportul Lod (astăzi Ben Gurion).

S-a născut în Japonia, în 1947. Părinții erau învățători. Ca student a devenit foarte repede un luptător antisistem, întâi împotriva războiului din Vietnam, apoi a intrat în rândurile Armatei Roșii Japoneze (JRA), o organizație teroristă de extremă stângă care a acționat în mai toată lumea, dar mai ales în Orientul Mijlociu. JRA a avut legături foarte strânse cu Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP), a organizat răpiri de avioane, atacuri împotriva unor ambasade occidentale și a detonat bombe în diverse locuri, provocând morți și răniți.

Așa se explică de ce Okamoto a găsit în JRA un excelent mediu pentru dorințele sale de a-și transforma ideile și planurile în realitate. În mai 1972, la Beirut, s-a întâlnit cu alți doi japonezi, membri ai JRA, și a primit ordinul de a participa la un atac împotriva aeroportului israelian. După câteva zile de pregătiri, cei trei au ajuns la Frankfurt, de acolo la Roma și cu pașapoarte false s-au îmbarcat pe un avion Air France spre Tokyo, cu escală la Tel Aviv.

Marți, în 30 mai, pe la 10 seara, cei trei au debarcat la Tel Aviv, și-au luat valizele pline cu grenade și arme de foc și s-au îndreptat spre punctul cel mai aglomerat al aeroportului, culoarele de ieșire.

Cu vreo oră și jumătate înainte, un avion TAROM aterizase în același aeroport, având la bord și câteva zeci de imigranți din România, între ei o familie de trei: el medic, ea inginer și un prunc de aproape 6 luni.

În timp ce japonezii își făceau drum spre punctele aglomerate ale aeroportului, tânăra familie s-a bucurat de „protecție”. Cum sugarul plângea tot timpul, ea a fost preluată imediat de agenții de imigrare israelieni și trimisă cu taxiul spre un centru de absorbție. Odată cu ei au părăsit aeroportul și cei veniți să-i întâmpine: unchi, mătuși, veri și prieteni, vreo 20 la număr.

Cei trei japonezi deschid focul în plină mulțime. Victimele sunt: 17 pelerini creștini din Puerto Rico, 8 israelieni, printre care cunoscutul profesor universitar Aaron Katzir (fratele viitorului președinte al Israelului) și un cetățean canadian. Doi japonezi sunt doborâți pe loc de trupele de securitate locale, singurul care rămâne în viață este Kozo Okamoto, prins imediat de organele de securitate, în timp ce încerca să fugă din incinta aeroportului.

Taxiul care se îndreaptă spre centrul de absorbție e oprit de poliție și urmează un lung schimb de vorbe între șofer și polițiști. Doctorul, capul familiei, care la acea dată poseda un vocabular de cca 150 cuvinte în ebraică, se adresează șoferului:

– Ce s-a întâmplat?

Din explicațiile acestuia înțelege numai: aeroport, Tel Aviv, bombe…

Bărbatul se întoarce către soția sa:

– Ăștia sunt nebuni! Ce bombe și ce aeroport? Doar de acolo venim…

Soții își continuă explorarea noii patrii prin ferestrele taxiului, dar nu se vede nimic, doar din când în când stații de benzină, slab iluminate.

– Sunt deziluzionat, îi spune el soției… Unde sunt semnele capitalismului, ale lumii libere, baruri de noapte, restaurante luxoase…

Taxiul ajunge la destinație cam tot atunci când Kozo Okamoto e preluat de organele de securitate pentru un prim interogatoriu. El nu cooperează cu agenții, pare confuz, dar până la urmă își recunoaște crima. „În copilărie mi s-a spus că cei care mor devin stele pe cer… Am vrut să devin și eu stea…” Tatăl său trimite o scrisoare ambasadei israeliene de la Tokyo, cerând ca fiul să fie condamnat la moarte. Teroristul e condamnat la închisoare pe viață, încearcă să treacă la iudaism și își face singur, în celulă, operația de circumcizie, ajutându-se de o… unghieră!

La sfârșitul lui iunie 1976, un avion Air France care decolase de la Tel Aviv spre Paris, cu escală la Atena, e răpit de patru teroriști, palestinieni și germani care profitaseră de lipsa de profesionalism a securității grecești de pe aeroport, strecuraseră arme la bordul avionului și obligaseră pilotul să aterizeze în Uganda, la Entebbe. În schimbul eliberării ostaticilor, teroriștii cereau diverși criminali aflați în închisorile israeliene, printre care și Kozo Okamoto. Dar, precum se știe, comandoul israelian i-a eliberat pe cei 100 de ostatici aflați pe aeroportul de la Entebbe și Okamoto a rămas în închisoare.

Suntem în 1985. Doctorul face un stagiu de specializare la Toronto, Canada, și familia se află cu el. O organizație teroristă palestiniană răpește câțiva soldați israelieni, urmează un schimb de ostatici, Kozo Okamoto este eliberat și ajunge în Liban.

– Acesta e „cadoul” pe care ni-l face statul Israel, când împlinim 13 ani (bar mițva) de cetățenie, remarcă cu amărăciune medicul.

Orientul Mijlociu e suficient de larg pentru a adăposti pe toți „eroii” supraviețuitori ai măcelului din noaptea de 30 mai 1972. În ciuda așteptărilor, în Liban Okamoto nu e primit „cu flori la gară”, ci e condamnat la trei ani de închisoare pentru folosire de pașaport fals, dar apoi primește azil politic, ca „participant la operațiile de rezistență și torturat în închisorile israeliene”.

Japonia însă nu a uitat de actele sale teroriste și îi cere extrădarea, iar Interpol îl include pe lista celor căutați în toată lumea, ca suspect de omucidere.

Okamoto rămâne în Liban până la sfârșitul vieții. Trăiește într-un lagăr de refugiați, se convertește la islam, primește gratuit mâncare și țigări. Ultima sa apariție publică este în 30 mai 2022, când la Beirut se sărbătoresc 50 de ani de la atacul din aeroportul israelian.

El dispare din lumea aceasta în 23 iulie 2026, la vârsta de 78 ani în locuința sa din cartierul Dahia din Beirut (aflat sub controlul organizației teroriste Hezbollah).

Dacă ar fi fost după el și „colaboratorii” săi japonezi, familia mea ar fi trebuit să-și înceteze existența terestră de peste 54 ani sau, cel puțin, să decidă încă din primele ore de trai într-o țară liberă că locul pe care ni l-am ales nu e cel potrivit și se cerea o schimbare rapidă și radicală.

Ei bine, cei trei teroriști japonezi s-au înșelat amarnic. În ultima jumătate de secol familia scăpată de moarte ca prin urechile acului a rămas acolo unde a adus-o avionul TAROM. Și din membrii familiei lărgite, ajunși în Israel la scurt timp după trioul sus-amintit, toți au rămas aici, la bine și la rău.

Cât despre „promisiunile” primei nopți, ele au fost îndeplinite cu prisosință. În aceste decenii Israelul nu a avut o zi liniștită. Aici se trăiește ori în timp de război, ori între două războaie.

Previziunile sumbre ale nopții de 30 mai 1972 au fost corecte. Dar, cu timpul, ne-am vaccinat. Se poate trăi alături de virusul COVID 19? Da, dacă te vaccinezi regulat. Și atunci îți poți continua existența, chiar dacă ești înconjurat de dușmani, într-o țară în pericol permanent, și totul pentru că în urmă cu mii de ani, Cel de Sus a declarat că poporul care sălășluiește aici e poporul ales, cu condiția să se „vaccineze” împotriva intemperiilor sorții și a planurilor celor care nu îl vor viu.

Oare poate visa israelianul la vremuri mai bune, mai calme, mai puțin periculoase? Fără discuție. Asta se va întâmpla, în mod sigur, când aceeași Putere Supremă va îndeplini dorința dlui Goldstein care, ajuns în Ceruri, I-a cerut să-și aleagă alt popor… că nouă ne-a ajuns!

Gabriel Ben Meron